Se pune adesea problema interzicerii de către Biserică a intrării unei lehuze în sfântul lăcaş sau a apropierii ei de Sfânta Taină a împărtăşaniei înainte de împlinirea celor 40 de zile de la naşterea pruncului - ziua în care „îmbisericirea" noului născut se săvârşeşte în Sfânta Biserică. Socotim că cel mai bun lucru este să răspundem la această întrebare explicând ritualul în sine.
Scopul fundamental al ritualului îmbisericirii este acela al primirii unei noi persoane ca membru în Biserica lui Hristos, întocmai precum un adult, aflându-se în rândul catehumenilor, trebuie să se pregătească o anume perioadă înainte de a intra în Biserica lui Hristos, care încă din vechime şi până în zilele noastre durează cam patruzeci de zile. De obicei, această perioadă corespundea perioadei Sfântului şi Marelui Post de dinaintea Paştilor, sau a unui alt post, tot de patruzeci de zile, de dinaintea praznicului Arătării lui Dumnezeu (Teofania) - Botezul Domnului, praznic care ulterior a fost mutat după praznicul Naşterii lui Hristos.
Biserica a recunoscut că o atare perioadă de timp îi este, de asemenea, necesară şi pruncului, deşi într-un scop oarecum diferit, şi anume ca, după ce va fi fost socotit vrednic după trecerea primelor câteva zile de după naşterea sa fizică de o nouă naştere, duhovnicească, prin Taina Botezului, el să poată fi pregătit, de-a lungul celorlalte zile, până la a patruzecea, de intrarea sa în rândul membrilor Bisericii; iar aceasta înseamnă că părinţii înşişi sunt asiguraţi de faptul că, de acum înainte, copilul va putea, aflat în braţele mamei, să primească împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos în timpul Dumnezeieştii Liturghii.
Deşi, fiind prunc nou născut, nu are încă o conştiinţă creştină, el se află totuşi pe calea care duce la apariţia şi întărirea acestei conştiinţe, sub influenţa purtătoare de har a Bisericii şi a dumnezeieştilor ei slujbe, dar şi cu influenţa binefăcătoare, desigur, a atmosferei din familie. Pruncul are încă nevoie de întărire fizică. El trebuie să intre în situaţii de viaţă pământească necunoscute lui, să se obişnuiască cu metoda hrănirii de către mama sa şi să răspundă normal la senzaţiile pe care le primeşte - într-un cuvânt, el trebuie să se arate capabil de o nouă formă de viaţă. Copilul este în acest moment botezat, curăţit, spălat duhovniceşte; naşii au făcut pentru el mărturisirea de credinţă ortodoxă şi au făgăduit să-l călăuzească duhovniceşte prin această mărturisire.
Prin Taina Mirungerii, cea de-a doua Taină, care urmează imediat după Botez, el a primit „pecetea darului Sfântului Duh" şi este, astfel, deschis lucrării darului Duhului Sfânt asupra sufletului său. Biserica a săvârşit tot ceea ce îi este necesar pentru a-i deschide calea mântuirii. Pruncul a fost îmbrăcat în veşminte strălucitoare din punct de vedere duhovnicesc. Catehumenii adulţi care au primit Botezul rămân timp de opt zile după aceea în veşmintele albe, ca dovadă a stării lor duhovniceşti strălucitoare.
Si aici, în ceea ce-l priveşte pe prunc, noi ar trebui să luăm aminte la puritatea şi aspectul nobil al înfăţişării sale exterioare.
Ce altceva ar trebui să urmeze? Acele prime trepte către împlinirea mărturisirii de credinţă şi făgăduinţele date în numele pruncului. El a fost primit de Biserică. Să-l lăsăm să intre într-însa. Imbisericirea este cea dintâi treaptă. Copilul intră, este adus în templu. In condiţiile actuale de viaţă, este departe de a putea întotdeauna să ţinem cu stricteţe perioada celor patruzeci de zile, după care se aduce copilul în biserică, întrucât bisericile parohiale sunt adesea deschise doar duminica şi în zilele praznicale.
Această problemă este, desigur, o pură formalitate: Sabatul este pentru om, nu omul pentru Sabat.
Ritualul îmbisericirii nu este lung şi împlinirea îndatoririi de aducere a copilului la biserică nu este complicată. Dar, pentru cel care procedează aşa, este o adâncă îndatorire în educaţia creştină a unui nou membru al Bisericii.
Cine-l va purta pentru prima oară, aşa cum se obişnuieşte, în această cămară dumnezeiască, acolo unde se săvârseste Cina cea de Taină? „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa". Cine, dacă nu mama? Cui, dacă nu ei, îi revine această dreaptă, duhovnicească îndatorire? De fapt, ea îl va hrăni pe mai departe trupeşte şi duhovniceşte. Patruzeci de zile îi sunt suficiente ca să se întărească trupeşte şi duhovniceşte, asemenea copilului ei, iar ea este în stare să împlinească respectiva îndatorire, care este o bucurie pentru ea: să-şi ducă copilul la biserică şi să-l depună în braţele preotului, ca, prin rugăciune, el să-l poată aşeza duhovniceşte înaintea lui Dumnezeu, să-l poată duce înaintea altarului şi a sfintelor icoane; pentru ca, în cel mai scurt timp cu putinţă, ea să se poată împărtăşi din Cina cea de Taină a Domnului, nu numai ea însăşi, ci împreună cu copilul ei.
Odinioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, însoţită de logodnicul ei, dreptul bătrân Iosif, şi-a dus dumnezeiescul Prunc la templul din Ierusalim exact în cea de-a patruzecea zi - templul era pe atunci deschis pentru rugăciune. Ea L-a dus acolo pentru a-L oferi cerescului Părinte, după legea lui Moise - şi anume ca cel dintâi născut să fie închinat Domnului. Iar noi cinstim această zi printre marile praznice ale Bisericii, numindu-l întâmpinarea Domnului.
Pentru femeia care a născut, aceste patruzeci de zile ce se scurg nu sunt doar zile de aşteptare, ci ele reprezintă o perioadă de refacere a forţelor ei fizice, precum şi a echilibrului ei duhovnicesc. Multe ceasuri şi poate multe zile, ea s-a aflat cu totul în mâinile altor oameni, cel mai probabil necunoscuţi ei. Au fost perioade de timp când nu s-a putut ruga. A fost ajutorul medical sau de orice altă natură oferit ei întotdeauna curat în sens moral? Nu o acuză propria conştiinţă de păcatele săvârşite atunci, în acea stare de dezordine duhovnicească?
După recăpătarea puterilor au apărut griji, preocupări noi. Stilul ei de viaţă casnică a suferit anumite schimbări. Dacă a trecut o lungă perioadă de timp fără împlinirea îndatoririlor spovedaniei şi împărtăşirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atunci este bine pentru ea să considere, pentru sufletul ei, că aceasta a fost o vreme de penitenţă asemănătoare cu cele impuse la Taina Mărturisirii în conformitate cu canoanele Bisericii. Perioada aceasta se apropie de sfârşit, iar mama, cu copilul în braţe, intră în biserică.
Acum trebuie să observăm că, după învăţăturile Bisericii, nu există nici o regulă care să-i interzică unei femei care a născut să intre în Biserică înaintea trecerii celor patruzeci de zile. Pot apărea situaţii în care un astfel de lucru se întâmplă înaintea împlinirii celor patruzeci de zile. In astfel de situaţii, important cu adevărat este ajutorul duhovnicesc, hrana duhovnicească primită.
Mama intră în biserică cu gândul că pruncul ei va primi binecuvântare pentru tot restul vieţii sale. Ea este conştientă de faptul că pruncul are un suflet curat, dar nu poate spune acelaşi lucru despre ea. Este semnificativ faptul că toate canoanele de rugăciune de acasă, precum şi dumnezeieştile slujbe, încep cu cuvinte de pocăinţă: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne... curăţeşte păcatele noastre... iartă păcatele noastre... cercetează neputinţele noastre...". Din această pricină Biserica, binecuvântând pruncul, nu lasă mama lipsită de atenţie, d merge întru întâmpinarea simţământului ei de umilinţă.
In frumoasa rugăciune ce urmează, ni se sugerează că fiecare dintre noi îşi face intrarea matinală în biserică: „Slavă Ţie, împărate Atotputernicule Dumnezeu, Care cu dumnezeiasca Ta iubire de oameni şi purtare de grijă m-ai învrednicit pe mine, păcătosul şi nevrednicul, să mă ridic din somn şi să dobândesc intrare în sfântă casa Ta"; iar mai departe: „învredniceşte-mă ca din buze necurate, dar cu inimă curată şi duh smerit, să Ţi pot aduce laudă, ca şi eu... să mă pot alătura fecioarelor celor înţelepte".
Pentru credincios, mersul la biserică este un privilegiu, o bucurie, şi unul ca acesta tânjeşte când e lipsit de el. Având la îndemână toate posibilităţile de a merge la biserică, se poate întâmpla să subestimăm acest lucru, aşa încât uneori este bine că există o scurtă perioadă de timp în care este limitat mersul la biserică tocmai pentru a crea această dorinţă de a merge din nou. Dar în situaţia dată avem în minte faptul că există o altă pricină: întărirea sau chiar trezirea simţămintelor de smerenie şi pocăinţă.
Deşi nunta trebuie să fie „cinstită întru toate şi patul nespurcat" (Evr. 13,4), totuşi viaţa de familie rămâne viaţă de familie, cu neputinţele ei şi pietrele ei de poticneală.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel a văzut temeiuri de a situa celibatul deasupra căsătoriei. „Să nu vă lipsiţi unul de altul, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7,5). Psalmul 50, cu cuvintele sale: „Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea", face parte din aproape fiecare ritual al Bisericii înfăptuit în casă.
Este limpede că scurta interdicţie în ceea ce priveşte intrarea în biserică şi în ceea ce priveşte primirea Sfintei Taine a Euharistiei de către o femeie care a născut nu aruncă nici o umbră asupra ei, şi astfel n-ar trebui să-i provoace nici o amărăciune. O femeie creştină n-ar trebui să vorbească aici de populara revendicare din vremurile noastre în ceea ce priveşte „egalitatea femeilor" faţă de drepturile bărbaţilor. în creştinism, aceste drepturi sunt întotdeauna egale şi nobile; doar sferele lor de activitate sunt diferite din pricina diferenţei câtorva atribute ale firilor lor specifice.
Nu există motiv pentru nemulţumire personală. Oricine nutreşte un asemenea simţământ de nemulţumire ar trebui să înţeleagă că acesta este doar un indiciu al infatuării, al unei prea mari încrederi în sine, al existenţei în suflet a mândriei, care este rădăcina nemulţumirii noastre morale. In această hotărâre a Bisericii privind mama, grija acesteia faţă de ea este evidentă. In sine, dorinţa de a te împărtăşi cu Sfintele Taine este întotdeauna binecuvântată, dar numai până în situaţia în care primirea Sfintelor Taine de către cel care se împărtăşeşte nu-i aduce acestuia osânda.
Aşadar, după textul slavon bisericesc al ritualului îmbisericirii, citim: „In cea de-a patruzecea zi, pruncul este adus la biserică de mama sa, după ce va fi fost deja curăţit şi spălat [...] Iar când ea îşi va fi plecat capul şi pruncul, preotul face semnul Sfintei Cruci asupra lor şi, atingând capul copilului, el rosteşte rugăciunea: «Doamne, Dumnezeul nostru, Stăpânul a toate [...] prin voia Ta ai izbăvit pe roaba Ta, (N.), care vine la sfântul Tău lăcaş, curăţind-o de orice păcat şi de orice necurăţie, ca fără de osândă să se învrednicească a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine. Pruncul născut dintr-însa binecuvintează-l, sfinteste-l, luminează-l, curăteste-l şi înţelepţeşte-l [...] ca să se poată învrednici de lumina cea înţelegătoare la vremea poruncită de Tine şi să se poată număra în turma Ta cea sfântă prin Fiul Tău Cel Unul-Născut, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh [...]». Urmează câteva scurte rugăciuni cu un conţinut asemănător, iar apoi preotul, luând pruncul în braţele sale, îl duce înăuntrul bisericii, rostind: «Robul (roaba) lui Dumnezeu, (N.), se îmbisericeşte [...], el (ea) intră în casa Ta [...]; în mijlocul bisericii el Te va lăuda pe Tine [...]»". Iată esenţa acestui scurt ritual.
Pr. Mihail Pomazanski
Fragment din "Totul isi are timpul si locul sau. Scrieri alese", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Totul isi are timpul si locul sau. Scrieri alese"
.jpg)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.