Inainte de randuiala botezului se citesc rugaciunile pentru catehumeni care contin si exorcismele. Preotul care sta in nartexul bisericii impreuna cu nasul si cu catehumenul, adica impreuna cu cel ce vine spre botez, porunceste diavolului in numele Dumnezeului celui Atotputernic si Domnului universului sa paraseasca pe catehumen. "Cunoaste-ti puterea zadarnica, care nici asupra porcilor nu a avut putere”, spune. "Teme-te de Dumnezeu, de Cel care prin porunca Sa a intarit pamantul peste ape ... si retrage-te de la cel ce se pregateste acum de sfanta luminare”.

In continuare cere de la Dumnezeu sa smulga catehumenului din radacina „toate lucrarile diavolului” sa-l curateasca astfel incat sa participe cu vrednicie la tainele cele ceresti. „Insoteste viata lui”, continua preotul, „cu inger de lumina, ca sa-l pazeasca pe acesta de tot viclesugul potrivnicului”. „Departeaza de la dansul tot duhul viclean si necurat... duhul ratacirii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata avaritia, duhul minciunii si a toata necuratia... si fa-l pe el... fiu al luminii si mostenitor al imparatiei Tale”.

Continuand, preotul cere de la catehumen sau de la nasul sau, in cazul cand catehumenul este prunc, sa se lepede de satana, de lucrurile lui, de adorarea lui, de ingerii sai si de toata insotirea lui. In momentul in care catehumenul declara ca intr-adevar s-a lepadat de satana, preotul il cheama sa treaca la aceasta denuntare a satanei cu mai multa hotarare si, ca si cand nu ar fi fost de ajuns proferarea dezicerii, cere de la catehumen sa-l scuipe pe diavol.

De-a lungul acestui proces preotul, nasul si catehumenul sunt intorsi cu fata spre apus, unde dispare lumina si de unde vine intunericul. Pentru ca Diavolul este intuneric. Dupa aceasta toti se intorc cu fata spre rasarit, de unde vine lumina, soarele dreptatii, Hristos, cu Care preotul cere sa fie unit catehumenul. De ce se fac toate acestea? Si ce semnificatie au?

Multi, printre care si clerici, mai ales dintre cei care se afla in Apus, considera acest proces demodat si, in incercarea lor de aducere la zi a Bisericii, omit aceasta parte a randuielii. Simt ca este o insulta la adresa facultatii lor intelectuale sa vorbeasca despre Diavol si despre duhurile cele necurate. Considera acest proces un reziduu medieval. Sunt nedumeriti mai ales in ceea ce priveste barbaritatea scuipatului. In Rasaritul zilelor noastre toate acestea se citesc asa desirat, atat de confuz si ininteligibil si inlauntrul unui vacarm incat nimeni nu pricepe nimic.

Se pare ca este necesara o deosebita maturitate duhovniceasca si psihologica pentru ca cineva sa poata discerne intre propriile lui necesitati nevrotice si cele ale Bisericii. Cu cat mai lipsit de maturitate este cineva, cu atat mai grava este psihopatologia sa, cu atat mai mult infasoara intr-un vesmant teologic si ideologic necesitatile sale nevrotice si cu atat mai usor califica satisfacerea acestor necesitati nevrotice drept voia lui Dumnezeu sau traditie a Bisericii. Cativa clerici, din pacate foarte putini, in clipa in care isi implinesc dezvoltarea si se maturizeaza, se rusineaza de prostiile pe care le-au spus si le-au facut atunci cand, incercand sa inlocuiasca sentimentul insuficientei care ii inspaimanta, o faceau pe cei care stiu toate si prezentau drept suprem ideal incercarea lor de a-si satisface propriile necesitati nevrotice.

Tinerii, ca si cei fara experienta, tind sa subevalueze ceea ce este vechi si sa creada ca intelepciunea s-a nascut odata cu ei. Un cleric american totodata teolog a scris intr-una din cartile sale: „Cand privesc in urma viata mea si imi amintesc de lucrurile pe cere le-am spus la inceputul diaconiei mele, ma rusinez” si continuand, spune cum a devenit un extremist celebru si a ajuns centrul atentiei, cand la o intalnire a tinerilor a declarat ca invatatura despre nemurire este probabil eronata. „Daca ar fi cu putinta”, spune, „as sterge acest capitol din viata mea” .

Un incident care s-a intamplat mai tarziu in viata sa l-a ajutat sa inteleaga nebunia tineretii sale si sa infrunte dureroasele-i consecinte. A aflat ca unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, care era un cleric foarte vrednic, are un fel de cancer catalectic si i-a telefonat ca sa-i spuna doua cuvinte de mangaiere. Cand prietenul i-a raspuns la telefon, a amutit si n-a putut decat sa intrebe: „Ce faci?” Celalalt fara nici cea mai mica urma de neliniste, a raspuns cu o suficient de buna dispozitie: „Sunt bine. Sunt in aceasta slujba de mai bine de douazeci de ani si vorbesc oamenilor despre viata, Dumnezeu imi da acum sansa sa arat cate ceva si despre moarte”. Aceasta dureroasa experienta este pretul pe care l-a platit pentru aroganta tineretilor lui. Intelegerea si aprecierea traditiei bisericesti este trudnicul lucru de o viata de om si cere multa maturitate, instructie si smerenie. Este esential ca si clericii, in incercarea lor de a face lucrurile intr-un mod lipsit de complicatii, sa nu le faca simplist. Daca incercam sa rationalizam ceea ce se intampla in Biserica, atunci vom deveni rationalisti intr-un chip odios si in cele din urma insasi Biserica nu va mai avea pentru noi sens.

Traditia ortodoxa este o imbinare absoluta intre disciplina si libertate. Exista in ea suficienta supunere pentru a-i salva orizontul si verticalitatea si suficienta libertate in vederea exprimarii personale. Insa, din nefericire, astazi vedem sa se impuna in viata bisericeasca o disciplina riguroasa in ceea ce priveste ascultarea fata de autoritati si nu in ceea ce priveste pastrarea autenticei traditii careia multi ne aratam cunoscatori incontestabili fara a putea spune de unde si cum am dobandit aceasta cunoastere.

Fiecare putem si suntem in stare sa ne chestionam daca o oarecare practica concreta este expresie autentica a traditiei bisericesti. Insa este indispensabil sa ne cercetam cu atentie mai intai onestitatea motivatiilor noastre, sa ne exprimam indoielile cu umilinta si apoi sa asteptam rabdator sa vedem ce a tezaurizat Biserica despre aceasta practica in constiinta ei.

Foarte ades, multi dintre noi incercam, in viata noastra bisericeasca, sa imitam modele culturale apusene, mai concret anglo-saxone, sau sa judecam actualitatea traditiei noastre bisericesti prin faptul daca este sau nu in acord cu aceste modele. Avangarda acestei tactici a fost si este de trei-patru secole ratiunea, la a carei propagare concureaza diaspora. Dar si aceasta cu vanitatea pe care ne-o creeaza complexul rudei sarace, astfel incat sa nu putem sa vedem foarte adesea cum punctele de vedere cele mai avansate ale Apusului justifica traditia noastra bisericeasca.

Astfel se intampla ca in psihoterapie sa urmarim o procedura aproape asemanatoare cu cea a Tainei Botezului. Un prim pas in vederea psihoterapiei este privirea in fata a realitatii. Negarea este cea mai intalnita forma de aparare impotriva durerii suferite in procesul instruirii si cauza oricarui fel de tulburari psihice. Individul tulburat sufleteste neaga sa recunoasca esecurile sale si utilizeaza orice tip de artificiu defensiv pentru a le ascunde.

In consecinta, nu poate sa acopere realele si sanatoasele lui nevoi, deoarece isi risipeste energia spre a construi defensiva, spre a-si ascunde diformitatea propriei vieti. Nu este posibil pentru un om sa aiba o viata sanatoasa si sa se dezvolte fara a privi in fata si fara a infrunta respingatorul sau schelet.

Botezul este exact hotararea cuiva de a privi in fata si de a-si respinge vechiul sine cu diformitatea lui, pentru a reincepe o viata noua in adevar, adica in Hristos. Nu exista o alta posibilitate pentru cineva de a incepe o viata noua, fara a privi in fata si a refuza diformitatea vechii sale vieti. Procesul botezului, care nu este un eveniment sau o randuiala, ci descoperirea unui mod de viata, este de o importanta exceptionala, iar dificultatea unora de a-i recunoaste importanta poate fi rezultatul propriei lor negari si expresia propriei lor fobii de a privi in fata diformitatea acelor elemente ale personalitatii lor, care obstructioneaza dezvoltarea lor. Astfel de personalitati defensive sunt ca pastori ineficace, adica esueaza in a-i ajuta pe ceilalti sa atinga plinatatea vietii, adica mantuirea. Starea de constiinta deplina a omului este absolut necesara dezvoltarii duhovnicesti, deoarece constientizarea conduce la autocunoastere si autocunoasterea conduce la metanoia, adica la dispozitia pentru schimbare. Metanoia este starea sufleteasca aflata in opozitie cu autarhia, cu autosuficienta spirituala a Fariseului, a omului „virtuos”, care crede ca se gaseste in starea de „har”, exact pentru ca nu detine autocunoasterea si de aceea ramane in stagnare, nu se dezvolta.

Insa scuipatul dinainte de botez nu este barbarie? Daca ar fi intrebat cineva care il considera barbarie de ce este barbarie, probabil va fi surprins si probabil nu se afla vreun raspuns. Raspunsul este ca scuipatul este un obicei anglo-saxon. Scuipatul este poate foarte expresiv, evident si eventual impur pentru un temperament personal anglo-saxon, astfel ca pentru aceasta situatie este foarte adecvat, pentru ca nici o reprobare a raului nu este excesiva. Bine. Scuipatul poate sa aiba o oarecare importanta pentru un adult, insa care poate sa fie utilitatea acestei proceduri pentru un prunc? Un raspuns teologic la aceasta intrebare poate fi considerat naiv. Istorisirea pacatului stramosesc poate fi invatata la scolile catehetice, insa in mod normal noi, cei mari, nu il luam in serios si de aceea nu este ciudat ca si copiii nostri nu iau in serios ceea ce ii invatam.

Concluziile psihologiei fata de psihodinamica umana ii ajuta pe cei mai dezghetati dintre acestia, care au o prejudecata antitranscendenta, sa vada corectitudinea multor adevaruri revelate. Criteriile corectitudinii pe care toti acestia le folosesc au de obicei o origine apuseana si ne-ortodoxa, insa psihologia intr-un mare grad si intr-un grad inconstient reuseste sa-l repuna pe drumul cel bun pe omul european. Dinlauntrul exercitarii terapiei familiei, oricine poate observa vociferanta realitate a pacatului stramosesc, deoarece din interiorul acesteia constatam ca ceea ce numim „bolnav identificat” este doar un simptom al patologiei familiei si ca imediat dupa nasterea sa copilul este contaminat de aceasta patologie. Duhurile cele viclene, ale inselaciunii si ratacirii care au contaminat relatia dintre parinti sunt transplantate imediat la pruncul nou nascut.

Demonii pe care ii exorcizam la acela care vine la dumnezeiasca luminare a botezului sunt indubitabil realitati distrugatoare care domina intr-un grad diferit vietile noastre, ale tuturor. Coparticiparea la un botez poate fi o ocazie foarte buna pentru fiecare, ca sa priveasca si sa-si condamne proprii lui demoni distrugatori.

Daca multi nu inteleg ceea ce fac clericii, acesta nu este un motiv sa se opreasca a o face, dar vor trebui sa vada aceasta lipsa a intelegerii ca pe un indiciu al neglijentei lor de a-i invata pe oameni viata in Hristos si de a face cele necesare pentru a deveni accesibile si inteligibile toate mijloacele pe care Biserica le are la dispozitie pentru mantuirea lor. Este oricum cert ca cele mentionate mai sus nu au absolut nici o importanta pentru majoritatea zdrobitoare a celor prezenti la ceremonia unui botez in zilele noastre. Botezurile, ca si nuntile, in experienta omului de mijloc sunt evenimente desacralizate, care de obicei nu numai ca sunt lipsite de orice caracter duhovnicesc, dar sunt lipsite chiar si de cea mai elementara decenta. Dincolo de satisfacerea unui de multe ori foarte scazut nivel, al vanitatii lumesti, botezurile si nuntile, pentru marea majoritate a oamenilor, constituie simple practici de legalizare, parand a fi nimic altceva decat surse de castig.

Parintele Philotheos Pharos