Newsletter
Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro
Arta si mestesugul
Arta si mestesugul
1. Nu fara temei, Romania a fost numita tara artei populare; asa este cunoscuta si in strainatate. In adevar poporul roman s-a realizat si exprimat pe plan artistic intr-un chip superior, asa cum nu s-a intamplat in celelalte activitati ale sale. Dimensiunea artistica a vietii este aici deplin traita. In satul romanesc arta este o expresie a comunitatii de viata si totodata, am putea spune o nazuinta a ei. De aceea arta este prezenta pretutindeni in civilizatia noastra sateasca.
Arta populara romaneasca nu este o activitate izolata, ea face parte dintr-un ansamblu de viata, este una din expresiile firesti ale neamului format pe aceste locuri. Pentru a fi inteleasa trebuie redata acestei vieti, viata care in civilizatia noastra sateasca isi are o expresie fireasca si organica. Arta alaturi de vechile forme de organizatie sociala, de religie, de magie, de tehnica si limba, exprima pe o cale a sa viata originala a acestui popor. In arta populara, mai mult poate decat in celelalte activitati, prinde corp, se obiectiveaza sensibilitatea si viziunea de viata a neamului nostru de tarani. El raspunde in fata lumii cu creatiuni proprii, pe calea carora putem afla cat ii este de larg orizontul vietii, de nuantata isi pura sensibilitate.
Arta populara se situeaza la limita dintre religie si magie pe deoparte si tehnica pe de alta. Uneori ea este adusa la viata de o functie magico-religioasa, alteori apare in activitati de ordin practic, in constructii, industrie casnica, costume si unelte. De cele dintai este legata prin semnificatia spirituala ce o cuprinde; de cele din al doilea rand este legata prin tehnica pe calea careia se realizeaza. Arta populara, fie ea icoana, poarta, covor sau cana, pe langa si dincolo de functiunile ce le indeplineste, pe langa si dincolo de indemanarea, de mestesugul pe care il cere, arata o inclinare isi un dar artistic deosebit al neamului nostru. Romanul infrumuseteaza pretutindeni si continuu productiunile sale.
In capitolul de fata vorbim laolalta despre arta si mestesug. Aceasta, nu pentru ca am fi in fata singurei legaturi cu putinta. Realitatea, am vazut, ne indica si altele. Discutam arta si mestesug impreuna, pentru ca legatura dintre ele este mai apropiata in practica zilnica: acolo unde apare mestesugarul, acolo unde apare indemanarea, tehnica, maiestria, acolo apare de obiceiul isi arta. Ca este arhitectura (constructie), sculptura (crestatura in lemn), pictura (icoane), ceramica, tesatura, broderie si oricare alta activitate a setei de frumusete, arta populara nu apare izolata, desine statatoare ca cea culta, ci odata si impreuna cu mestesugul si maestria.
2. Doua probleme de mai mare insemnatate se pun astazi in legatura cu arta noastra populara. Pe deoparte, cunoasterea ei cat mai precisa si mai sistematica, iar pe de alta valorificarea tuturor elementelor si insusirilor ce le contine. Ne vom ocupa pe scurt de prima problema.
O arta populara cum e aceea romaneasca, pentru a o cunoaste bine, trebuie sa tinem seama ca este un produs colectiv mereu innoit cu o traditie proprie indelunga.
Prin produs colectiv intelegem substratul sufletesc ce ii sta la temelie, elementele (motive, teme) ce o alcatuiesc, nu partea de executie, partea de realizare actuala, asa cum suntem inclinati adesea sa credem; este o inclinare ce ne ridica probleme care nu exista. Expresia noua este fireste mai intotdeauna individuala. Arta noastra populara este expresia unei comunitati de viata spirituala si materiala, cu o viziune, o sensibilitate, un gust, o tehnica si o experienta proprie, adica satul romanesc.
Prin traditie proprie intelegem, mostenirea pe care aceasta arta se ridica. Avand o traditie, ea are un trecut si deci o istorie. Ce vrem sa spunem prin aceasta? - Trecutul exista dar nu-l putem prinde decat intr-o mica masura. Inceputurile artei populare se pierd in noaptea acestui trecut. Din cauza putinei rezistente a materialului din care sunt facute productiile, nu rezista timpului. In afara de ceramica, istoria artei noastre taranesti nu cunoaste exemplare prea vechi. Totusi ne putem da seama ca astfel cum se infatiseaza astazi arta populara romaneasca, este ceva evoluat, de o evolutie inceata, aproape imperceptibila dar existenta; este ceva care tine de formarea si istoria neamului si anume de civilizatia lui sateasca. Este aici filtrata si rodita o experienta de veacuri, care a dus la expresii cu adevarat unice.
Fiind o opera supusa dimensiunii timpului, cu toate consecintele ce decurg din aceasta, cercetarea si intelegerea artei populare ne ridica o noua problema: aceea a autenticitatii produselor artistice. Deseori se ia drept arta populara lucruri de o provenienta si o calitate indoielnica. Aparitia acestui nou gen de arta populara s-a produs pe doua cai. In urma desteptarii interesului pentru civilizatia sateasca si in deosebi pentru arta noastra populara, au aparut la orase o seama de obiecte "gen popular" fabricatie in serie, care nu au nimic comun cu gustul si darul creator de obiecte unice ale taranului. Dar nu numai atat, aceste produse au patruns in vremea din urma si la sate in unele parti ale tarii. Sub influenta oraselor si a tehnicei moderne, structura strict rurala organica a satelor, a intrat in descompunere. Gustul s-a alterat si productia artistica populara a scazut ca nivel.
Obiectele de arta, in ceea ce priveste provenienta lor pot fi clasificate in 3 categorii:
a) Obiecte lucrate de tarani mesteri sau nemesteri, de cele mai multe ori anonime, opere colective, atat prin motive cat si prin functie; sunt cele mai autentice;
b) Obiecte lucrate de mesteri tarani recunoscuti ca atare, lucrate in motivele, tehnica si gustul popular, mergand uneori pana la a le imprima o nota personala, creind prin aceasta un moment in arta populara. Cazul mesterului de icoane pe sticla, Savu Moga din Arpas, ne este o marturie;
c) Obiecte lucrate de industriile orasenesti, care dupa cum am spus mai sus, intemeiate pe interesul orasului pentru arta populara si totodata desinteresul satelor, pun la dispozitie produse impresionante la infatisare, dar lipsite de gust si originalitate, in fond.
Adevaratele lucrari de arta populara sunt tot mai rare astazi. Chiar daca aceste exemplare au o provenienta sateasca, de multe ori ele nu mai pot aduce la viata valorile artistice ale veacurilor trecute. Vechea civilizatie sateasca, organica si de un mare echilibru interior, e pe cale de destramare. Odata sufletul alterat, in cautare de noi orizonturi si forme, s-au alterat si creatiile artistice. Aparitia unor profesionisti, dar mai ales introducerea produselor industriale in campul de activitate al artei populare, nu fac sa progreseze adevaratele valori, ci dimpotriva. Unele regiuni romanesti si-au pierdut ireparabil simtul artistic. Arta populara este autentica si viguroasa ca manifestare cplectiva si anonima. Sensul ei si viata ei desprind din comunitatile de viata; este o expresie a unui suflet la fel alcatuit, dominant in toate exemplarele umane.
Tot din acest punct de vedere, adica al autenticitatii, trebuie facuta inca o distinctie. Mai este o imprejurare cand se produc confuzii; de astadata nu in ceea ce priveste calitatea, valoarea obiectelor, ci mai mult natura lor.
Domeniul artei populare romanesti este invadat de o seama de lucrari pretioase, dar de o alta origine. E vorba de productiile vechi ale unei arte culte. Cu arta religioasa si indeosebi cu icoanele, s-a facut aceasta gresala. Lucrari artistice culte, uneori de provenienta sau influenta straina, introduse pe calea bisericii, au fost socotite arta populara, fara ca poporul sa fi realizat o opera in acest gen. Aceasta distinctie nu vrea sa elimine productia populara din arta religioasa, ci numai invers, adica arta religioasa culta din arta populara.
O alta problema, este aceea a repartitiei geografice. Se vorbeste despre o unitate a artei populare romanesti. Aceasta unitate exista, cum exista si unitatea de limba si aceea spirituala. E una din tariile neamului romanesc. Sunt o seama de elemente comune, care izvorasc dintr-un punct comun de viata. Un lucru insa nu trebuie uitat: in ceea ce priveste arta, ca si in limba sau mitologie, exista diferente locale. Dupa cum arta populara are o istorie a sa, pentru ca oricat de statica ar pare, timpul a supus-o unor schimbari incat ceea ce avem astazi este un semn de experiente, tot astfel aceasta arta, fara sa contrazica pe un plan superior o unitate perfecta, este diferentiata in spatiu; are motive, note si tehnici speciale, care alcatuiesc o adevarata bogatie, a ratiunei specifice locale, contributii ale sufletului si conditiilor regionale.
Geografia artei populare romanesti este foarte interesanta prin varietatea produselor sale. O casa, o poarta, un covor sau un costum din Gorj, reprezinta o frumusete tipica locala spre deosebire de aceea din Muscel, Neamt, Buzau sau Maramures.
In aceasta varietate, sta o mare bogatie romaneasca ce trebuie accentuata si daca ar fi cale, incurajata pe teren. Unitatea este buna pentru ca ea nu exclude varietatea, ci dimpotriva o presupune. Sa nu ajungem insa si in domeniul artei populare la uniformitate. Atunci se poate spune ca vitalitatea artistica a neamului este in pericol si ca o disparitie e posibila.
3. Romanul, s-a spus, are un deosebit simt artistic. Simtirea si indemanarea, gustul si ochiul sau l-au ridicat intre neamuri pe treptele superioare ale creatiei artistice. (E ceea ce ne dovedeste si arta culta). Cu toate ca arta populara romaneasca, apare in imprejurari diferite, asa cum sunt actele religioase si cele tehnice, se poate vorbi aici despre o creatie artistica si in sens al ei propriu. Elementul artistic este prezent mereu si fara ca functia obiectului sa o ceara. Casa, poarta, lingura, iia sau cana, sunt impodobite cu motive alese dintr-o nevoie interioara, care exprima o sete de frumos. Taranul roman traieste adanc necesitatea frumusetii.
Arta sa face parte dintr-un ansamblu de activitati, dintr-o unitate de viata spirituala si materiala, dintr-o civilizatie organica, asa cum am aratat mai sus, pe calea careia o intelege mai bine, ea fiind o expresie a aceluiasi suflet. Aceasta insa nu inseamna ca fenomenul artistic popular este o consecinta a celorlalte activitati, ci doar ca apare integrat unei armonioase ordini spirituale. Despre arta taranului nostru putem vorbi ca despre o realitate vie. El nu este numai posesorul unui simt si gust artistic deosebit, dar se poate spune ca are si o constiinta artistica.
Arta populara romaneasca este expresia unei sete de frumusete, este un indemn la viata inaltata si pura, maestrie. Daca asa stau lucrurile in realitate, intelegem usor de ce arta populara romaneasca - si cu aceasta revenim asupra unei idei de la inceputul articolului - nu poate fi trecuta la "curiozitati" si nici nu poate servi drept simplu decor. Ea este o realitate vie, o expresie a unei viziuni de viata a unor suferinte si nadejdi, este realizarea obiectiva a uneia din dimensiunile sufletesti ale neamului nostru.
4. Ca o productie legata intr-un anume fel de arta, tehnica apare in satul romanesc stravechi, plina de intelesuri si chipuri caracteristice. Arta pentru a se produce, pe langa actul de inspiratie, de cantec interior, are nevoie de o tehnica asa dupa cum tehnica adevarata are nevoie de o indemanare precisa, de o ma-estrie care pentru taranul roman e mai mult decat indemanare tehnica, maestria este creatie, este act inspirat (uneori magic), desigur ramas in campul teh-
nicei.
Civilizatia romana sateasca este interesanta si din punctul de vedere al tehnicii pe care o stapaneste. Satul stravechi, care si-a produs singur uneltele, si-a intemeiat prin o experienta de veacuri industria sa inchisa dar nu mai putin eficace, nu trebuie nesocotit din acest punct de vedere. Tehnica folosita aici poate fi numita primitiva, dar aceasta nu ne indreptateste sa o nesocotim. Cu ea si prin ea un neam de tarani si-a dus viata de-a lungul veacurilor, raspunzand deplin nevoilor inchise locale. Daca ceva nou s-a produs candva in aceasta viata a satului, ceva care a cerut o sfortare noua tehnica, aceasta sfortare s-a produs si cu ea odata mestesugul cuvenit. Civilizatia romana sateasca nu inseamna numai arta sau muzica si poezie, ci mai inseamna si mestesug; mai inseamna cunostiinta si unealta de transformat, de produs.
Despre tehnica satului romanesc ca si despre tehnica in genere se poate vorbi din doua puncte de vedere si anume: intrucat tehnica raspunde vietii economice si este o conditie a ei si intrucat este un fenomen aparte, manifestare si creatie a spiritului. Cel de al doilea punct de vedere ni-l insusim in acest capitol adica tehnica in functie de spirit nu de economie.
Statul romanesc stravechi avand o civilizatie populara dar organica, completa, nu s-a putut lipsi de activitatea tehnica. De aceea in viata satului si in ansamblul de activitati si expresii ale civilizatiei sale apar o seama de acte si lucrari care au un caracter si un rost tehnic.
Pentru ca acest fenomen nu a avut o infatisare deosebita, pentru ca a aparut legat pe de alta parte de util, nu i s-a dat cuvenita atentie. S-a socotit in genere ca taranul roman atat de bogat daruit din punct de vedere estetic, nu are inclinare si deci nici creatie in domeniul tehnic.
Judecata celor ce gandesc astfel, este falsa; in primul rand pentru ca reduc tehnica taranului roman la unelte, iar in al doilea rand, pentru ca privesc tehnica primitiva a satului in permanent contrast cu tehnica moderna a orasului. Pe aceasta cale se produc neintelegerile si se indeparteaza cuceririle. Pe deoparte se lasa in afara domenii intinse, activitati care din cauza complexitatii lor sunt asezate in alte categorii, desi priceperea tehnica a producatorului este angajata deplin, iar pe de alta parte se judeca dintr-un punct de vedere strain de obiect, o realitate organica asa cum este satul romanesc si civilizatia sa.
Este drept, tehnica primitiva taraneasca nu s-a ridicat pana la inaltimile atat de bogate si armonioase ale artei sale corespondente, dar aceasta activitate este vie in constiinta populara este prezenta pretutindeni si a produs lucrari demne de luat in seama, asa cum bunaoara este moara expusa la "Deuschesmuseum" din Munchen, care a interesat in chip deosebit pe cercetatorii germani.
Tehnica sateasca nu este legata numai de meserii si apare aproape in toate sfortarile omului la camp, in gospodarie sau in casa, apare in legatura cu o seama de activitati spirituale si economice. Tehnica taranului roman este prezenta in muzica (instrumente muzicale) si mai ales in arte. Cata pricepere tehnica cere atat de elegantele si frumoasele costume nationale in realizarea carora alaturi de un gust delicat si plin de nuante, apare o stiinta si o indemanare, o maestrie dintre cele mai precise, asa cum o fata de 14 ani din Tara Oltului, o dovedea tesand vestitele carpe la care cunoasterea culorilor, dozarea deosebitelor nuante si ingemanarea lor ducea la efecte artistice deosebite.
Activitatea tehnica in satul romanesc este prezenta in tot locul; uneori izolata, alteori intr-un complex de activitati. Daca trecem la conditiile sale, o vedem aparand in doua feluri: uneori hranita de nevoile materiale imediate, alteori hranita de un imbold interior. Taranul roman are doua atitudini in fata actului tehnic. In cele mai dese cazuri el reproduce (se deprinde sa reproduca) fie ca deprinderea se transforma social in meserie, in profesiune, fie ca lucreaza pentru sine (ceea ce este mult mai obisnuit). In unele cazuri insa simpla reproducere si practica pe temeiul experientelor trecute nu-l mai satisfac si porneste pe caile innoirilor; desigur, in limitele conditiilor si datelor de care dispune. Cazurile nu sunt rare, deoarece experienta ne arata; ca aproape fiecare sat isi are creatorul sau, omul ce duce mai departe pe linia traditiei satesti, creatia tehnica. Activitatea tehnica asa cum apare ea in satul romanesc stravechi, oricare i-ar fi stadiul si limitele fa care se manifesta, dovedeste acest caracter de innoire izvorat din neastamparul interior al omului. Tehnica sateasca nu manifesta numai un act de indemanare, un act deci de deprindere ci si unul de cucerire, un act de creatie pornit din setea de a produce ceva nou din nazuinta de a implini si stapani mai mult, mai larg.
5. In legatura cu activitatea tehnica a satului romanesc, se mai pune o intrebare si anume aceea care priveste mai mult aspectul social al problemei.
Sensul colectiv al deosebitelor activitati apartinand taranului roman, fac ca si aceasta activitate sa aiba acelasi caracter. Faptul tehnic inchide in el, prin cei ce-l fac cu putinta si prin locul in care apare, probleme de ordin social.
Activitatea tehnica este practicata de o anume categorie de oameni sau apare pe o suprafata mai intinsa? Satul romanesc are in sanul sau o categorie de oameni care si-a facut din aceasta activitate mijlocul de subsistenta si-au facut o profesie; e vorba de meseriasi. Fiecare sat oricat de mic si de arhaic poate sa aiba mestesugarii sai: intre cei mai obisnuiti rotarii si cojocarii, intre cei mai rari olarii si iconarii.
Cu toate ca practicantii profesionisti ai tehnicii satesti sunt obisnuiti, ei apar foarte rar in raport cu raspandirea acestei activitati. Daca observam un sat romanesc din cele ce-si mai pastreaza caracterul arhaic suntem izbiti de larga raspandire a activitatii tehnice in straturile de varsta, sex si neam al colectivitatii.
Gos]odaria taranului roman este un laborator si un atelier permanent, uneori membrii familiei devenind tot atatia specialisti in deosebitele ramuri.
Acolo unde o privire fugara vede doar tipuri primitive, lipsite de insemnatate ale sfortarii omului, un ochi atent si cu suflet aplecat cu dragoste, poate descoperi o stiinta precisa si indemanare aleasa.
6. Arta si tehnica taranului roman apar ca doua activitati inrudite pe temeiri de ordin spiritual. Conceptia de viata domnitoare, sentimentul adanc al naturii si al omenescului aici prezent, fac ca in satul romanesc stravechi, toate activitatile si toate chipurile sa aibe un sens si un rost altfel decat al civilizatiei moderne. Arta are legatura directa cu tehnica si invers; amandoua au legatura directa cu munca a carei valoare simbolica depaseste cu mult orice fel de munca a orasului. Toate se intampla si se petrec intr-un orizont larg, spiritualizat, cu puteri de dincolo de materialitatea vietii de aici si a umbrelor inselatoare.
Sufletul plin si permanent valurit al taranului, sensibil pana la cucerirea zonelor tainuite, cauta mereu expresii vii si chipuri frumoase cu care fiinta sa bogata sa aiba o conditie roditoare. Taranul roman are legi de implinit. El creeaza permanent in ritmul unei vieti de mare bogatie interioara; se trudeste, alunga raul si creste flori nemuritoare.
De aceea tehnica in satul romanesc nu e un simplu fapt material si nici chiar unul de indemanare. Taranul roman spiritualizeaza tehnica asa cum spiritualizeaza tot ceea ce mana sa asprita de munca, atinge. In acest fel trecerea de la tehnica la arta este mai usoara, se face pe nesimtite.
Artistii nostri sunt de cele mai multe ori tehnicieni priceputi. Tehnicianul taran este mai intotdeauna artist desavarsit.
