Iconomia dumnezeiasca la Sfantul Ioan Damaschin

• « Inapoi
• Inainte »

Iconomia dumnezeiasca la Sfantul Ioan Damaschin

Sfantul Ioan Damaschin

Sfantul Ioan Damaschin (circa 675-circa 749), se tragea dintr-o familie nobila din Damasc, si a fost un distins teolog si monah al Lavrei Sfantului Sava, de langa Ierusalim. Si-a consacrat (toata viata evlaviei, predicii, studiului si apararii dreptei credinte a Bisericii Ortodoxe.

Fiind un mare aparator al cultului sfintelor icoane si combatand ereziile care framantau inca Biserica in timpul sau - monofizismul, nestatorianismul, monotelismul, apoi maniheismul si islamismul - el este inainte de orice unul dintre "dascalii" Bisericii, care prin opera sa hristologica rezuma in mod fericit toate afirmatiile dogmatice, tot progresul teologic de pana la el, cu privire la intrupare, unirea ipostatica si iconomia mantuirii noastre in Hristos.

In hristologia sa, Sfantul Ioan Damaschin expune pe de o parte invatatura ortodoxa impotriva monotelitilor, iar pe de alta parte impotriva elinilor, a caror cugetare nu putea admite realitatea intruparii Logosului divin.

Opera de baza a Sfantului Ioan Damaschin se intituleaza „Izvorul cunostintei”, divizata in trei parti, din care partea a treia poarta numele de „Expunerea exacta a credintei ortodoxe” (Dogmatica) si este cea mai importanta.

Prezentata adeseori ca o lucrare aparte „Expunerea credintei ortodoxe” cuprinde intreaga teologie a Sfantului Ioan Damaschin, teologie pe care dealtfel el a expus-o si in alte lucrari aparte, cum sunt: "Contra ereziei nestoriene; Tratat contra iacobitilor; Despre firea compusa, contra acefalilor; Despre cele doua vointe si activitati ale lui Hristos si despre cele doua firi si un singur ipostas; Despre imnul trisaghion; Trei cuvantari la Adormirea Maicii Domnului".

Terminologia folosita de Sfantul Ioan Damaschin in expunerea invataturii hristoiogice este asemanatoare cu cea a marilor sai inaintasi in cele ale Ortodoxiei; Sf. Chiril al Alexandriei, Leontiu de Bizant si Sfantul Maxim Marturisitorul.

Natura, in gandirea Sfantului Ioan Damaschin, inseamna aceea ce este comun si... ea este specia cea mai caracteristica. Natura este principiul miscarii si al repaosului fiecarui lucru; legea si puterea data de la inceput de Creator fiecarei specii, dupa care aceasta se misca sau ramane in repaus.

Este natura simpla si natura compusa. Natura compusa se amesteca din doua sau mai multe naturi deosebite, luand nastere o natura deosebita de ele, care nu este de aceeasi fiinta cu nici una dintre cele amestecate, dar care are cate ceva din fiecare.

De aceea, ipostasul care rezulta din unirea laolalta a doua naturi deosebite, spune Sfantul Ioan Damaschin, pastreaza in chip necesar proprietatile naturale ale ambelor naturi. Natura nu este altceva decat fiinta sa. Fiinta exista de la sine dar numai in ipostasa, caci numai in ipostasa ia notele individuale. De aici rezulta ca fiecare ipostasa este alcatuita din fiinta si accidente. Fiinta este un continut al ipostasei, fiindca ea este realizata in fiecare dintre ipostasele de aceeasi specie. Tot ce tine de fiinta unui lucru oarecare este socotit element fiintial.

Sfantul Ioan Damaschin identifica uneori termenii de: fiinta, natura, forma, persoana, ipostasa si individ. Cele doua firi in Iisus Hristos, cu doua vointe si cu doua lucrari corespunzatoare, persoana cea unica a lui Hristos si codul de unire al celor doua firi intr-un singur ipostas, prin iconomia divina, reprezinta invatatura teologica de baza in hristologia Sfantului Ioan Damasehin. in calitatea sa de cunoscator al tainelor teologiei, Sfantul Parinte cauta sa explice fiinta acestor dogme, cu alte cuvinte, sa arate cum ele isi pot justifica pe deplin continutul lor in lucrarea si viata Bisericii.

Ceea ce constituie o natura si ceea ce o deosebeste in acelasi timp de alte naturi sunt, dupa Sfantul Ioan Damaschin, proprietatile naturale. Dar, in Hristos, devenit om, gasim toate proprietatile naturii dumnezeiesti si toate proprietatile naturii omenesti, caci (prin iconomia intruparii) El a luat asupra Sa si firea omeneasca.

Astfel, El este necreat, fara inceput, fara timp, atotputernic, creator, a toate lucrator, nesfarsit, nedescris, fara de moarte, atotstapanitor, intelept, drept, mantuitor, simplu si necompus in ceea ce priveste natura, liber, binefacator, avand totdeauna si puterea naturala de a voi si a lucra.

In rezumat, Iisus Hristos are toate acele puteri si proprietati naturale pe care le are Tatal, caci El insusi a zis: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16, 15). Iar identitatea aceasta dintre El si Tatal este aratata si mai bine prin cuvintele: "Toate ale Mele, ale Tale sunt si ale Tale ale Mele" (Ioan 17, 10). Dar dupa intrupare, Iisus Hristos a avut totdeauna si toate proprietatile firii omenesti, cele lucratoare si cele patimitoare: foamea, setea, bucuria, intristarea, mania, plansul, oboseala, durerea.

Astfel, pentru ca stim ca Iisus Hristos are doua firi si un singur ipostas compus din cele doua firi, cand avem in vedere firile, le numim Dumnezeire si omenire; dar cand avem in vedere ipostasul compus din doua firi, il numim cand dupa amandoua firile: Hristos, Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu intrupat, cand dupa una din parti: Dumnezeu numai, Fiu al lui Dumnezeu; om numai, Fiu al omului, cand numai dupa cele inalte, cand numai dupa cele smerite.

Cand vorbim despre Dumnezeirea Lui, nu-I atribuim Domnezeirii insusirile firii omenesti, caci nu spunem ca Dumnezeirea este pasibila sau creata. De asemenea, nici nu atribuim trupului Lui, adica omenitatii Lui insusirile Dumnezeirii, caci nu spunem ca trupul, adica firea umana este necreata. Cand este insa vorba de ipostas, fie ca il numim dupa cele doua firi, fie ca il numim dupa una din parti, ii atribuim insusirile celor doua firi. Caci Hristos - si acest nume cuprinde amandoua firile - se numeste Dumnezeu si om, si creat si necreat, si pasibil si imposibil.

Cand este insa numit dupa una din parti, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, primeste insusirile firii cu care s-a unit, adica ale trupului, si este numit Dumnezeu pasibil, Domnul Slavei rastignit; (1 Cor. 2, 8), nu atat ca Dumnezeu, ci ca acelasi este si om. Si cand este numit om si Fiu al Omului, primeste insusirile si maririle firii Dumnezeiesti: copil inainte de veci, om fara de inceput, nu atat ca om si copil, ci ca Dumnezeu, care exista inainte de veci si care s-a intrupat in timpurile din urma.

Avand in vedere perihoreza sau intrepatrunderea celor doua firi in Hristos, care a fost posibila prin intrupare, Pr. Prof. D. Staniloae, vorbind in spiritul hristologiei Sfantului Ioan Damaschin spune ca "intrucat Hristos, Dumnezeu-Cuvantul, este ipostasul ambelor firi, si intrucat in acest ipostas subzista real si sunt activate insusirile si puterile ambelor firi, prin acest ipostas se stabileste o comunicare reala intre insusirile si lucrarile acestor doua firi. Datorita ipostasului comun se mentine asadar atat nemodifioarea esentiala a celor doua firi, cat si comunicarea lor reala, prin care se evita separarea lor. Daca nu s-ar face aceasta comunicare, ipostasul s-ar manifesta cand ca pur dumnezeiesc, cand ca pur omenesc".

Toata comunicarea aceasta de insusiri se realizeaza prin unitatea Persoanei, mai precis prin faptul ca aceasta Persoana este Dumnezeu-Cuvantul intrupat. Varietatea reala si unitatea in existenta o sustine Dumnezeu cel personal, care fiind transcendent prin fiinta, poate sa se faca prin vointa Persoana a creaturii Sale, ... toate fara sa le suprime sau sa le confunde.

Astfel, din Persoana lui Hristos, care era a ambelor firi, iradia, prin lucrarile savarsite cu firea omeneasca, iubirea dumnezeiasca si tot prin ea isi imprima firea omeneasca particularitatea ei in faptele savarsite cu firea Lui Dumnezeiasca.

De aceea acestei Persoane ii putem atribui, cand o privim ca Dumnezeu, lucrarile omenesti, caci nu sunt ale lui Dumnezeu separat de umanitate si nu este numai subiectul actelor dumnezeiesti; si tot acestei Persoane, cand o privim ca om si o numim om, ii putem atribui lucrarile dumnezeiesti, caci nu sunt numai ale unui om separat, si nu este numai subiectul actelor omenesti. La fel trebuie sa procedam si cu insusirile.

Acesta este modul comunicarii insusirilor, anume ca fiecare fire da celeilalte, propriile ei insusiri, in virtutea identitatii ipostasei si intrepatrunderii reciproce (perihorezei). Potrivit acesteia, putem spune despre Hristos: "Acesta este Dumnezeul nostru, care s-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna a locuit" (Baruh, 3, 36, 38), precum si: "Omul acesta este necreat, impasibil si necunoscut".

Unirea ipostatica este permanenta si nedespartita. Dogma despre nedespartirea unirii ipostatice are stransa legatura cu textul de la Evrei 7, 24, care atesta permanenta preotiei lui Iisus Hristos si a mijlocirii Sale obiective in taina rascumpararii noastre. Pentru ca "El este din vesnicie, fara inceput si fara de sfarsit, are o preotie care ramane in veac".

Unirea celor doua firi in persoana Cuvantului fiind cu totul supranaturala, ea reprezinta centrul iconomiei divine, al iconomiei harului, in care suntem angajati si noi. Dumnezeu dandu-se omului prin intrupare, intreaga iconomie a harului reprezinta punctul acestui dar fundamental.

In invatatura sa despre unirea ipostatica, Sfantul Ioan Damaschin sintetizeaza intreaga teologie hristologica calcedoniana si post-calcedoniana a Bisericii Ortodoxe. Scopul si modul zamislirii Cuvantului si al Intruparii Sale, cele doua firi in Hristos cu lucrarile lor corespunzatoare, Persoana cea unica a lui Hristos si consecintele unirii ipostatice au fost "problemele fundamentale care l-au preocupat pe marele reprezentant al teologiei neocalcedoniene din prima jumatate a secolului VIII. De aceea invatatura sa cuprinde o hristologie deschisa - nuantata si pastreaza cu fidelitate adevarul.

In zilele noastre, cand teologii Bisericii Ortodoxe si cei ai Bisericilor Vechi-Orientale intretin un sustinut dialog pentru apropiere si unire, invatatura Sfantul Ioan Damaschin poate fi calauzitoare in probleme de hristologie si in mod implicit de iconomie bisericeasca pentru ambele parti.

Sa speram ca dialogul ce va avea loc in continuare intre Biserica Ortodoxa si Bisericile Necalcedoniene si, indeosebi, viitorul Mare Sinod Ortodox, vor avea darul sa adune intr-o singura familie de frati (Ioan 17, 21-22), pe credinciosii celor doua Biserici surori, care sa aiba aceeasi marturisire de credinta si aceeasi terminologie teologica, in numele iubirii lui Hristos si al Bisericii Sale Ortodoxe.

• « Inapoi
• Inainte »