Iconomia dumnezeiasca la Sfantul Irineu al Lyonului

• « Inapoi
• Inainte »

Sfantul Irineu al Lyonului

Sfantul Irineu al Lyonului, de origine din partile Asiei Mici, petrecandu-si o parte din copilarie la Smirna, pe langa Sfantul Policarp, ca discipol al acestuia, a invatat de la dascalul sau o ortodoxie ireprosabila, dragoste pentru traditie si ravna impotriva ereziilor.

Opera Sfantului Irineu a fost scrisa in limba sa materna, adica greaca. Ea cuprinde mai multe lucrari, ale caror titluri ne-au fost transmise de Eusebiu de Cezareea in Istoria bisericeasca, V, 7-20, 26, si de Fericitul Ieronim in De Viris illustribus (P.L., XXII-XXX, 35).

Cea mai cunoscuta si mai importanta dintre lucrarile sale este Combaterea si rasturnarea gnozei cu nume mincinos, redata in latineste prin Adversus haereses (P.G., VII, 437-1224). Lucrarea aceasta a fost scrisa la cererea unui prieten al autorului, care dorea sa cunoasca mai de aproape sistemul gnostic al lui Valentin.

Sfantul Irineu este unul dintre cei dintai Parinti ai Bisericii, care a scos in evidenta sensurile principale cuprinse in notiunea biblica a iconomiei divine. El foloseste cuvantul iconomie si la plural, referindu-l la diferite momente sau acte ale iconomiei. Astfel el declara ca "iconomiile" au fost vestite de Duhul Sfant si prin prooroci.

Biserica, zice el, crede in Iisus Hristos "si in Sfantul Duh, care a predicat prin prooroci iconomiile si venirile si nasterea din Fecioara si scularea din morti si inaltarea cu trupul la cer si venirea Sa intru slava Tatalui Sau, pentru a recapitula toate si a invia trupul a toata omenirea".

Desigur in perioada proorocilor descoperirea "iconomiilor" n-a fost identica cu implinirea lor, sau n-a fost o indicare a implinirii lor simultane, ca in Noul Testament. A fost numai o prezicere a implinirii lor, iar prezicerea nu aduce o intelegere deplina a celor ce se vor implini, deci nici o descoperire deplina.

Sfantul Irineu pune in general iconomia pe un plan cu "lucrarea" "ce s-a facut" pentru omenire, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. El subliniaza caracterul universal al iconomiei si o pune, ca si Sfantul Apostol Pavel, in legatura cu recapitularea tuturor intru Hristos. Pentru aceasta a venit Hristos. Sau insasi venirea Lui inseamna aceasta iconomie universala si recapitularea tuturor in El. "Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, din nemarginita Sa dragoste ce o avea pentru noi s-a facut ceea ce sintem noi, pentru ca noi sa devenim ceea ce este El". Iata fondul credintei crestine si iata centrul doctrinei Sfantului Irineu. El comenteaza indeosebi pe Sfantul Apostol Pavel.

Sfantul Irineu vede in Iisus Hristos pe Mantuitorul care ne-a rascumparat prin sangele Sau. El citeaza si comenteaza cunoscutele texte ale Epistolei catre Romani: "Noi am fost botezati in moartea lui Hristos; El a murit pentru noi si prin moartea Sa, El ne-a impacat cu Parintele Sau, cu Dumnezeu".

Sfantul Irineu spune ca Iisus Hristos este noul Adam, care a readus umanitatii ceea ce pierduse prin neascultarea primului om, adica "asemanarea cu Dumnezeu si nemurirea". Caci omul invins de diavolul nu mai putea sa restaureze creatia, nici nu mai putea sa-si recapete mantuirea. Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu a facut pentru om si una si alta, coborandu-se din cer, intrupandu-se si murind.

Asa cum zugraveste Sfantul Irineu pe protoparintii nostri inainte de cadere, ei erau intr-o stare de inaltare pe care cu greu o putem banui noi acum, si ca ei nu erau departe de fericirea vesnica, fiind in preajma de negrait a Celui neapropiat.

Ca sa rusineze pe ereticii gnostici si, in acelasi timp, pentru a face "recapitularea" si mai vadita, Sfantul Irineu merge pana la sustinerea ideii ca omul - trup si suflet - este chipul Logosului divin. La aratarea Sa pe pamant, "Fiul Omului" a dovedit cu prisosinta aceasta: "Atunci s-a aratat cuvantul acesta, cand s-a facut om Cuvantul lui Dumnezeu. Facandu-se pe Sine asemenea omului si facand pe om asemenea cu Sine, pentru ca, datorita asemanarii sale cu Fiul, omul sa se faca mai bine placut Tatalui, in trecut se spunea ca omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu era lucru dovedit, caci Logosul, dupa chipul caruia fusese facut omul, era inca nevazut".

Sfantul Irineu deplange cu amar pierderea asemanarii lui Dumnezeu in om si preamareste la superlativ lucrarea iconomiei mantuitoare. "Am aratat, spune el, ca nu atunci (la intrupare) isi are inceput Fiul lui Dumnezeu, care a existat intotdeauna la Tatal; dar cand s-a intrupat si s-a facut om a recapitulat in Sine lungul sir de oameni si, rezumand in el omenirea, ne-a dat mantuirea, ca sa capatam in Hristos cea ce pierdusem in Adam, adica calitatea de a fi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu".

"Chipul lui Dumnezeu" nu putea desigur fi pierdut, cat timp firea omeneasca nu era distrusa. "Asemanarea cu Dumnezeu" infatiseaza culmea spre care poate nazui pamanteanul. In Adam ea nu devenise "a doua fire", fiindca nu fusese inca dobandita prin eforturile propriei lui libertati, de aceea el a pierdut-o cu usurinta". Liberul arbitru, cu care a fost inzestrat omul, il apropie de firea ingerilor. Dumnezeu facuse pe om liber la obarsie. El pusese in om puterea de adegere ca si in ingeri".

Aceasta libertate da omului toata raspunderea faptelor sale; ratiunea, care este de la sine inteleasa in aceasta "putere de alegere ca si la ingeri", presupune o sfortare personala de hotarare si deci rasplata. Intr-adevar, omul rational si prin urmare asemenea lui Dumnezeu, zidit liber in hotararea si puterea sa, isi este singur cauza pentru care odata poate sa fie "grau", altadata sa fie "paie". Pentru aceasta se va si osandi pe drept, fiindca este fiinta rationala, si parasind ratiunea si traind impotriva ei, s-a opus dreptatii lui Dumnezeu, predandu-se oricarei porniri instinctive si supunandu-se placerilor.

Combatand erorile fataliste ale gnosticilor, Sfantul Irineu prezinta un argument scos din bunul simt: "Daca unii ar fi fost creati buni din fire si altii rai din fire, nici aceia n-ar merita laude, daca ar fi buni, nici acestia invinovatire". Trebuia ca Adam insusi sa conlucreze cu Facatorul, pentru a ajunge la desavarsirea pe care se cuvenea sa o dobandeasca numai in libertate si astfel s-o merite. In acest fel omul "se va inalta treptat si va merge catre ce este desavarsit, adica se va apropia de cel nefacut".

Dupa Sfantul Irineu, se pare ca infierea si indumnezeirea omului de catre Dumnezeu se aduce la indeplinire pe doua cai sau cel putin implica doua urmari: la inceput, omul isi pierde asemanarea divina prin neascultare si indepartarea harului divin.

In trecut, inainte de Hristos se spunea ca omul fusese facut dupa chipul lui Dumnezeu si voia sa ramina in aceasta asemanare. Dar omul a sters asemanarea, adica a pacatuit si a pierdut asemanarea cu Dumnezeu. Inainte de venirea Logosului in lume, care trebuia sa descopere modelul dupa care fusese omul facut, nu se mai stia ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu. Dimpotriva, cand Cuvantul lui Dumnezeu s-a facut trup, El a aratat ca imaginea era corecta adevarata caci El s-a facut ceea ce fusese facut la inceput dupa chipul Sau om; si in acelasi timp si prin aceasta, El ne-a asigurat definitiv asemanarea divina, caci unind pe Dumnezeu cu omul, l-a facut pe om intru totul asemenea Parintelui Sau nevazut. Imitand pe Hristos, omul indeplineste voia Parintelui sau, devenind astfel fiu al lui Dumnezeu, prin har.

In acest inteles preamareste Sfantul Irineu iconomia dumnezeiasca, dupa care, in istoria primului om, ca si in aceea a oricarui pamintean, a fost potrivit ca mai intii sa se arate firea, apoi, in cele din urma, ce este muritor, sa fie invins si absorbit de nemurire, si ce este stricacios sa fie invins de nestricaciune si omul sa se faca dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dupa ce a fost dobindit cunoasterea binelui si a raului.

Iconomia divina la Sfantul Irineu include doua componente: ea este lucrarea Fiului lui Dumnezeu insusi; dar este lucrarea Lui in stare de om, prin acte si patimiri umane, deci in stare de chenoza (Filip. 2, 5-8).

Dar in aceste doua componente sunt implicate inca doua: iconomia este prin aceasta o purificare si inaltarea naturii umane in general, si ea inseamna o purificare virtuala a intregii umanitati in Dumnezeu, ca inceput al actiunii de recapitulare actuala a tuturor in El.

Deci, iconomia nu consta numai in intrupare, ci in toate cele facute de Fiul lui Dumnezeu, in trup, pana la moartea pe cruce, pentru ca prin toate acestea a procurat omenirii mantuirea. Iconomia implica intelegerea mantuirii ca replasmuire si indumnezeire a umanului. Mantuirea nu are intelesul static juridic, fara eficienta interioara asupra naturii omului, ci este o actiune a harului, interna si externa, care angajeaza fiinta omului.

Iconomia implinita de Domnul Iisus Hristos nu este numai o iconomie a intruparii, ci si a "patimirii". "Daca El nu patimea, ci patimirea ar fi fugit de la Iisus, spune Sfantul Irineu, pentru ce mai indemna pe ucenicii Sai sa ia crucea si sa-i urmeze Lui, daca n-a urmat-o El insusi, cum zic gnosticii, ci a parasit iconomia patimirii?".

Intelectualismul panteist al gnosticilor nu considera ca este nevoie de o replasmuire a naturii umane prin unirea cu Dumnezeu cel mai presus de ea, odata cu ea insasi natura era considerata identica cu Dumnezeirea si era suficienta doar o descoperire a acestei dumnezeiri a ei, prin credinta.

Cat de mult subliniaza ca iconomia este lucrarea lui Dumnezeu, tot asa de mult subliniaza Sfantul Irineu ca ea este o lucrare a Lui ca om adevarat. In acest sens ea continua sa se desfasoare si se hraneste din potirul lui Hristos sau din sangele Lui.

Precum dupa Sfantul Apostol Pavel, Dumnezeu se foloseste de oameni pentru infaptuirea iconomiei Sale, asa si dupa Sfantul Irineu. El mentioneaza in mod special pe Sfanta Fecioara Maria, ca pe cea care a conlucrat cu Fiul lui Dumnezeu pentru intruparea Lui: "Non operante in eum Ioseph, sed sola Maria, cooperante dispositione".

Iata pe scurt sensul recapitulatiunii si al iconomiei la Sfantul Irineu: Logosul divin a primit in sine protoplasma din care a fost zidit Adam, prin trupul si sufletul luat din Sfanta Fecioara si a turnat in aceasta fire umana energia dumnezeiasca de sfintire, de regenerare, cu care apoi a innoit tot neamul omenesc. Caci dupa cum Adam a putut rezuma in sine omenirea, tot astfel si cu atit mai mult al doilea Adam a putut face acest lucru.

Aceasta insemna intoarcerea omului in starea initiala si posibilitatea unui progres spiritual, prin har, pana la asemanarea cu Dumnezeu. Aceasta asemanare a lui Dumnezeu in om se datoreste lucrarii negraite a Sfantului Duh in el. A treia persoana a Sfintei Treimi "curata pe om si-l inalta la viata lui Dumnezeu, care nu vine de la noi, nici de la firea noastra, ci este data dupa harul lui Dumnezeu; este o impartasire cu viata dumnezeiasca insasi".

Am prezentat in mod special invatatura Sfantului Irineu asupra iconomiei si recapitulatiunii in Hristos, pentru ca intemeindu-se pe invatatura Sfantului Apostol Pavel, el a deschis drumul pe care apoi s-a angajat intreaga traditie si teologie patristica.

• « Inapoi
• Inainte »