Toate cele trei evanghelii sinoptice relatează scurtul schimb al lui Iisus pe tema plătirii de tribut Cezarului. Iată aici versiunea lui Marcu (Matei 22, 15-22 şi Luca 20, 20-36 au mai multe detalii explicative):
Şi trimit la El pe unii din farisei şi din irodieni, ca să-L vâneze în cuvânt. Şi venind ei îi spun: „învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi nu-Ţi pasâ de nimeni, căci nu te uiţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da cens Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm?" El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar să-l văd!" Iar ei I-au adus. Şi le spune: „A cui e imaginea asta şi inscripţia?" Iar ei I-au zis: „Ale Cezarului." Iar Iisus le-a zis: „Cele ale Cezarului daţi-le înapoi Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu!" Şi se mirau de El.(Marcu 12,13-17)
Zicerea lui Iisus privitoare la Cezar şi Dumnezeu e faimoasă prin enigmaticul ei. Pentru cei care nu sunt în stare să recunoască nici o altă aluzie „politică" în povestirea evangheliei (arătând astfel că a patra lor boxă e într-adevăr închisă) ea constituie „învăţătura lui Iisus despre Biserică şi stat". Această „învăţătură" e socotită a fi cea potrivit căreia sunt două sfere distincte, adepţii lui Iisus trebuind să-şi dea datoria fiecăreia dintre ele, in compartimente separate ale vieţii, fără confundarea lor. Nimeni însă până la sfârşitul secolului XVIII nu a luat-o ca atare; cu alte cuvinte, în această interpretare auzim ecoul unui spectru extrem de diferit de voci, vocile iluminismului european şi american şi teoria relaţiei dintre „Biserică şi stat" pe care a dezvoltat-o acesta. In această teorie „religia" şi „politica" sunt sfere foarte diferite ale vieţii. Nu trebuie să o aducem pe una în cealaltă. O repetă până la saţietate cei care scriu scrisori furioase ziarelor de fiecare dată când cineva din Biserică se aventurează cu un comentariu asupra unei chestiuni politice. „Vedeţi-vă de turma voastră", ni se spune. „Iisus a separat între Cezar şi Dumnezeu şi aşa trebuie să faceţi şi voi!" Dar în lumea lui Iisus ecourile ar fi fost foarte diferite.
Pentru început, este limpede că avem de-a face cu o „învăţătură" pe o „temă" anume. Iisus se confruntă cu o întrebare extrem de periculoasă. Oricine ştie despre el că e conducătorul unei mişcări a împărăţiei lui Dumnezeu, în zilele lui pentru iudaismul palestinian asta însemna independenţă politică; iar independenţă politică însemna, în afară de orice îndoială, faptul de a nu mai fi sub călcâiul Cezarului. Romanii răstigniseră destui evrei pentru vina de a fi stârnit revolte împotriva taxelor. Acuzatorii lui Iisus încercau, aşa cum am văzut, să lege de el aceeaşi învinuire (Luca 23, 2).
Nu e nici o îndoială că mulţi dintre ascultătorii săi sperau de la Iisus să-şi dea sprijinul puternic revoluţiei lor antiromane. Fără îndoială, mulţi dintre adversarii săi sperau şi ei să iasă în faţă şi să-şi declare opinia asupra acestui subiect, ceea ce urma să le dea tocmai muniţia pe care o aşteptau. (Interesant, în relatarea incidentului de către Marcu, cu această întrebare încuietoare vine la hsus o combinaţie de farisei şi irodieni, aceeaşi combinaţie pe care Marcu o observase şi într-un episod anterior, in 3, 6.) In acelaşi timp, mişcările dure de independenţă " vedeau deja pe Iisus drept prea moale, insuficient de revoluţionar. Intrebarea pusă avea să-l dea în vileag intr-un fel sau altul.
Dar atunci când ai în faţă o mulţime potenţial ostilă nu e timpul pentru o învăţătură nuanţată şi echilibrată. E timpul pentru o scurtă ironie. Ii arată lui lisus o monedă, iar el le pune întrebarea cu evidentă notă critică: a cui este această imagine (evreii n-aveau voie să folosească sau să posede „imagini" ale unor oameni), şi a cui este această inscripţie (care-l declară pe Cezar drept „fiu al zeului" şi „mare preot" - o blasfemie maximă)? „Ale Cezarului", soseşte răspunsul. Şi mesele sunt deja pe jumătate răsturnate. lisus vorbeşte acum ca şi cum ar adopta linia dură: „Ce caută aceste lucruri îngrozitoare în buzunarele voastre?" După care vine scurta dublă poruncă, dar care în context n-are nimic de a face cu vreo separaţie între Biserică şi stat, ci are totul de a face cu faptul că Dumnezeu îi ia Cezarului atuurile pe toate fronturile.
Când am tradus Noul Testament, n-am avut curajul să las acest verset să spună ceea ce bănuiam că spune: „Aşa că mai bine plătiţi-i Cezarului în moneda lui - şi lui Dumnezeu plătiţi-i în moneda Lui!" Această zicere s-ar face atunci ecoul unei ziceri deja faimoase în cercurile iudaice după revoluţia Macabeilor cu două secole mai înainte. „Plătiţi-le păgânilor pe deplin", a spus bătrânul Matatia lui Iuda Macabeul şi fraţilor lui, „şi ascultaţi poruncile Legii" (1 Macabei 2, 68). Şi el nu le spunea să plătească păgânilor taxe. Expresia greacă folosită aici pentru „plătiţi", termenul antapodote, e clar înrudită cu apodote pe care-l găsim în toate cele trei evanghelii sinoptice. Se poate ca dubla poruncă a lui Matatia să fi fost deja proverbială, iar lisus să se fi făcut atunci în mod deliberat ecoul ei.
Ironia sa era desigur un truc. Suspectând în mod corect că întreg contextul cerea puţin teatru stradal, unii au speculat că, împrumutând o monedă, lisus poate să fi făcut un gest dibace cu mâna, pretinzând chiar că poate face să dispară moneda. Nu acest lucru e important. Important este că această zicere enigmatică, evidenţiată deopotrivă de Matei, Marcu şi Luca, arată că lisus refuză să intre în alianţă atât cu partida pro-romană din Ierusalim, cât şi cu revoluţionarii violenţi. Comentariul său poate fi luat în ambele feluri. Şi asta nu e doar o un truc. E un fel (aproape asemănător unui koan budist, asemănător cu siguranţă şi parabolelor sale) de a rupe alternativa sau-sau în care erau blocaţi ascultătorii săi şi de a trimite spre o realitate mai adâncă. Poate că a sosit vremea ca Dumnezeu - a Cărui „imagine" e fiecare om şi a Cărui „inscripţie" e scrisă deasupra paginilor creaţiei şi istoriei lui Israel - să primească în sfârşit ceea ce-i este datorat.
E mesajul împărăţiei lui Dumnezeu, desigur, dar aceasta nu intră în scenă în nici unul din modurile simpliste evidente, nici ca o împărăţie „de dincolo de lume" cu totul separată de cea a Cezarului, nici ca o revoluţie violentă deschisă, de modă veche. Pentru Matei, Marcu şi Luca, episodul e unul din indicatorii-cheie, venind după intrarea triumfală a lui lisus în Ierusalim, dar înainte de arestarea şi moartea sa, trimiţând spre ce anume „are loc" prin toate acestea: povestea felului în care Dumnezeu devenea cu adevărat rege atunci când, prin suferinţa şi moartea sa în ascultare, lisus îi dădea înapoi lui Dumnezeu ceea ce era al Său. Şi înăuntrul noii lumi create astfel, problema Cezarului, a puterii şi monedelor sale, arată cu totul diferit. Poate fi un timp pentru confruntare, poate fi însă un timp şi pentru o colaborare adecvată. Dar toate acestea trebuie făcute înăuntrul graniţelor împărăţiei lui Dumnezeu. Nu poate fi altfel. Acea împărăţie e universală, atotprezentă şi atotputernică. Acesta e la urma urmei, mesajul tuturor celor patru evanghelii si odată ce am deschis toate cele patru boxe la intensitatea adecvată a sunetului, nu vom putea rata provocarea pe care o prezentau ele în secolul I, şi ar putea-o prezenta poate din nou în secolul XXI.
Nicholas Thomas Wright
Cum a devenit Dumnezeu împărat, Editura Deisis
Cumpara cartea "Cum a devenit Dumnezeu împărat"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.