Arata ca niste credinciosi puternici, dar inima lor doarme si n-au habar ce le zice gura

Arata ca niste credinciosi puternici, dar inima lor doarme si n-au habar ce le zice gura Mareste imaginea.

Ce va iubi omul, încotro se va îndrepta, aceea va găsi. Va iubi cele pământeşti, pe acelea le va găsi şi ele i se vor aşeza în inimă şi îi vor transmite aceluia natura lor pământească, legându-se de ea. Va iubi cele cereşti, pe acelea le va găsi, îi vor intra în inimă şi o vor face să bată viguros pentru viaţă. Inima nu trebuie să se lege de cele pământeşti, fiindcă acestea, când nu sunt folosite cu măsură şi când dau în patimi, sunt ale duhului răului, potrivnicul cel mai înverşunat al lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu se va afla în toate gândurile, dorinţele, intenţiile, cuvintele şi faptele omului, atunci înseamnă că va veni în om împărăţia lui Dumnezeu. Omul îl va vedea în toate pe Dumnezeu, în lumea ideilor, în lumea faptelor, în lumea materială. I se va descoperi omului atunci, în chipul cel mai limpede, omniprezenţa lui Dumnezeu şi cea mai curată frică de Dumnezeu îşi va găsi sălaş în inima lui. In fiecare clipă va căuta să placă Domnului şi tot în fiecare clipă se va teme să nu greşească cu nimic înaintea Domnului - Cel ce va sta de-a dreapta lui (v. Psalmul 15, 8). Vie împărăţia Ta!

Pune-te mai des la încercare, omule. Caută să vezi încotro ţi se îndreaptă ochii inimii: spre Dumnezeu, spre veacul ce va să vină, spre seninele, fericitele, purtătoare de lumină puteri cereşti şi spre sfinţii care sălăşluiesc în ceruri sau spre lume, spre bunurile pământeşti: mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, spre oamenii păcătoşi şi spre zadarnicele lor îndeletniciri? O, dacă ochii noştri s-ar îndrepta mereu spre Dumnezeu! Fiindcă noi ne ridicăm ochii spre Dumnezeu numai când ne împresoară necazurile şi nevoile; când nu ducem lipsă de nimic privirile noastre se îndreaptă spre lume şi spre lucrurile ei zadarnice. Vei spune: ce m-ar putea face să stau mereu cu ochii inimii spre Dumnezeu? Adânca pace şi liniştea inimii, lumina minţii tale, sfânta râvnă a voinţei tale şi izbăvirea de toate cursele vrăjmaşului. „Ochii mei sunt pururea către Dumnezeu" - spunea David Proorocul şi arăta şi de ce: „El va scoate din laţ picioarele mele“ (Psalmul 24, 16). Dumnezeu va grăi pace peste poporul Său „şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dânsul" (Psalmul 24,8-9).

Când ai îndoieli dacă un anumit eveniment sau o anumită persoană despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură au existat cu adevărat, adu-ţi aminte că, după cuvântul Apostolului, „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Timotei 3, 16). Aceasta înseamnă că tot ce scrie în ea este adevărat, nu există în ea persoane închipuite, fabule sau poveşti: deşi există parabole, istorisirea nu se face la persoana întâi. Cuvântul lui Dumnezeu alcătuieşte un singur adevăr, integral, nedespărţit, iar dacă tu crezi că o singură relatare, un singur cuvânt sau o singură zicere sunt neadevărate, greşeşti faţă de adevărul întregii Sfinte Scripturi. Iar adevărul ei primordial este Dumnezeu însuşi: „Eu sunt Adevărul" (cf. Ioan 14, 6), spune Domnul; „Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17, 17), spune lui Dumnezeu-Tatăl Iisus Hristos . De aceea trebuie să consideri toată Sfânta Scriptură adevărată; ceea ce se spune în ea aşa a şi fost sau este.

Nu-ţi lăsa inima pradă unor porniri sumbre şi duşmănoase împotriva aproapelui tău, caută să ţi le stăpâneşti şi să ţi le scoţi din inimă cu puterea credinţei şi cu lumina minţii sănătoase şi vei avea linişte în suflet. „Eu întru nerăutate am umblat" (Psalmul 25, 1). Asemenea porniri apar adeseori în străfundul inimii care nu s-a obişnuit să le stăpânească şi cel ce le are va fi mereu mohorât, dus pe gânduri, greu se va suporta pe sine, greu îl vor suporta şi alţii. Atunci când îţi vin, caută să-ţi impui o altă stare sufletească, fii vesel, fă glume nevinovate şi pornirile rele se vor risipi ca fumul. Cunosc din experienţă.

Firea noastră vătămată de păcat îşi dă uneori în petec cu nişte ciudăţenii brutale: îi urâm pe cei ce ne fac binele, plătindu-le faptele bune cu răutate. O, cât de neprimitoare şi avară ne este inima faţă de dragoste şi faţă de milă şi cât de egoistă! Vrăjmaşul râde de noi în hohote, el fiind acela care vrea să nu se mai facă fapte bune. Dar iubirea noastră trebuie să fie cu atât mai mare cu cât celui căruia îi faci bine se arată mai nerecunoscător, ştiind că milostenia pe care o faci îţi va fi ţie chezăşie a milostivirii pe care ţi-o va da Dumnezeu.

Atunci când cerem Domnului, sau Preacuratei Sale Maici, sau îngerilor, sau sfinţilor, trebuie să avem şi noi credinţa sutaşului din Capemaum (Luca 7, 6 ş.u.). El era convins că aşa cum îl ascultă pe el ostaşii şi nu ies din cuvântul lui, cu atât mai vârtos se va îndeplini cuvântul Domnului atotbun, adică cererea sa. Dacă nişte făpturi cu o putere limitată au dus la îndeplinire ceea ce li s-a cerut, cum să nu poată îndeplini însuşi Stăpânul nostru cel atotputernic cererile robilor Săi, ale celor ce aleargă la Dânsul cu credinţă şi speranţă? Şi oare nu ne vor satisface cererile, dacă le vom face cu credinţă, nădejde şi dragoste, şi slujitorii Domnului, cei tari în fapte bune şi în mijlociri înaintea lui Dumnezeu, Preacurata Maică a lui Dumnezeu, îngerii, sfinţii? Cred şi eu precum sutaşul că, dacă voi cere cum se cuvine şi ce se cuvine unui sfânt, îmi va da; sau „vino în ajutorul meu", va veni, „fă aceasta" şi va face. Iată credinţa simplă şi puternică pe care trebuie să o avem.

Orice gând sau idee falsă poartă în ea însăşi dovada falsităţii sale, o dovadă din care putem înţelege cât de ucigătoare este ea pentru suflet; „Căci dorinţa cărnii este moarte" (Romani 8, 6). In aceeaşi măsură gândurile şi ideile adevărate cuprind în ele dovada adevărului lor. Ea arată cât de întremătoare este acea idee pentru inimă. „Dorinţa Duhului este viaţă şi pace", spune Apostolul (Romani 8, 6).

Si prin sufletul Tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi" (Luca 2, 35). Aceste cuvinte au fost spuse Maicii Domnuîui şi s-au adeverit întocmai, dar se potrivesc şi altora, oamenilor buni şi evlavioşi; şi prin sufletul lor trece sabie, atunci când li se descoperă ce ţin în inimă unii oameni din preajma lor. Cu alta cuvinte, Domnul ne scoate uneori în cale oameni care ascund multă răutate în inimile lor, dar pe care nu o arată, uneori aceasta ieşind singură la iveală, atunci când veninul dinlăuntru dă pe dinafară; când încep să vorbească, răul le curge din gură ca un torent murdar sau chiar ca un uriaş râu de necurăţenii. Incep să facă fapte care întinează numele de om şi abia atunci află lumea cum erau de fapt aceşti oameni, consideraţi mai înainte deştepţi, instruiţi, respectabili.

Vie împărăţia Ta, adică împărăţia vieţii, fiindcă acum continuăm să trăim în împărăţia morţii, aflată în cea mai mare parte sub domnia stăpânului morţii - diavolul. Cum ar putea veni în oameni împărăţia Domnului încă din această viaţă? Prin pocăinţa cea din toată inima. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 21). înceteze necredinciosul să mai dea sfaturile sale, părăsească iubitorul de arginţi iubirea de arginţi, înşelătorul - înşelăciunile, beţivul - beţia, mâncăul - ghiftuiala, curvarul - curvia, trufaşul - trufia, iubitorul de slavă deşartă - slava deşartă, pizmaşul - pizma, lacomul - lăcomia, nerăbdătorul şi grăbitul - nerăbdarea şi graba şi să înveţe toţi lucrarea iubirii creştine. Şi mai cu seamă „Cei tari şi puternici să poarte slăbiciunile celor neputincioşi" (Romani 15, 1).

Rugăciunea exterioară se face, de cele mai multe ori„ pe seama rugăciunii celei dinlăuntru. Adică dacă mă rog cu gura sau citind, multe lucruri nu mi se aşază în inimă, cad în duplicitate. Spun una cu gura şi alta cu inima. Gura spune adevărul, iar starea inimii nu mi se acordă câtuşi de puţin cu cuvintele rugăciunii. Dar atunci când mă rog, în sinea mea, cu inima, nu mai dau atenţie cuvintelor pe care le spun, îmi adun inima în conţinutul rugăciunii, în puterea ei, învăţându-mi-o treptat să-şi însuşească adevărul, eu însumi intrând cu toată fiinţa în acea stare sufletească în care au fost scrise cuvintele rugăciunii. în felul acesta încep, câte puţin, să mă rog în duh şi adevăr,
după cuvântul Adevărului veşnic. „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr" (Ioan 4, 24).

Când omul se roagă „pe dinafară", cu glas tare, nu este în stare de cele mai multe ori să observe mişcările inimii, care sunt foarte repezi, astfel încât este constrâns să rămână doar la zicerea rugăciunii, adică la învelişul sonor al cuvintelor. în acest fel mulţi citeţi, citind cu grăbire, nu reuşesc să treacă dincolo de o rugăciune cu totul înşelătoare. Parcă se roagă doar buzele, arată ca nişte credincioşi cucernici, dar inima lor doarme şi n-are habar ce zice gura. Aceasta se întâmplă din pricina grabei şi a faptului că nu cugetă la ceea ce spun. Se cuvine să ne rugăm pentru ei, aşa cum şi ei se roagă pentru noi. Să ne rugăm pentru ca vorbele pe care le spun să le ajungă în inimă şi să le-o încălzească. Ei se roagă pentru noi cu cuvintele Sfinţilor Părinţi, să ne rugăm şi noi pentru ei!

Păcătuim cu gândul, cu cuvântul, cu fapta. Pentru ca să ne facem icoane curate ale Sfintei Treimi, trebuie să ne străduim ca gândurile, cuvintele şi faptele noastre să fie sfinte. în raport cu Dumnezeirea, gândul corespunde Tatălui, cuvântul - Fiului, faptele - Duhului Sfânt, Care pe toate le împlineşte. Creştinul nu trebuie să considere că păcatele cu gândul pot fi trecute cu vederea, fiindcă ceea ce ne poate face plăcuţi lui Dumnezeu se cuprinde, după cum învaţă Sfântul Macarie Egipteanul, în gânduri. Gândurile pun început la toate, din ele vin cuvintele şi faptele. Cuvintele pot aduce har în sufletele ascultătorilor, sau pot rămâne deşarte sau slujind altora drept ispită, corupând gândurile şi faptele acelora, faptele, cu atât mai mult, fiindcă cel mai cu spor lucrează asupra oamenilor exemplul, atrăgându-i să-l urmeze.

Domnul tău este iubire. Iubeşte-L şi tu pe Dânsul şi în persoana Sa pe toţi oamenii, ca pe fraţi întru Hristos. Domnul tău este flacără, nu fi rece la inimă, fii şi tu flacără de credinţă şi dragoste. Domnul tău este Lumină; nu umbla în întuneric, nu fă nimic cu mintea întunecată, necugetând şi neînţelegând, fără credinţă. Domnul tău este Dumnezeul milelor şi al îndurărilor: fii şi tu pentru semenii tăi izvor de milă şi îndurare. De vei fi aşa, te vei învrednici de mântuire şi de slavă veşnică.

Cine citeşte rugăciunile în grabă, fără să le pătrundă cu inima şi fără participare, doborât de lene şi de un trup care trage la somn, acela nu slujeşte lui Dumnezeu, ci propriului său trup, hulindu-L astfel pe Dumnezeu prin lipsă de consideraţie şi printr-o inimă nepăsătoare faţă de rugăciune. „Bun este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr“ (Ioan 4, 24), adică fără făţărnicie. Oricât de leneş şi de slăbănogit te- ai simţi cu trupul, oricât te-ar trage el spre somn, stăpâneşte-te, nu-ţi precupeţi eforturile, nu te cruţa pe tine în defavoarea lui Dumnezeu, stai drept înaintea Lui pentru ca darul pe care i-L aduci să fie desăvârşit: inima.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte (Psalmul 18, 1-2). Acest mesaj fără cuvinte, dar atât de grăitor, pe care ni-l transmit cerurile despre cum le-a creat Atotputernicul Dumnezeu a ajuns până la noi şi el „vorbeşte14 şi este înţeles în toate limbile. După ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, vorbesc acum despre slava iubirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi despre slava creaţiei, Evanghelia şi Sfânta Biserică, vorbesc şi ne învaţă prin glasul propovăduitorilor Evangheliei, al celor ce săvârşesc Sfintele Taine şi rugăciuni - păstori duhovniceşti, citeţi, cântăreţi -, prin dangătul clopotelor, ţinând seama însă şi de „predica" pe care o „rosteşte" cerul cu luminătorii săi. Propovăduirea prin viu glas este însă mai vie, mai pătrunzătoare, poate convinge mai bine. Tot pământul, întreaga lui viaţă, spune slava lui Dumnezeu.

Indiferent de treaba în care am putea fi prinşi, acasă sau la serviciu, să nu uităm că puterea, lumina, izbânda ne vin toate de la Hristos şi de la Sfânta Sa Cruce. De aceea să nu pregetăm a-L chema pe Domnul înainte de a începe orice lucru: Iisuse, ajută-mă! Iisuse, luminează-mă! Astfel ne va fi susţinută şi încălzită în inimi credinţa vie şi nădejdea în Hristos, ale Căruia sunt puterea şi slava în vecii vecilor.

Ia seama, creştine, păstrează mereu în inimă credinţa în Cel ce îţi este ţie viaţă nevăzută, pace, lumină, putere, respiraţie, adică Iisus Hristos. Să nu dai ascultare inimii atunci când se îngraşă, se întunecă, îşi pierde credinţa, se răceşte de prea multă mâncare şi băutură şi din pricina distracţiilor lumeşti. Când inima îşi cedează locul minţii, adică atunci când vei pune mai mult la treabă mintea, neîngrijindu-te de inimă, îţi vei mări şi perfecţiona năvodul, lăsându-l pe pescar în nelucrare şi sărăcie.

Fiindcă inima ar putea fi asemuită cu un pescar, iar mintea cu un năvod. Când te bucuri de tihnă şi trăieşti pe picior mare şi în desfătări, toate patimile şi deprinderile rele ţi se trezesc în trup; când eşti strâmtorat, apăsat de lipsuri şi necazuri, trupul slăbeşte şi o dată cu el toate patimile. Iată de ce înţelepciunea şi bunătatea Tatălui ceresc ne supune uneori şi trupul şi sufletul la încercări grele şi la boli şi iată de ce bolile şi supărările trebuie îndurate cu răbdare şi, mai mult decât atât, ele trebuie să ne bucure mai mult decât atunci când avem parte de linişte sufletească, suntem sănătoşi şi ne merg toate din plin. Fiindcă, de bună seamă, sufletul omului se află într-o stare mult mai rea atunci când nu trece prin supărări sau prin boli ale trupului şi mai cu seamă când omul nu mai ştie ce să facă cu averea. Pe nesimţite îi cresc în inimă păcate şi patimi de tot felul, ducându-l la moarte veşnică.

Nu uita că Domnul se află în fiecare creştin. Când aproapele tău vine la tine, arată-i de fiecare dată cel mai mare respect, fiindcă în el este Domnul, Care de multe ori îşi face cunoscută prin el şi voia Sa: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi, şi ca să voim, şi ca să săvârşim" (voia Lui; cf. Filipeni 2, 13). Să nu regreţi când faci ceva bun pentru aproapele, consideră că ai făcut pentru Domnul, cu atât mai mult cu cât nu ştii niciodată în care dintre cei ce vin la tine este Domnul. Fii faţă de toţi nepărtinitor, bun, sincer, plin de bunăvoinţă. Ţine minte că Domnul vorbeşte uneori şi prin necredincioşi, le deschide acelora inimile spre noi, cum s-a întâmplat în Egipt cu mai- marele temniţei, a cărui inimă a fost îndreptată de Domnul către Iosif (Facerea 39, 21).

Imi găsesc liniştea inimii în cele de sus, spirituale, nu în cele de jos, materiale. Dă-mi Doamne, mereu, înţelepciunea cea de sus, îndepărtează de la mine înţelepciunea cea de jos. în bunătatea Ta îmi pun nădejdea! „Ri- dicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu“ (Psalmul 120, 1).

Aşa cum vorbirea dezvăluie gândul şi inima omului (confirmând existenţa unei inteligenţe nevăzute, stăpână pe sine, creatoare) şi prin cuvinte care îi învederează inteligenţa omul emite şi suflare de duh, într-un chip oarecum asemănător, Cuvântul lui Dumnezeu ni-L descoperă pe Tatăl, inteligenţa atotcreatoare, şi prin Cuvânt purcede din Tatăl şi Se arată veşnic oamenilor Duhul Sfânt, Făcătorul de viaţă, Cel care este puterea Celui de Sus („Cu puterea Celui Preaînalt te va umbri“ - Luca 1, 35). Putem înţelege de aici şi cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11, 27).

Ai văzut? Numai Fiul îl descoperă lumii pe Tatăl, aşa cum cuvântul nostru descoperă ceea ce mintea păstrează tainic în suflet. Vezi ce strânsă unitate există între Tatăl şi Fiul? Şi fiecare persoană a Sfintei Treimi are propria sa autoritate şi, ca să spunem aşa, lucrează pe propriul său „teren“. De aceea Mântuitorul le spune ucenicilor: „Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi“ (Ioan 16, 7). Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu, Care ne dezvălui nouă taina Preasfintei Treimi - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Cuvântul Tău este adevăr, trăim prin cuvintele Tale toţi laolaltă şi fiecare în parte. Ele sunt dulceaţa noastră, pacea noastră, viaţa noastră, îndeosebi cuvintele despre Duhul Mângâietor.

Fii neclintit în convingere atunci când chemi pe Mângâietorul, Duhul Adevărului; îl cunoşti prea bine. îl chemi atât de des, la Sfintele Daruri, când, răspunzând rugăciunilor tale, El le preface negreşit, neîntârziat şi de fiecare dată în Trupul şi Sângele Domnului, iar tu guşti de nenumărate ori roadele dumnezeieştii Sale lucrări.

Să păstrăm cu cea mai mare grijă în modestul vas al inimii noastre comoara Duhului Sfânt. „Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38). Să ne ţinem inima trează, blândă, să nu ne lăsăm cuprinşi de mânie, de iubire de sine, să nu ne legăm de cele pământeşti, să ne ferim de poftele cele necurate ale trupului. Altminteri, nepreţuita comoară a Duhului Sfânt se va lua de la noi într-o clipă. Indată ne vor dispărea din inimi pacea şi bucuria, acea neobişnuită, îngerească stare de uşurătate a inimii, cea care vine din libertatea inimii şi a minţii. Vor dispărea şi acele râuri de apă vie care curgeau până nu demult, stropindu-ne din belşug ţarina sufletului. Sufletul va fi cuprins de un foc străin, care îl va pârjoli chinuitor pe dinăuntru, lipsindu-l de pace şi de bucurie, îl va umple de amărăciune, făcându-l să se simtă stingher, să cadă în ursuzenie şi blasfemie. Şi astfel, frapant şi brusc, ajung să ia fiinţă şi să se schimbe una cu alta, în fiinţa noastră, fie împărăţia lui Dumnezeu, fie împărăţia vrăjmaşului, când împărăţia vieţii, când împărăţia morţii! Creştinul vede cu ochii lăuntrici dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi se minunează. Vede şi se miră şi de veghea necurmată a vrăjmaşului, care nu-l scapă din ochi şi care umblă mereu, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (cf. 1 Petru 5, 8).

Dumnezeu-Tatăl este viaţă; Dumnezeu-Fiul este viaţă; Dumnezeu- Duhul Sfânt este viaţă. Sfânta Treime este viaţă. Viaţă este în nu mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De îl va respinge inima ta pe Tatăl, respinge-va însăşi viaţa ei. De îl vei respinge pe Fiul, respinge-vei propria ta viaţă; de îl vei respinge pe Duhul Sfânt, respinge-vei şi prin aceasta propria ta viaţă. Din pricina îndoielii tale, chiar aşa se va întâmpla: moartea inimii, suferinţă, o chinuitoare strâmtorare. Dumnezeu însă va rămâne Dumnezeul vieţii, Cel în trei Persoane. Vei îndepărta de la tine îndoiala, dacă vei recunoaşte pe toate cele trei Persoane ca fiind Dumnezeu şi lucrând şi asupra vieţii tale şi atunci inima ţi se va însufleţi din nou; Dumnezeu, Cel căruia ne închinăm în Treime, fi-va în ea.

Când citeşti sau asculţi citindu-se din cărţile sfinte, cinsteşte din toată inima în cei ce le-au scris chipul Dumnezeu-Cuvântului, sau pe însuşi Dumnezeu Cuvântul, Care se vesteşte în ele. Când citeşti cărţi cu conţinut spiritual sau profan, nu uita că omul este chip al lui Dumnezeu şi chipul lui Dumnezeu se arată în gândurile, cuvintele şi duhul lui. Invaţă-te să priveşti întotdeauna la fiecare om cu mult respect, ca la chipul lui Dumnezeu, mai cu seamă când acela vorbeşte despre Dumnezeu. O, atunci el devine
dumnezeiesc! Obişnuindu-ne prea mult cu oamenii, cunoscându-i din viaţa de fiecare zi, familiarizaţi cu darul vorbirii, al nostru şi al altora, am ajuns să nu-l preţuim cum se cuvine, iar uneori chiar să-l dispreţuim, mai cu seamă la alţii. Şi aşa, diavolul, folosindu-se de egoisnul şi indiferenţa noastră, huleşte chipul lui Dumnezeu din om. Smerească-ni-se inima în tot felul şi gândurilor trufaşe să le punem stavilă, pentru a nu ajunge şi noi asemenea celor ce au trăit pe vremea proorocilor şi care nu vedeau în aceştia decât nişte cântăreţi cu dulce glas şi nimic mai mult.

Refuzau să le îndeplinească poruncile, ba chiar îi şi urmăreau, dispreţuiau, bătându-i şi chiar ucigându-i. Să nu gândim precum aceia, care credeau că proorocii nu pot fi bine primiţi în patria lor (cf. Luca 4, 24). Oricât de mic şi de neînsemnat ar fi omul în aparenţă, cinsteşte în el chipul lui Dumnezeu, îndeosebi când vorbeşte cu dragoste şi în primul rând când cuvântează despre iubire şi face fapte de iubire.

Să presupunem că ai scris o carte despre Sfânta Treime şi că ai tipărit-o într-o mie de exemplare sau chiar în mai multe, câte vei fi dorit.

Şi toate sunt scrise nu doar în spiritul tău, irepetabil, dar şi cu aceleaşi cuvin- te şi construcţii de fraze. Aşa se întâmplă şi cu jertfa Trupului şi Sângelui lui Hristos. Ea se aduce pretutindeni, în nenumărate biserici şi pe toate altarele acestora lucrează una şi aceeaşi Sfântă Treime, în toate agneţele este Acelaşi Hristos şi Duhul Său (ca şi într-o carte, din multe altele, cuprinsul său), pretutindeni se vede aceeaşi forţă a jertfei şi putem deduce de aici că această Taină, cea mai sfântă din câte există, este ca şi o singură carte sfântă a iubirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, în nenumărate exemplare, răspândite pretutindeni în una şi aceeaşi formă, cu unul şi acelaşi Duh, Care sălăşluieşte în ea, Duhul acelei Iubiri care a luat asupra Sa păcatele lumii, Duhul lui Hristos.

Şi încă o comparaţie. Să ne gândim la multitudinea fiinţelor omeneşti de pe pământ, fiecare cu persoana sa. Toţi au aceeaşi formă a trupului, toţi au suflet, cu o seamă de aptitudini, diversificate însă în funcţie de persoană şi toţi au un nume comun: sunt oameni; toţi ca unul şi toţi din aceeaşi obârşie, creaţi de Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar mai apoi dintr-o singură pereche. Aşa se explică, printre altele, de ce legea lui Dumnezeu ne porunceste să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine, deoarece suntem toţi de aceeaşi fire. Vedem, aşadar, multe chipuri, dar ele sunt una, legate prin aceeaşi natură a sufletului şi trupului. Aşijderea şi Domnul, în Sfintele Sale Taine,
dătătoare-de-viaţă, oriunde s-ar aduce jertfă acestea. El este acelaşi, unicul şi nedespărţitul Creator, „Care a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc" (Faptele Apostolilor 17, 26). Prin Duhul Său unic, Care viază în Sfânta Taină a Trupului şi Sângelui Său, care se săvârşeşte în toate bisericile, El vrea să ne unească cu Sine pe noi cei ce ne-am făcut, prin păcat, supuşi diavolului, despărţindu-ne de Domnul; vrea să stârpească şi să cureţe din noi toate cele ce ne despart de El şi cele ce ne fac să fim şi între noi despărţiţi. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21). Spre această ţintă ne duce Sfânta împărtăşanie.

Grigoris Vasiliadis

Fragment din cartea "Cat suporti adevarul?", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cat suporti adevarul?"

 

Pe aceeaşi temă

28 Martie 2018

Vizualizari: 386

Voteaza:

Arata ca niste credinciosi puternici, dar inima lor doarme si n-au habar ce le zice gura 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

credinta necredinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE