Viaţa austeră asupra căreia se opreşte în primul rând privirea observatorului nu este la monahii răsăriteni decât învelişul sau, mai bine zis, materia dură în care se cioplea sfinţenia lor. Nu doar o simplă piatră de popas, jalon pe calea urcuşului, ci trupul însuşi al unui suflet în căutarea desăvârşirii. „Agonia” eroică a voinţelor nu este decât arcul întins din care porneşte săgeata în zbor. In lansarea săgeţii nu contează cu adevărat decât ţinta vizată, scopul care trebuie atins. Dar fără arc săgeata n-ar porni.
Asceza este un punct de pornire, nu o ţintă de atins. Chiar dacă majoritatea celor chemaţi la fericirea suprafireasca a contemplaţiei-unire nu ar ajunge pe culmi - şi cine poate fi sigur de lucrul acesta?
Fiecare, în nisipurile aride ale mortificării, suspina după „locul cu răcoare”, oaza păcii, fiecare îşi îndrepta privirea nostalgică în depărtare, aşteptând să vadă în zare pământul făgăduit al mângâierii. Aceasta este cu adevărat caravana umană care străbate pustia.
Duhul harismatic străluceşte din paginile acestei literaturi uimitoare, de la prodigioasa Vita Antonii, adevărat model în formă aghiografică a noului gen duhovnicesc, şi până la ultimele scrieri aproape ermetice ale şcolii sinaite. Umplând cu efluviile sale întreaga atmosferă înconjurătoare, acest duh al iubitorilor Contemplaţiei, cu monoideismul lor preisihast, se arată a fi infinit de bogat în sublimări, în daruri nesecate.
Totul se întemeiază pe acest principiu, şlefuit la maximum şi deja amintit de noi: supunerea totală a fiinţei sensibile faţă de sufletul înţelegător, intuitiv şi purificat. Mai departe, vom vedea îndeaproape care este întreita purificare impusă de această supunere. Pentru moment, ajunge să aruncăm doar o privire de ansamblu. Asceză negativă sau pozitivă, lepădare şi luptă, nevoinţe trăite şi zori ale bucuriei nepământene: toate la un loc alcătuiesc un tablou impresionant, în care omenirea este înfăţişată înălţată pe o stâncă, scăldată într-o lumină orbitoare... Itinerariul monahului constă, în raccourci, în cele trei lepădări, „potrivit tradiţiei Părinţilor şi autorităţii Scripturii”.
Aceste trei lepădări sau desăvârşiri sunt înfăţişate în ordine crescătoare de Ioan Casian. Iată-le: „Cea dintâi lepădare este exterioară: este cea care ne face să dispreţuim toate bogăţiile şi bunurile lumii acesteia.
Prin cea de-a doua, ne lepădăm de viaţa noastră de până acum, de viciile şi patimile minţii şi ale trupului. Cea de-a treia constă în a ne îndepărta cu duhul de cele prezente şi văzute pentru a contempla doar cele viitoare şi a nu mai dori decât cele veşnice” (Convorbiri III, 6). Şi, reminiscenţă îndepărtată a exegezei alegorice alexandrine, iată tâlcuirea pe care o dă acelaşi Ioan Castan poruncii dată de Domnul lui Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Facerea 12, 1). Aceasta ar fi intrata lepădare: de zădărniciile veacului, de viaţa alcătuită din obişnuinţe ale firii egocentrice şi, în sfârşit, de orice amintire de natură sensibilă ale lumii acesteia... Iar autorul nostru, nutrind o adâncă simpatie faţă de idealul mistic al epocii sale, aminteşte stăruitor că o astfel de uitare - sau moarte a patimilor în Hristos - ne conduce la „contemplarea celor nevăzute, singurele veşnice, după cum spune Apostolul”. Totul este subordonat acestui scop.
Urcuşul nu poate fi decât lent. Mai întâi, dezlipirea inimii încă trupeşti de cele ce-i sunt exterioare, dezlipire arzătoare care începe cu dispreţul faţă de lume, prim semn, încă incert, al alegerii. Este acel „fugi!”, avertisment care-l precede pe „taci!” şi pe acel „linişteşte-te” care le completează, în legendara Viaţă a Sfântului Arsenie. Fugă departe de lumea despre care Domnul a spus că nu este nici a Sa, nici a alor Săi, dispreţ deliberat faţă de tot ceea ce lumea preţuieşte şi admiră, dar care se risipeşte ca fumul pentru privirea celui care ştie să vadă. Religiile l-au propovăduit dintotdeauna, prin pildă şi prin cuvânt. Dar tradiţia monahală creştină este cea care a înscris dispreţul faţă de lume cu litere de foc în adâncul conştiinţelor despovărate.
Monahul este prin definiţie un solitar, un om care „în mod firesc” nu are nevoie de nimeni şi de nimic. Smuls din sine însuşi şi cufundat în această ambianţă nouă, el trăieşte la o altitudine unde aerul este rarefiat. Iar de acolo începe o cărare abruptă şi anevoioasă care urcă, pierzându-se în nori. Şi chiar la poalele acestui munte singuratic, Muntele Sionului, se află înfiptă Crucea. Aceasta este acceptarea durerii prin suspinul mărturisitor al păcatului, şi lepădarea de acest păcat, prin care moartea a pătruns în lumea inocenţei radioase: moartea trupului, odată cu moartea sufletului, prizonier al acelui trup. Pe fundalul întunecat al pocăinţei cenuşii se întinde un văl negru: gândul la moarte.
Toţi contemplativii şi-au făcut din memento mori un tovarăş tăcut: nu ca păgânii, odinioară, spectrul ivit în toiul desfătărilor trupeşti, ci prietenul autentic al lepădării totale, al mortificării acestui trup osândit să piară înainte de a renaşte în slavă. Dar, prin această fantă în tenebre, lumina se revărsa dintr-odată în cotlonul întunecat. A muri, pentru a retrăi transfigurat! Odată exorcizată spaima firii trupeşti, recordatio nu făcea decât să croiască noi planuri în spiritul solitar. Dacă gândirea antică proclamase, prin gura lui Socrate, la Platon, ca filosofia nu este decât o „meditaţie asupra morţii”, aceasta este cu atât mai adevărat pentru filosofia creştină, intens trăită în monahismul primelor veacuri, şi mult după aceea. O asemenea meditaţie avea să lase o urmă adâncă în sensibilităţile sublimate, de unde şi acea „sfântă întristare” care este climatul natural al sufletelor claustrate. Aceasta nu are nimic comun cu melancolia deprimantă, pe care cei din vechime o considerau un păcat grav, akedia. Intristarea după fire ia naştere din nesatisfacerea dorinţelor trupeşti şi are gust de ţărână.
Cealaltă, care vine din neîmplinirea nevoilor spirituale, rămâne liniştită, ca şi luminată din interior de credinţa blândă şi puternică în Dumnezeu Care a murit ca să învingă moartea; slăvită Sa înviere, chezăşie a învierii noastre, a smuls pentru totdeauna boldul blestemat. Căci, să nu uităm, moartea nu există decât în legătură cu păcatul care a generat-o.
Intristarea creştinului adevărat se adapă mereu şi mereu la acest izvor. Scara Sfântului Ioan Scărarul, al cărui prestigiu şi a cărui influenţă în Răsăritul bizantin sunt bine cunoscute, este străbătută de gândul sfârşitului nostru pământesc. Iar acesta - faţă de care trebuie să învăţăm să ne învingem teama instinctivă - nu este niciodată despărţit de pocăinţa: pocăinţa, „restabilirea Botezului nostru” şi condiţia dintâi a mântuirii, a mântuirii tuturor prin renunţare şi suferinţa. Este cenuşa presărată peste jăraticul patimilor pentru a le stinge. Scărarul o numeşte „o mâhnire spirituală din pricina sfâşietoarei dureri provocate de simţământul acut al nevredniciei noastre” Atunci, sufletul păcătos, străpuns de regretul-remuşcare pentru păcatele sale, cade în genunchi, plângându-şi vina. Din această conştientizare arzătoare a necurăţiei, a josniciei omeneşti, Părinţii noştri duhovniceşti au făcut o virtute rodnică în daruri binecuvântate: străpungerea inimii. Este „o durere lăuntrică, şi în acelaşi timp o dulce împrospătare prin mărturisirea lui Dumnezeu pe care o facem înlăuntrul nostru”, spune Scărarul în Scara sa, ale cărei prime trepte Ie urcăm împreună cu el. Alăturându-se întregii creştinătăţi din vechime, austerul monah sinait descrie pe larg binefacerile acestei dispoziţii penitente. El numeşte pocăinţa „ac de aur” (de lapungere, a împunge), care se înfige în inima cuprinsă de remuşcare atunci când îşi aminteşte de toate nedreptăţile săvârşite. Amintire sensibilă, udată de lacrimile care înmoaie pământul uscat, pregătindu-l pentru recoltele viitoare.
Aceste lacrimi sunt harul cel mai curat pentru inima însetată de iertare, prin care durerea se revarsă fără a se înteţi. La început lacrimi de întristare, amare şi rare, apoi din ce în ce mai îmbelşugate, din ce în ce mai suave, adevărată rouă cerească, preschimbându-se - o, minune! - în lacrimi de bucurie, de iubire duhovnicească... Şi atunci le doreşti, le implori, nu doar ca o uşurare, o eliberare, ci chiar ca semn al împlinirii atât de aşteptate. Căci, la un nivel înalt al vieţii simţitoare, această „iluminare a lacrimilor” va fi un dar haris- matic al Sfântului Duh: darul lacrimilor, invocat stăruitor în Răsărit şi apoi, pe urmele acestuia, în Apusul benedictin. Dar la bucuria deplină nu se ajunge decât pe calea cea strâmtă a suferinţei pline de pocăinţă, a suferinţei-încercare, îndurată de bunăvoie şi acceptată cu bucurie.
Pocăinţa este catargul central de care se leagă toate pânzele acestei corăbii care pluteşte în largul mării, corabia sufletului singuratic care şi-a tăiat toate parâmele ce-l mai legau de uscat. Iar briza care o duce în larg se va numi fericita ascultare. Virtute mai necesară decât oricare alta, căci este condiţia însăşi a tuturor celorlalte virtuţi, virtute proslăvită în toate mediile monastice. Căci modelul său viu a fost Cel Care a luat „chip de rob [...], ascultător făcându-Se până la moarte”, aşa cum ne învaţă Apostolul neamurilor.
In stilul său împodobit cu metafore şi cu figuri de retorică, Sfântul Ioan Scărarul desemnează ascultarea ca „una dintre cele două aripi de aur, cea de-a doua fiind retragerea din lume, prin care sufletul sfânt se înalţă la cer”. Altă definiţie, precisă şi seacă, surprinzător de justă: „O viaţă scutită de orice curiozitate”. Sau: „O mişcare simplă prin care acţionăm iară deliberare.” Prin aceste observaţii pline de fineţe, Sinaitul, bine înrădăcinat în tradiţia ascetică a epocii sale, arată cât de întemeiată din punct de vedere psihologic este această tradiţie. Adepţii acesteia ştiu din proprie experienţă că o virtute morală, pentru a fi lucrătoare, trebuie, din deliberată, să devină iraţională, instinctivă, habituală - subconştientă am zice noi. Aici ascultarea va fi dublă: cea faţă de superiori - adeseori adevăraţi îndrumători pentru ucenici -, care nu este de obicei decât o încercare de abordare, pentru a ajunge la ascultarea desăvârşită, în care se împlineşte fuziunea voinţei umane, schimbătoare din fire, cu voinţa divină imuabilă.
Creştinul aflat mereu în stare de pocăinţă, care „va trăi în lume ca şi cum nu ar fi în ea”, care a acceptat de bunăvoie sărăcia şi truda şi a luat votul ascultării, acest creştin este pregătit pentru asceza pozitivă. Nu face decât să înceapă urcuşul către viaţa numită îngerească. Urcuş pe etape mistice, care sunt atâtea lepădări, eliminări ale celor sensibile, şi deopotrivă tot atâtea iluminări, prin ţesătura sfâşiată a aparenţelor, în căutarea unicei realităţi a celor spirituale: împărăţia păzită cu străşnicie de sabia de foc a Heruvimului. în această direcţie este orientată întreaga cale de purificare a Răsăritului creştin. Este o perspectivă infinită, având în prim-plan amfiteatrul unei lupte atât fizice, cât şi morale şi spirituale, a cărei miză este beatitudinea. Iar prima etapă a acestei lupte se va numi „îndreptarea trupească” sau „paza trupului”.
Ascetica pustiei are un caracter foarte special, care o deosebeşte clar de Evul Mediu apusean, mai ales în cea de-a doua jumătate a sa, post-benedictină. Este o asceză privativă, în strânsă legătură cu scopul urmărit: catharsis, care tinde de la sine spre nepătimire. Trupul trebuie deprins să asculte de stăpânul său, fiind curăţit, tămăduit prin mortificarea totală. încercările de toate felurile la care sunt supuşi monahii, sau la care se supun ei înşişi - substanţă însăşi a vieţii de pocăinţă şi de jertfă - sunt în esenţă privaţiuni: suprimarea tuturor dorinţelor aşa-zis fireşti, interzicerea celor mai mărunte satisfacţii normale, nesatisfacerea chiar a nevoilor cele mai legitime, ca foamea, setea, odihna şi somnul. Părinţii erau încredinţaţi că trupul trăieşte în dauna sufletului care tânjeşte, neputincios, în letargia forţelor sale cele mai înalte, pentru că este aservit plăcerilor acelui trup. Prin mortificare, sufletul îşi recapătă vigoarea; dintr-odată deşteptat, apoi renăscând încet-încet, acesta înfloreşte în cele din urmă şi atrage, puţin câte puţin, întreaga viaţă, întreaga sevă la sine.
Dar această tăiere-împrejur a simţurilor va fi salutară în primul rând pentru partea trupească însăşi. Prin încercări repetate şi atent cântărite, care conduc la apatheia trupească, se plămădeşte un aluat nou, mai puţin greoi, mai puţin opac. Iată sensul - ascuns profanilor - nevoinţelor creştine, care tind să fie un câştig real, o sporire, în loc de o deficienţă doar aparentă. Să Iaci să sufere trupul recalcitrant şi totodată ascultător; să-l uşurezi, să-l eliberezi de sine, aceasta se îndeplineşte întotdeauna cu speranţa, abia mărturisită, a unei transfigurări neîntârziate, a unei rupturi cu trecutul dificil al străvechii osânde. Căci cum să pui vin nou în burdufuri vechi? Asemenea unei musculaturi bine antrenate, voinţa intervine pentru a domoli sclavul răzvrătit, aşteptând să se restabilească echilibrul.
Instinctul, ca şi patima, nu sunt decât stigmatele păcatului, adică ale unei stări care pur şi simplu nu trebuie să fie. Sunt slăbiciuni, deprinderi greşite, inerente naturii căzute. Imperioaselor solicitări ale acestei naturi deformate şi depravate trebuie să-i opunem un refuz categoric, cât mai complet cu putinţă. Post şi înfrânare, culcatul de-a dreptul pe pământul tare, privegheri, muncă de noapte şi osteneli de tot felul, fără a mai pomeni de neplăcerile obişnuite - soare arzător, intemperii, înţepături de insecte...
Toate acestea sunt împinse sistematic până la limitele extreme ale capacităţii de îndurare. O disciplină în adevăratul sens al cuvântului, care se profilează pe fundalul sărăciei apostolice. Indiferentă în sine, această sărăcie apare salutară ca negare a tuturor falselor valori, adorate de lumea care zace în întuneric. „ A-L urma gol pe Hristos gol”, pentru că El ne este modelul desăvârşit de care nu ne dezlipim privirea, pentru că El a dat exemplul şi a purtat Crucea, pentru că El este Cel Care cheamă şi-i atrage la Sine pe cei aleşi, ca să-i dăruiască vieţii veşnice.
O asemenea „urmare”, care nu se opreşte niciodată la chipul uman al Mântuitorului, nu avea să fie cunoscută nicidecum de duioasa exaltare a Evului Mediu bernardin şi franciscan, care a creat cultul sfintei Omenităţii a lui Hristos întrupat. De asemenea, sărăcia-eliberare nu are acea atracţie efectivă a „soţiei-surori”, atât de îndrăgită de seraficul Francisc. Nici urmă de vreo voluptate spirituală, urmărită şi reprimată cu asprime oriunde s-ar refugia... Iar acest fapt conferă într-adevăr ascezei răsăritene - îndeosebi celei bizantine - acea tentă de abstract, chiar de supraomenesc la prima vedere, unde orice muzică pământeană amuţeşte, de unde orice surâs pare izgonit.
Cu atât mai adevărat pentru monahismul târziu, propriu Bizanţului, cu unele excepţii, rare, dar strălucite. Să mai adăugăm că un tip mai uman, mai evanghelic al sfinţeniei se întâlneşte cel mai adesea în vechea Rusie: Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Serafim de Sarov sunt exemple luminoase în această privinţă, fără a mai vorbi de atâţia alţii. In alte părţi, întâlnim o sfinţenie parcă dezîntrupată, puţina evlavie afectivă şi nici un pic de sete de ispăşire: nici răni din iubire, nici inimi străpunse în chip miraculos, ci o mucenicie de bunăvoie, aspră şi scorţoasă, în slujba Bucuriei supreme.
Răsăritul ortodox n-a luat niciodată in seamă cultul durerii de dragul durerii, acel „dolorism” ale cărui excese au permis infiltrarea unui element tulbure in spiritualitatea medievală, în perioada sa de declin. Aici, în schimb, nici o înclinaţie pentru flagelări şi pentru sânge, nici o practicare a suferinţelor zise de ispăşire, nici o idee de nevoinţe suplimentare. Şi nici o evlavie specială faţă de Patimi - cu excepţia Crucii goale şi a agoniei de pe Golgota, obiect al unor meditaţii austere mai curând decât al unei adoraţii fără margini. Pentru adevăratul ascet, care parcurge prin propria sa trăire diferitele faze ale acestei Vita Christi, totul acolo are un sens „pnevmatic”. Omenitatea suferindă a Mântuitorului nu poate fi separată de dumnezeirea Sa triumfătoare, căci slava se întrezărea deja în acea omenitate. De asemenea, purificarea omenescului prin asceză nu trebuie să piardă niciodată din vedere proslăvirea sa viitoare în unirea cu divinul.
Myrrha Lot‑Borodine
Fragment din cartea "Indumnezeirea omului dupa invatatura Parintilor rasariteni", Editura Sophia
Cumpara cartea "Indumnezeirea omului dupa invatatura Parintilor rasariteni"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.