„Când te rogi, intră în cămara ta” (Mt 6,6)
Pentru mulţi creştini astăzi „rugăciunea” nu mai înseamnă decât participarea la un cult divin sau la o meditaţie publică. Rugăciunea personală a dispărut, sau a făcut loc diverselor forme de „meditaţii”. Pentru omul biblic, ca şi pentru Părinţi, era ceva de la sine înţeles nu numai faptul de a participa regulat şi la momentele stabilite la rugăciunea comună a tuturor credincioşilor, ci, dincolo de aceasta, şi faptul de a se retrage la fel de regulat pentru rugăciunea personală.
Astfel, despre Domnul nostru Iisus Hristos, în a Cărui viaţă pământească creştinii au văzut în toate timpurile un model dătător de direcţie şi de orientare, auzim că participa regulat la celebrarea sabatului în sinagogile Palestinei, precum şi faptul că încă de mic copil a participat la pelerinajul la Ierusalim de marile sărbători. O atitudine asemănătoare trebuie să fi avut pe atunci orice evreu evlavios. Dar ceea ce pare să-i fi impresionat îndeosebi pe ucenicii Săi, astfel că ei ne-au relatat despre aceasta de mai multe ori, a fost rugăciunea Sa cu totul personală.
Hristos avea în mod evident obiceiul de a se ruga regulat „deosebi”1, respectiv singur. Pentru această convorbire cu totul personală cu Tatăl Său Ceresc, El se retrăgea de preferinţă „în locuri pustii”2 sau „singur pe un munte”3. Când voia să se roage, El se retrăgea şi dintre mulţimile la care se ştia totuşi trimis4, şi chiar dintre ucenicii Săi5, care îl însoţeau de altfel în mod statornic. Chiar şi în grădina Ghetsimani, unde i-a luat totuşi cu Sine, El i-a lăsat în urmă pe ucenicii Săi cei mai apropiaţi, pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei, şi s-a îndepărtat de ei „ca la o aruncătură de piatră” - adică în afara distanţei de unde putea fi auzit - pentru a-Şi preda cu totul singur voinţei Tatălui inima Sa înfricoşată până la moarte6.
Iar ceea ce a făcut El însuşi vreme de o viaţă i-a învăţat în mod expres să facă şi pe ucenicii Săi. împotriva unui obicei pios larg răspândit în epocă, acela de a rămâne în locurile publice şi în colţurile străzilor atunci când semnalul goarnei anunţa începutul jertfei de dimineaţă şi de seară la Templu, Hristos poruncea retragerea la rugăciune în „cămara” cea mai ascunsă a casei, acolo unde numai „Tatăl ascuns” poate vedea şi auzi.7
Apostolii şi, după ei, sfinţii Părinţi au făcut la fel. Ii vedem pe Petru şi pe Ioan urcându-se la Templu „la ceasul al nouălea al rugăciunii”8, vedem şi întreaga comunitate primară „stăruind într-un suflet în rugăciune”9, precum îl vedem şi pe Petru singur „urcând la ceasul al şaselea pe acoperiş să se roage”10. După cum se vede, ne putem ruga în orice loc în care ne-am afla. Insă atunci când vrem să ne dedicăm rugăciunii personale, putem căuta un loc potrivit pentru aceasta. Petru se afla în călătorie şi de aceea, pentru a fi singur, i-a rămas doar alegerea acoperişului plat al casei în care era oaspete.
Intr-o epocă în care pentru un creştin a se ruga zilnic era încă un lucru de la sine înţeles, Părinţii se ocupă şi de chestiunea locului potrivit pentru această rugăciune personală.
Despre locul [rugăciunii] trebuie ştiut că, atunci când ne rugăm corect, orice loc este potrivit pentru rugăciune. Fiindcă „în orice loc”, zice Domnul, „îmi veţi aduce tămâiere drept jertfa”11 şi: „Vreau ca oamenii să se roage în orice loc”12.
Pentru ca fiecare să-şi poată aduce rugăciunile sale în linişte şi fără distragere, există şi o prescripţie ca fiecare să îşi aleagă în casa sa locul cel mai sfânt şi [acolo]... să se roage.13
Primii creştini - şi de asemenea şi primii monahi ai pustiei Egiptului - rezervau în fapt, atunci când era cu putinţă, un anumit spaţiu al casei lor, de obicei liniştit şi orientat într-un anumit mod, pentru a-şi aduce acolo rugăciunile private. Camerele de rugăciune sau „oratoriile” primilor Părinţi ai pustiei Egiptului degajate de câteva decenii din nisipul pustiei pot fi recunoscute deci ca atare. Asta fireşte nu îi împiedica pe creştini, continuă Origen, să se roage de preferinţă şi acolo unde credincioşii se adună, cum e şi firesc, întrucât [acolo] lângă mulţimile credincioşilor stau atât puterile îngereşti, cât şi „tăria Domnului nostru”14 şi Mântuitorului însuşi, apoi şi duhurile sfinţilor şi, după cum cred, şi cele ale celor deja adormiţi, ba chiar ale celor ce sunt încă în viaţă, chiar dacă modul în care sunt de faţă aceştia nu poate fi redat uşor.15
Această splendidă mărturie în favoarea unei puternice şi vii conştiinţe a ceea ce numim „comuniunea sfinţilor”, pe care numai cu dificultate o mai putem experia, provine dintr-o epocă în care creştinii, ca o comunitate de credinţă persecutată, nu aveau voie încă să construiască „biserici” propriu-zise şi de aceea, trebuiau, să se adune în sălile unor case mai mari.
Părinţii aveau foarte la inimă avertismentul lui Hristos faţă de orice etalare publică a evlaviei proprii, adică faţă de „făţărnicie”, acel viciu subtil tocmai al celor „evlavioşi”.
Rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte, dar cel ce luptă cu aceasta se roagă în cămara sa.16
Ştim din multe relatări că Părinţii pustiei îşi dădeau întreaga osteneală pentru a-şi exercita lucrarea ascetică - inclusiv rugăciunea lor - în ascuns în toate împrejurările. Exemplul lui Hristos şi al unor Părinţi ne dă de înţeles că aici nu era vorba numai de evitarea păcatului deşertăciunii. Rugăciunea este în fiinţa ei cea mai profundă un „dialog al minţii cu Dumnezeu”, în care prezenţa altora poate duce la împrăştiere.
A zis avva Marcu avvei Arsenie: „De ce fugi de noi?” Atunci bătrânul i-a zis: „Dumnezeu ştie că eu vă iubesc. însă eu nu pot să fiu cu Dumnezeu şi [în acelaşi timp] cu oamenii. Sus miile [zecile de mii] de îngeri au [numai] o singură voinţă17, oamenii însă au multe voinţe. -Nu pot să-l las pe Dumnezeu şi să mă duc la oameni.”18
Totuşi pericolul împrăştierii prin prezenţa altora, la care trebuie să luăm seama şi în rugăciunea comunitară, nu este încă motivaţia ultimă a dorinţei de singurătate a adevăratului rugător. în faptul de „a fi împreună cu Dumnezeu” de care vorbeşte Arsenie, între Creator şi creatura Lui se petrec lucruri care în esenţă nu sunt menite unor ochi şi urechi străine.
Un frate s-a dus la chilia avvei Arsenie în Sket.
A privit pe fereastră şi l-a văzut pe bătrân cu totul ca în foc. Fratele însă era vrednic să vadă aceasta. Şi după ce a bătut la uşă, bătrânul a ieşit afară şi l-a văzut pe frate înfricoşat şi i-a zis: „Baţi de multă vreme? N-ai văzut ceva?” Iar el a răspuns: „Nu.” Şi după ce a vorbit cu el, l-a slobozit.19
Această tainică „rugăciune de foc” ne este cunoscută şi de la alţi Părinţi20; vorbeşte de ea Evagrie21, la fel şi Ioan Cassian22. Timpul acestei rugăciuni este mai cu seamă noaptea, a cărei obscuritate sustrage lumea vizibilă ochilor noştri; locul ei este „pustia” adâncă, „muntele înalt” care ne separă de toate, iar acolo unde acestea nu sunt accesibile, „cămara” ascunsă.
Ieroschimonah Gabriel Bunge
Fragment din cartea "Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut” Editura Deisis
Note:
1 Lc 9,18.
2 Mc 1, 35; Lc 5,16.
3 Mt 14, 23; Cf Mc 6, 46; Lc 6,12; 9, 28.
4 Cf Mc 1, 38. i
5 Mc 1, 36 sq.
6 lc 22,41 par.
7 Mt 6, 5-6.
8 FAp 3,1.
9 FAp 1,14 şi passim.
10 FAp 10,9.
11 Mal 1,11.
121 Tim 2,8.
13 Origen, De oratione XXI, 4 (Koetschau) [PSB 7, p. 285].
14 Cf 1 Co 5, 4.
15 Origen, De oratione XXXI, 5 (Koetschau) [PSB 7, p. 286].
16 Evagrie, De octo spiritibus malitiae VII, 12.
17 Cf Mt 6,10.
18 Apophthegmata, Arsenie 13 [Patericul, p. 15],
19 Arsenie 27 [Patericul, p. 18].
20 Apophthegmata, Isaia 4; Iosif din Panefo 6.7 [Patericul, pp. 83, lll].
21 Evagrie, De oratione 111 [FRI, p. 88].
22 Ioan Cassian, Conlationes IX, 15 sq. (Petschenig) [PSB 57, 1990, p. 462].
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.