Către împărăţia harului mântuitor (Din moştenirea duhovnicească)

Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de noi toţi, însă de voia noastră proprie depinde ca ea să vină la noi, să înceapă pentru noi. Prima condiţie pentru primirea harului mântuirii este pocăinţa. Să renunţăm la mândrie, uitând de toate laudele şi avantajele lumeşti; fiecare dintre noi trebuie să recunoască că este foarte nedrept înaintea lui Dumnezeu şi, dacă Domnul nu-i va da o mână de ajutor, ca oarecând lui Petru care se îneca, va pieri în bezna păcatului. Intr-o astfel de conştientizare să ne îndreptăm inima către Unicul Mijlocitor al mântuirii noastre, cu nădejdea că vom fi miluiţi şi izbăviţi.

„Iată, securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10). Groaznice sunt aceste cuvinte: ah, dacă ni le-am aminti mai des! Ţine minte, omule, că securea mâniei lui Dumnezeu stă la rădăcina vieţii tale... Un singur cuvânt al Stăpânului şi viaţa va fi răpusă de coasa morţii. Şi atunci totul s-a sfârşit: după moarte nu există pocăinţă... Veacuri întregi de pocăinţă inutilă şi suferinţe chinuitoare vor începe pentru cei care n-au vrut să se smerească şi să se pocăiască la timpul potrivit.

Insă pocăinţa, după cuvântul marelui învăţător, Inaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Ioan trebuie să constea nu doar în cuvinte şi oftaturi: „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 8). Cu sinceritate, din toată inima, să doriţi să renunţaţi la toate fărădelegile pe care le-a recunoscut conştiinţa voastră. Fără îndoială că e greu să renunţi la obiceiurile rele: patimile încolăcesc ca şi cu nişte mreje sufletul aceluia care a cedat în lata lor. Insă faceţi un efort asupra voastră, trudiţi-vă, siliţi-vă către fapte bune şi adevăr, în orice treabă e necesară truda; e cu putinţă oare să dobândeşti fără muncă un bun aşa mare precum mântuirea „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12), a spus Mântuitorul nostru. Fiecare poate să-I arate Domnului îndreptarea vieţii în limitele acelei chemări în care este aşezat de către Providenţă. In orice funcţie (serviciu) din societate, prin împlinirea cu sârguinţă a datoriilor sale, creştinul poate să dobândească harul lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletul. Există însă fapte accesibile oricărei persoane, care sunt în mod deosebit preţioase în ochii Adevărului lui Dumnezeu; acestea sunt faptele milostivirii. „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să Iacă asemenea” (Luca 3, 11).

Dragilor! De puţin timp am păşit pe porţile noului an; în aceste clipe nu ne-a spus oare conştiinţa: ar trebui să renasc sufleteşte, ar trebui să las sau să schimb multe în viaţa petrecută până acum? Fie dar ca să se atingă de sufletul nostru predica înaintemergătorului, prin care s-a deschis pe pământ împărăţia harului mântuitor!

Trebuie să urmăm dragostea lui Dumnezeu. Ocazia de a face cuiva un bine este milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi, de aceea trebuie să alergăm, să ne străduim din tot sufletul să slujim aproapelui. Iar după orice faptă a dragostei urmează atâta bucurie, atâta linişte în suflet, încât simţi că aşa trebuie să procedezi mereu şi vrei iarăşi să faci binele. Vei căuta cum să mai mângâi sau să încurajezi pe cineva. în inima unui astfel de om Se sălăşluieşte însuşi Domnul: „Vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Iar dacă Domnul va fi în inima sa, un astfel de om n-are de ce să se teamă, căci nimeni nu-i poate tace nimic.

Domnul este atât de aproape de noi toţi, ne iubeşte atât de mult, încât este totdeauna gata să ne ajute. De aceea, atunci când vă atacă gândurile îndreptaţi-vă către Domnul; când simţi că începe să fiarbă răutatea, ura faţă de cineva, strigă către Maica Domnului: „Stăpână, ajută-mă, sunt neputincios, nu pot, dar vreau să fiu bun”; roagă-te din inimă, cu lacrimi şi aşa cum mama aleargă din toate puterile către copil atunci când începe să plângă, la fel şi Domnul iubitor de oameni totdeauna ne va ajuta. El Se îngrijeşte în mod special de cei neputincioşi, păcătoşi, slabi; aşa cum o mamă îşi iubeşte în mod deosebit copilul bolnav şi se îngrijeşte de el, la fel şi Domnul. El îi cheamă pe toţi la Sine: „Veniţi la Mine toţi...” (Matei 12, 28). întinde mâinile către toţi, cuprinde-i pe toţi.

Trebuie să ne purtăm sarcinile unul altuia; atunci când vedem că omului îi este greu, trebuie să ne apropiem de el, să luăm asupra noastră povara sa, să-l uşurăm, să-l ajutăm cu ce se poate... Căci durerea spusă altuia se înjumătăţeşte. Procedând în acest fel, vom uita cu totul „eul” nostru, acesta va înceta să ne chinu- ie şi, atunci când se va petrece aceasta, ne vom aşeza pe calea cea dreaptă, ne vom apropia de Hristos.

Iată cum a procedat mama mea: în pofida faptului că vieţuiam şapte persoane în două camere, atunci când a murit soţul surorii sale, fără să se gândească i-a luat pe cei cinci orfani şi s-a purtat cu ei chiar mai bine decât faţă de noi. Această dragoste, acest exemplu mi-a influenţat întreaga viaţă... La noi erau tot timpul mulţi oameni, şi totdeauna toţi găseau adăpost, veneau şi ştiau că vor fi odihniţi şi de fiecare dată erau primiţi cu bucurie. Astfel încât eu, în timpul studiilor, nu am avut o cameră separată; trebuia să mă scol noaptea pentru a mă pregăti pentru răspuns. însă toate acestea mi-au fost un exemplu bun pentru tot restul vieţii. Viaţa împreună cu poporul, în popor - este sufletul meu, sunt fericit aici. Nu pot suferi să văd când cineva plânge, când cineva are o durere: zbor ca săgeata înrr-acolo, vreau să plâng împreună cu el. Pentru toate acestea îi sunt dator mamei mele.

Domnul rânduieşte să întâlnim oameni nu in mod întâmplător. Noi ne comportăm faţă de oamenii pe care îi întâlnim în viaţă cu indiferenţă, fără atenţie, Domnul îl aduce însă pe un om la tine ca să-i dai ceea ce el nu are, să-l înveţi dragostea, smerenia, blândeţea, într-un cuvânt, să-l aduci la Hristos prin exemplul tău. Dacă îl vei refuza şi nu-l vei ajuta cu nimic, atunci să ţii minte că totuşi el nu va fi lipsit de ajutor. Domnul îţi oferă posibilitatea de a face un bine, de a te apropia de El; dacă nu vrei, El va găsi un alt om, care îi va da celui lipsit cele necesare şi trebuincioase... Insă trebuie să ne păzim pe noi înşine, să fim vase curate, ca Domnul sa poată dispune liber de noi (şi să nu fie împiedicat de patimi rele, care se împotrivesc totdeauna binelui) pentru mântuirea altora.

Eşti supărat, el este supărat, toţi sunt supăraţi... Hristos însă nu spunea nimănui despre supărarea Sa, doar îi mângâia pe toţi.

Cu lacrimi vă rog şi vă implor: fiţi sori care îi încălzesc pe cei dimprejur, dacă nu pe toţi, atunci pe cei din familia în care Domnul v-a aşezat. Fiţi căldură şi lumină pentru cei care vă înconjoară; străduiţi-vă ca mai întâi să încălziţi familia, osteniţi-vă pentru aceasta, iar apoi aceste raze călduroase vor cuprinde şi alţi oameni, iar cercul luminat de către dumneavoastră se va mări continuu; străduiţi-vă ca în acest fel candela voastră să ardă luminos.

Cugetaţi mai des: ce a făcut pentru mine Domnul, ce face El şi ce am făcut eu pentru El; îţi va fi ruşine să priveşti Crucea, chipul Domnului: căci sunt nevrednic... Tu ai vărsat pentru mine Sângele Tău, iar eu merit oare aceasta?

Trebuie să avem grijă de noi înşine continuu. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât muncim mai mult, cu atât trebuie să ne smerim mai mult şi să-I atribuim totul lui Dumnezeu, să avem mare grijă de noi înşine şi să nu dormităm; niciodată nu trebuie să ne relaxăm dacă într-un loc am obtinut biruinţa.

Nu e voie să zicem: „Ei, acum sunt ferit de păcat, deja am făcut totul, pot fi liniştit!” Pentru dragostea Sa fată de noi, Domnul, dorind să ne întărească tot mai mult, să ne facă mai atenţi şi mai iscusiţi, îngăduie după prima ispita o alta mai puternică, de aceea trebuie să avem grijă de noi înşine şi nu să adormim.

Spovedania îi ajută omului să se pocăiască, îl ajută să simtă mai mult ceea ce a făcut... Dacă se întâmplă să apară simţăminte rele faţă de prieteni, atunci fără îndoială acesta e vrăjmaşul care vrea să vă certaţi, să vă dezbine. Trebuie cât mai repede să te rogi pentru alt om şi să-ţi aminteşti, să-ţi aduci în minte cele bune care sunt întru el. Domnul îngăduie uneori ca omul sa cadă pentru ca acesta să devină mai atent şi smerit. Astfel Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul şi apoi întreaga viaţă a plâns, astfel încât, după tradiţie, avea totdeauna ochii roşii din cauza lacrimilor. Iar mai târziu i-a întărit şi pe alţi apostoli.

La spovedanie nu e suficient să enumeri toate păcatele; e necesar să le urăşti, ca acestea să ardă înlăuntru, în inimă, atunci când vei începe să-ţi aminteşti... Apropiindu-te de spovedanie, trebuie să devii conştient de faptul că eşti păcătos, vinovat, să examinezi totul până la cele mai mici detalii, astfel încât să urăşti păcatele şi să simţi bunătatea lui Dumnezeu. Domnul Şi-a vărsat sângele pentru mine, Se îngrijeşte de mine, mă iubeşte, e gata să ma primească, mă cuprinde, mă mângâie, iar eu continui să păcătuiesc. Şi imediat ce te vei apropia de spovedanie să te căleşti înaintea Domnului răstignit pe cruce, spunând cu lacrimi, ca un copil: „Mamă, iartă-mă, nu voi mai face aşa!” Şi fie că este sau nu este cineva acolo, n-are importanţă, căci preotul este doar martor, iar Domnul ştie toate păcatele noastre, toate gândurile le vede. Lui Ii trebuie doar conştientizarea noastră că suntem păcătoşi, aşa cum în Evanghelie l-a întrebat pe tatăl demonizatului de când i s-a întâmplat aceasta. EI ştia totul, dar a făcut aceasta pentru ca tatăl să devină conştient de vinovăţia sa pentru boala fiului.

Nu doar ziua, ci şi ora şi minutul pe care l-am petrecut în curăţie trebuie să ne fie scump (preţios). Vom avea conştiinţa că măcar o oră am trăit precum se cuvine şi putem să I-o aducem Domnului - o oră.

Fiecare casă este biserică de casă în cinstea acelor sfinţi ale căror nume le poartă cei care vieţuiesc într-însa.

Nu se cuvine a lua asupra ta nevoinţe mai presus de putere, însă, dacă te-ai hotărât pentru ceva, atunci trebuie să împlineşti neapărat. In caz contrar, vei împlini o dată, de două ori, de trei ori, iar apoi te vei gândi la ce bun ai mai făcut aceasta.

Cât de mult îl jignim pe Domnul călcând tot ce e sfânt! Nu ne temem să ne împotrivim Domnului! Se învârte omul în deşertăciune, însă atunci când vine ultima clipă vede că totul s-a sfârşit; toate cele cu care s-a desfătat i se arată deşarte. Pe pământ există medicament împotriva arsurilor, însă atunci când conştiinţa se va trezi, va începe să ardă şi să chinuie şi nici un medicament nu va fi eficient...

Să dea Dumnezeu fiecăruia dintre noi să treacă liniştit si fără durere la viaţa de după mormânt, cu conştiinţa că Domnul îl cheamă la viaţă, spre mântuire; că ţi-ai înfăptuit datoria, nu te-ai ataşat de nimic din cele de aici, te-ai străduit să-ţi iei zborul către El... Iată că acest timp se apropie...

Şi în lume, şi în mănăstire este nevoie de renunţare la lume. In lume - ca să nu ne acapareze ceea ce se petrece împrejurul nostru („Dumnezeu nu există” ş.a.m.d.). Şi în lume, şi în mănăstire există relaţii cu oamenii, şi de aceea şi aici, şi acolo trebuie să te străduieşti să-ţi pierzi propriul „cu (omul cel vechi)”.

Cum trebuie să ne rugăm ca rugăciunea noastră să fie plăcută lui Dumnezeu? In primul rând, cu credinţă (vezi vindecarea celui demonizat); în al doilea rând, cu smerenie (ca vameşul); în al treilea rând, cu statornicie şi răbdare (ca în pilda cu canaaneanca, şi de asemenea în cea despre judecătorul nedrept şi văduva săracă).

Spuneţi Rugăciunea lui lisus tot timpul, de câte ori veţi putea, zilnic. Oriunde v-aţi afla, orice aţi face, spuneţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Doar să aveţi grijă să o faceţi într-un chip cu totul simplu.

Rugăciunea lui lisus trebuie lucrată în simplitate, că atunci mai repede va apărea simţământul cuvenit, atât de necesar. Nu trebuie să ne îngrijim ca pentru o oarecare lucrare deosebită, căci acest fapt omoară adeseori duhul.

A ne ruga cumva, spune Cuviosul Marcu Ascetul, stă în puterea noastră, iar rugăciunea curată este dar al harului lui Dumnezeu. Deci ce vom putea, aceea vom şi aduce jertfă lui Dumnezeu, măcar cantitatea, posibilă pentru noi, iar puterea Iui Dumnezeu se va revărsa în puterea noastră neputincioasă, şi rugăciunea uscată şi risipită, însă deasă - continuă, se va face obicei şi, devenind natură, va fi rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată.

V-aţi întrebat vreodată din ce cauză Sfinţii Apostoli au primit cununile de mucenici, au murit pe cruce şi au fost tăiaţi cu sabia, iar Apostolul Ioan a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a sfârşit în pace? Pentru că Apostolul Ioan Teologul avea o dragoste creştină fără asemănare, puterii căreia s-au supus şi chinuitorii; ea stingea orice răutate, îi descuraja pe prigonitori şi transforma ura lor în dragoste.

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul meu Milostiv, vin la Tine şi, iată, mă aflu în întregime înaintea Ta, aşa cum sunt eu. la-mă! N-am tăcut nimic în viaţa mea pentru Tine... Nu sunt gata şi niciodată nu voi fi gata; însă iată ce-Ti zic: întreaga mea viaţă şi până la ultima zi a vieţii mele, câte puteri am avut şi mai presus de puterile mele, m-am străduit să iac totul potrivit conştiinţei. Şi conştiinţa mea este curată, nu mă mustră pentru nimic. Iată, sunt în întregime înaintea Ta cu toate neputinţele mele, în întregime în păcate. Şi aşa cum sunt vin la Tine, nădăjduind şi crezând în milostivirea Ta negrăită.

Oricine am fi, orice preocupare am avea - fie că ne cârmuim casa sau executăm o funcţie socială, că facem lucruri pământeşti sau ne îngrijim pentru cele cereşti, că lucrăm câmpul sau ne ostenim în atelier, pretutindeni suntem chemaţi ca împlinirea cu sâr- guinţă a lucrului chemării (funcţiei, slujirii) noastre să o unim cu datoriile creştine. Indiferent de ce anume suntem preocupaţi: de grija pentru comodităţile vieţii sau pentru aranjarea familiei, ori pentru reuşită la serviciu, nu este bine dacă ne limităm doar la preocupări materiale şi nu năzuim spre scopuri înalte (supreme). Mai presus de toate, în noi trăiesc necesităţile vieţii morale - întărirea în cuvântul lui Dumnezeu, cugetările cucernice la lucrurile sfintei noastre credinţe, datoriile către Dumnezeu, aproapele şi noi înşine. Câţi oare dintre noi îşi păstrează astfel chemarea?

Oare nu cumva cea mai mare parte îşi pierde timpul preţios doar în griji deşarte, fără să gândească la cele mai importante trebuinţe ale minţii şi inimii, fără să se înnobileze cu năzuinţa spre cele duhovniceşti şi cereşti? Astfel de oameni nu lasă în urmă amintirea despre ei.

Fragment din cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana", Editura Platytera

Cumpara cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana"

• Imparatia Cerurilor si iadul
  Publicat in : Dogma
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Predici - Predica
• Ce fel de fapte putem face ca sa intram in imparatia cerurilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: