Cerintele duhovnicesti ale nebuniei pentru Hristos

Nebunia pentru Hristos se vede a fi o vieţuire cu totul ieşită din comun, hărăzită puţinor oameni. Această cale cere împlinirea mai multor condiţii.

O chemare a lui Dumnezeu sau o chemare a inimii, încuviinţată de Dumnezeu

Sfinţii Teofil şi Măria sunt chemaţi să meargă pe această cale de bătrânul Procopie, care le spune că aceasta e voia lui Dumnezeu, şi ei înşişi cred că numai cu ajutorul lui Dumnezeu au ajuns să îmbrace haina nebuniei. Ioan de Amida îl socoteşte pe Pris-cus „unul dintre acei săraci cu duhul, binecuvântaţi de Domnul". Când Simeon îi destăinuieşte lui Ioan Timpul răpit somnului e dedicat rugăciunii. Leonţiu istoriseşte că Simeon „îşi petrecea noaptea nedormind până în zori, scăldând pământul cu lacrimile sale". Teorii şi Măria, înainte de a da trupului lor odihnă, se roagă îndelung şi fac multe mătănii, ca şi fraţii „păscători" de care vorbeşte Evagrie. In ceea ce-l priveşte, Sfântul Andrei practică ziua rugăciunea inimii, iar noaptea încă şi mai mult se roagă, fie în biserici, fie în faţa uşilor lor.

Vieţile lor ni-i arată ajunşi la o desăvârşită nepă-timire. Isidora, „lovită şi batjocorită, ocărâtă şi înjurată", pe nimeni niciodată „nu ocăra, nu cârtea şi nu-şi deschidea gura sa".Călugării „păscători" „mănâncă ca şi cum n-ar mânca, prin cârciumi ori pe la tarabele precupeţilor, fără să se ruşineze nici de loc, nici de oameni, nici de nimic altceva. Intrând adesea în băi şi stând alături de femei şi spălându-se împreună cu ele, se arată atât de stăpâni pe patimi, încât îşi supun pornirea trupească cea firească, şi nici vederea acestora, nici atingerea, nici chiar îmbrăţişările lor nu iscă în ei scurgerea seminţei". Simeon şi Andrei se arată desăvârşit nesimţitori la priveliştile cele mai ispititoare. Astfel, intrând odată în termele rezervate femeilor, Simeon istoriseşte că s-a aflat pe sine atunci „ca un buşean printre buşteni, de parcă nu eram în trup şi printre trupuri. Ci cu sufletul în rugăciune stăm lângă Domnul". In altă parte, Leonţiu istoriseşte că Sfântul Simeon „ajunsese la o asemenea curăţie şi nepătimire, că adesea sălta şi dănţuia cu comediantele, în mijlocul circului, ţinându-le de mâini, lipit de ele; şi adeseori desfrânatele acelea nu se sfiau să-l pipăie şi să-l mângâie şi să-l ciupească de părţile care sunt mai jos de pântec. Dar monahul, ca aurul cel curat, nu se arăta nicidecum întinat de atingerile acestea". In Viaţa Sfântului Andrei aflăm un pasaj asemănător, care ni-l înfăţişează pe sfânt târât cu forţa într-un lupanar, dar rămas nesimţitor la ademeniri. Biograful Sfântului Simeon scrie că „acest sfânt bărbat [...] s-a înălţat la o asemenea curăţie şi nepătimire, încât prin cele ce erau pentru cei pătimaşi şi trupeşti murdare, vătămătoare şi piedici ale virtuţii, preacuratul acesta a trecut nepătat, ca un mărgăritar neatins de mocirlă".

Ajunşi la capătul sfintelor nevoinţe şi având drept câştig nepătimirea, cei nebuni pentru Hristos intră în vederea celor tainice, arătându-se scăldaţi în lumina dumnezeiască la vremea rugăciunii.

Sfinţenia lor este de altfel recunoscută de cei duhovniceşti, care au harul deosebirii duhurilor, şi de cei cărora li se descoperă de Sus.

Se cuvine să spunem că toţi aceşti şahi nu sunt începători în viaţa duhovnicească, ci, multă vreme nevoindu-se, au dobândit desăvârşirea. Astfel, despre călugării „păscători", Evagrie spune că, mai înainte de a se întoarce în lume, ajunseseră „la ne-pătimire datorită virtuţilor". Marcu din Alexandria trăise în mănăstire vreme de opt ani. Antioh avea şi el mulţi ani de viaţă călugărească, ultimii trei ani petrecându-i în cea mai aspră nevoinţă. Sfântul Simeon a sihăstrit vreme de treizeci şi unu de ani împreună cu Ioan în pustiul Mării Moarte. Şi despre el ni se spune: „şi nu ca unul necercat şi având nevoie de tutore s-a întors el în lume, ci [...] după ce, ducând cu vitejie şi aşa cum se cuvine sfânta luptă, s-a văzut purtând armura Duhului, având puterea de a călca peste şerpi şi scorpii (Lc. 10, 19), stingând prin rourarea Duhului Sfânt văpaia cărnii, dispreţuind plăcerile şi slava lumii ca pe ţesătură de paing, îmbrăcându-se cu nepătimirea pe dinăuntru şi pe dinafară, ca şi cu un veşmânt, [...] aşa a sărit el din pustie în lume, ca să se lupte în chipul acesta nemaiauzit cu Cel-rău". Biograful Sfântului Sava cel Nou scrie şi el că „nu de-a dreptul şi fără nicio pregătire şi-a început lucrarea, făţărind nebunia, ci după ce şi-a robit mădularele şi toate simţirile şi ne-maiavând să îndure răscoala celor de jos împotriva celor înalte, atunci, astfel apărat, a început să-l batjocorească în felul acesta pe învăţătorul cel viclean al răutăţii"; „mai întâi, fâcându-se stăpân pe sine şi smerit, şi-a tămăduit desăvârşit toată boala sufletului [...], şi apoi a cutezat să alerge în stadion şi să pornească acest nou soi de luptă".

Pe calea nebuniei pentru Hristos nu poate merge cel care n-a dobândit nepătimirea (apatheia), cununa tuturor nevoinţelor, vădirea curăţirii de patimi. Ca nu cumva mândria să-l mâne pe această cale şi, în loc de smerenie, să-şi agonisească trufie pierzătoare. Şi iarăşi ca să treacă nesmintit prin toate câte au să i se întâmple ducând un astfel de trai. Dar mai cu seamă, ca să nu-şi iasă din minţi cu adevărat şi să nu se îndrăcească; căci de e slab cu duhul, pune stăpânire pe el dracul şi-l face unealta lui. Patriarhul Filotei Kokkinos, cel care a scris Viaţa Sfântului Sava cel Nou, vorbeşte de unii care „înşelaţi fără s-o ştie, nu făceau pe nebunii, ci erau nebuni cu adevărat, şi după vorbă, şi după purtări, şi în loc să-şi bată joc de draci şi de lume, după cum tai, prin necinstirile de care are parte cel care a ales să faţărească nebunia într-o lume neîndurătoare cu nebunii; cea de-a doua, facându-se pe sine însuşi sărac şi vrednic de alungare; iar pe a treia uneltind-o în taină, ferit de ochii lumii, trăind printre dezmoşteniţi. Chipul în care se arată toţi aceşti nebuni pentru Hristos poartă semnele unor astfel de virtuţi.

Dar lepădarea de lume prin sărăcie deplină şi înstrăinare o împlineşte orice monah, îndeosebi sihastrul. Pe cei nesocotiţi de toţi poţi să-i iubeşti şi să-i ajuţi în taină, fără să fii nebun pentru Hristos; de altfel, e o lucrare pe care o săvârşeau doar acei saloi trăitori prin cetăţi. Aşa încât, până la urmă, noima nebuniei lui Hristos rămâne dorirea celei mai adânci smerenii, agonisită prin necinstiri, batjocuri şi suferinţe necurmate, îndurate pe nedrept, numai şi numai din dragoste „pentru Hristos".

Jean-Claude Larchet
Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor mintale"

• Nu prosti, ci nebuni pentru Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Noi suntem nebuni pentru Hristos
  Publicat in : Religie
• Nebuni pentru Hristos, calugari si martiri
  Publicat in : Religie
• Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos
  Publicat in : Vietile sfintilor
• A fi nebun pentru Hristos
  Publicat in : Credinta