Invăţăturile patristice cât priveşte judecata particulară nu sunt întru totul aceleaşi.

Potrivit textelor citate mai sus, fiecare suflet se înfăţişează înaintea lui Hristos pentru a primi de la El hotărârea în privinţa soartei sale.

Insă cei mai mulţi dintre autorii creştini spun că judecata sufletului are loc chiar în timpul trecerii prin vămi; atunci sufletul dă seama pentru faptele sale ca în faţa unui tribunal, având pe diavoli drept pârâşi, iar pe îngeri, apărători ai săi. La capătul acestei cercetări, două sunt hotărârile ce se dau şi două căile pe care apucă sufletele: cele păcătoase se prăbuşesc în prăpastia iadului, iar cele drepte se înalţă Ia cer, unde se închină înaintea tronului lui Hristos. Doar drepţii se învrednicesc să primească de la însuşi Hristos hotărârea locului de sălăşluire, după cum vedem, de pildă, din aceste cuvinte ale Sfântului Teognost: „Sufletul care se desparte de trup plin de încredinţare [...] încearcă o bucurie negrăită şi de nespus [...] îndreptându-se cu pace spre îngerul luminos şi vesel care vine din înălţime şi străbătând fără piedică împreună cu acela văzduhul, nevătămat câtuşi de puţin de duhurile răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire până va ajunge să se poată închina Făcătorului, şi de acolo să primească hotărârea de a se rândui cu cei asemenea şi de aceeaşi măsură în virtute, până la învierea cea de obşte“18. Mai precis, Hristos nu face decât să pecetluiască starea fericită a celor ce-au trecut nevătămaţi prin vămi, după cum soarta păcătoşilor a fost hotărâtă de lipsa de răspuns bun din vremea cercetării.

Aceasta înseamnă că după moarte judecata particulară este săvârşită, de fapt, de îngeri şi de diavoli, sau, strict vorbind, numai de diavoli, după cum se vede din numeroase texte patristice (care nu sunt în nici un caz marginale şi nu exprimă deloc influenţe necreştine, ci, dimpotrivă, o tradiţie cu adevărat creştină şi foarte veche19) ca şi din scrierile mai recente ale teologilor ortodocşi20.

La o primă privire, această învăţătură poate fi smintitoare, căci pare că astfel I se răpeşte lui Dumnezeu dreptul de Judecător şi, mai mult, că duhurile cele rele sunt cele ce hotărăsc soarta sufletelor. însă ea trebuie înţeleasă într-un anumit context.

Pe de o parte, cei care afirmă că îngerii - fie ei răi ori buni - sunt cei care judecă sufletul omului, arată că aceasta se face cu îngăduinţa lui Dumnezeu, că Dumnezeu este Cel care judecă prin mijlocirea lor21, El fiind singurul Judecător. Astfel, Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „La cele două judecăţi, Dumnezeu însuşi stă de faţă şi judecă.

La judecata particulară, prin îngeri de lumină şi prin cei căzuţi; la cea de obşte, prin Cuvântul Său întrupat"22. Chiar dacă nu toţi Părinţii precizează lucrul acesta, este limpede că nici unul dintre ei nu crede că judecata omului s-ar putea face altfel decât cu voia lui Dumnezeu şi prin puterea Lui. Pentru că, după cuvântul Scripturii, de la care Părinţii nu se abat nici o clipă, ei ştiu că „Unul este Judecătorul" (lac. 4, 12), „Dumnezeu, Judecătorul tuturor" (Evr. 12, 23), şi că Hristos este „Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi" (Fapte 10,42).

Istorisind sfârşitul lui Avva Ştefan, care s-a văzut pe sine mai înainte de moarte tras la socoteală de diavoli, Sfântul Ioan Scărarul ni-i arată pe aceştia ca pe pârâşi ai omului în vremea judecăţii, dar păstrează tăcerea cât priveşte judecătorul şi hotărârea dată: „Şi aşa, tras la socoteală, s-a despărţit de trup. Care i-a fost judecata, sau care hotărârea cu privire la el, sau care sfârşitul tragerii la socoteală? Acesta el nu l-a făcut nicidecum cunoscut"23. Este limpede însă că Sfântul Ioan Scărarul ştie bine că, până la urmă, judecata este a lui Dumnezeu, de vreme ce aduce drept martor pe prorocul care spune: „în ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul Dumnezeu" (Iez. 33, 13-20).

Jean-Claude Larchet

TRADIŢIA ORTODOXĂ DESPRE VIAŢA DE DUPĂ MOARTE, LIBRARIA SOPHIA

Cumpara cartea "TRADIŢIA ORTODOXĂ DESPRE VIAŢA DE DUPĂ MOARTE"

Note:
18 Despre făptuire şi contemplaţie, 61.
19 A se vedea excelentul studiu al lui J. Riviere, „Role du demon au jugement particulier chez Ies Peres“, în Revue des Sciences religieuses, 4, 1924, p. 43-64, şi mai cu seamă p. 48.
20 De pildă, Iosif Vriennios, care, vorbind mai întâi despre judecata particulară, apoi despre cea obştească, spune: ,Aceşti nemiloşi vameşi care sunt duhurile rele îşi împlinesc slujba doar în lipsa Judecătorului celui mare; însă când va veni Acesta, vor amuţi, cuprinşi de ffică.“ (Opere complete, ed. Bulgaris, t. 2, p. 389). A se vedea, de asemenea, Arhim. Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. 5, Lausanne, 1997, p. 366; Arhim. Serafim Rose, Sufletul după moarte, Lavardac, 1988, p. 65.
21 A se vedea M. Jugie, „La doctrine des fins demieres dans l’Eglise greco-russe“, în Echos d'Orient, 17, 1914-1915, p. 17.
22 Ofrandă monahismului contemporan, p. 25.

• Judecata particulara
  Publicat in : Credinta
• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma
• Judecata particulara si universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Martorii, acuzatorii si aparatorii de la judecata particulara
  Publicat in : Viata vesnica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: