Despre credința în Dumnezeu, Părintele Andrei Scrima spunea că este o realitate dinamică, o „depăşire de sine prin mai multă credinţă”, expresia comuniunii vii cu Persoana lui Dumnezeu.
De aceea, credința în Dumnezeu nu poate fi cuantificată. Cu toate acestea există un „criteriu de apreciere”: ținta credinței noastre.
Sensul credinței este să devenim asemenea lui Dumnezeu, adică mai buni, mai iubitori, mai iertători...
Asta înseamnă să ne schimbăm în interior, prin lucrarea harului Sfântului Duh, înnoire care se va reflecta și în modul nostru de a fi și de a ne comporta în societate.
În caz contrar, credința devine ipocrizie și fariseism, un ritual exterior redus la scopul de a ne „hrăni” iluzia că suntem credincioși și „duhovnicești” pe deasupra.
Când suntem diagnosticați cu boli ale trupului, urmăm cele mai „amare” tratamente și suportăm intervenții chirurgicale riscante.
Iar când vine vorba despre sănătatea sufletului nostru, nu ne pasă deloc. Altfel, cum se poate explica faptul că mergem la biserică, ne rugăm, postim, dar „perseverăm” în păcate?
În acest sens, un părinte spunea, pe bună dreptate: aprindem lumânări și facem avorturi, sfințim ramuri de salcie și ne „ruinăm” familiile, construim biserici și trăim în curvie, ne închinăm la icoane și rămânem indiferenți la suferințele aproapelui, mergem la biserică și îi „chinuim” pe cei de acasă...
Credința adevărată este deopotrivă frică de Dumnezeu, rușine înaintea lui Dumnezeu și dor de Dumnezeu, ceea ce implică de la sine paza minții, curățirea simțurilor și sfințirea inimii prin harul Duhului Sfânt.
Nu cumva să ne trezim în ipostaza celui care se crede „mare ortodox”, dar despre care Hristos spune tranșant: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri” (Matei 7, 21).
Cel care are credință tare nu e neapărat cel care o simte în inima lui, ci acela care rămâne statornic în Hristos, chiar și atunci când trăiește totala părăsire a lui Dumnezeu.
Nu întâmplător credința se poate transforma în sentimentalisme și manifestări exterioare, fără conținut duhovnicesc, care la cea mai mică încercare se destramă, pentru că nu are rădăcinile adânc înfipte în inimă.
Pe de altă parte, credința e mai mult decât speranța că vom dobândi ceva, un lucru, o stare, chiar și mântuirea sufletului..., e bucuria de a fi neîncetat împreună cu Hristos Dumnezeu.
De aceea, credinţa adevărată înseamnă a te lăsa întru totul în voia lui Dumnezeu, singura care depășește „blocajul” îndoielii ce se naște din prea multă gândire și scrupulozitate.
Altminteri, credința va avea ca țintă doar dobândirea unor benefecii personale: casă, mașină, bani, sănătate, căsătorie, copii....
Atunci omul devine un „negustor” în Casa Domnului, care încearcă să obțină un profit, iar credința se transformă într-un fel de „tocmeală” cu Dumnezeu, un Dumnezeu perceput ca „prestator de servicii” ce livrează, ca pe bandă rulantă, o gamă largă de produse.
De aici vine și „starea de suficiență a credinței”, specifică omului căruia îi merge bine și e mulțumit că o mare parte dintre dorințele lui s-au împlinit.
Părinții bisericești numesc „moartă”, această credință, pentru că se reduce la satisfacerea unor trebuințe de zi cu zi.
Sunt și credincioși care îşi îndreaptă credinţa spre Dumnezeu. Din păcate, nevoia de certitudine îi determină să rămână atașați de lucruri, de proprietate..., de acel „ceva” care să le dea un sentiment de siguranță, de securitate. În fond, și această credință este una limitată, dominată de „eu” și de voia proprie.
Câți dintre noi am rămas la nivelul credinței bogatului căruia i-a rodit țarina, care se fericea pe sine, gândind că bunătățile adunate îl vor izbăvi de grija zilei de mâine?
„Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12, 19-21).
Tocmai aici este greșeala pe care mulți dintre noi o facem, de a „crede” în Dumnezeu, bizuindu-ne însă mai mult pe noi înșine și pe lucrurile agonisite.
Este ca și când ai investi o valoare inestimabilă într-un domeniu nesigur, așa cum sunt toate cele ce țin de bani, de averi, de putere..., chiar și de frumusețe și sănătate.
Toate acestea pot fi pierdute în clipa imediat următoare și atunci, ce se va alege de credința noastră?
Trăim deja vremurile în care credința fiecăruia dintre noi va fi greu încercată, de aceea ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, ce fel de credință avem, o credință vie sau una „moartă”?
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Necredinta cea buna a lui Toma
Publicat in : Duminica Tomei -
Caderea in necredinta
Publicat in : Credinta -
Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.