- Ce să spun?... Eeei! Să vă spun ce ziceau părinţii din vechime. Aceştia lucrau în laboratorul rugăciunii. Nu opt ore. Douăzeci şi patru de ore de muncă neîncetată. Experienţa lor dădea cuvânt, când blagoslovea Dumnezeu. „Cu binecuvântarea tatălui tău urci muntele." Cu rugăciunea, urci la Hristos. Pare o rugăciune mică. Cinci cuvinţele de toate. Insă are o putere înfricoşătoare. Sunt două mâini: una - „Doamne Iisuse Hristoase", iar cealaltă - „miluieşte-mă!".
Cu acestea două îl îmbrăţişezi pe Hristos şi îmbrăţişezi lumea întreagă. Ce bucurie este aceasta, copilul meu! Ce luminare! Ce fericire! Să-L vezi pe Hristos şi să vezi lumea într-o îmbrăţişare! Ce Rai este acesta! Cu aşa un Rai în mână, şi în iad să merg, nu mi-e frică. Ce să-ţi facă întunericul iadului, când ai în braţele tale, în inima ta, lumina?
Ce să facă singurătatea, să spunem, din iad, când ai unirea şi părtăşia cu Dumnezeu şi cu omul? „Rugăciunea are nevoie de pregătire", ne spunea stareţul Iosif Isihastul. „Să începeţi cu Pavecemiţa şi cu Acatistul Buneivestiri, iar apoi câteva cuvinte dulci, de dragoste, pe care să I le spuneţi lui Hristos. «Iisuse al meu preadulce, lumina
sufletului meu, singura mea dragoste, singura mea bucurie, pace...» Apoi să-i vorbiţi Preacuratei, Maicii preadulci care dăruieşte multă dragoste. După ce mintea se linişteşte şi sufletul se îndulceşte, şedeţi şi spuneţi rugăciunea. Dacă obosiţi, dacă vă ia somnul, să cântaţi încet, dulce."
Imi aduc aminte că la început, când am cunoscut rugăciunea, voiam să am o imagine care să mă ajute. Mi-am pus în minte că eram jos, la mare, şi Hristos era într-o corabie micuţă, cu prietenii Săi; plecau, iar pe mine mă lăsau pe ţărm. Mă apuca plânsul, şi strigam, şi îi rugam să se întoarcă, să mă ia şi pe mine. Ce strigam? „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!", „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Şi cu cât II strigam mai mult, cu atât simţeam că mă privea, şi cu cât spuneam mai mult „miluieşte-mă!", cu atât II vedeam apropiindu-Se mai mult de mine.
Acum să vă spun ceva! Dacă omul nu are trezvie şi atenţie, să nu înceapă! Işi va pierde timpul. Te lupţi? Te pocăieşti? Te smereşti? Eşti cu luare-aminte? Timpul pe care îl vei dedica rugăciunii este câştig veşnic. Nu faci nimic din toate acestea? Iţi pierzi vremea. Vei lua apoi şi binecuvântarea stareţului, a duhovnicului tău. Să nu faci şi aici de capul tău. Fără binecuvântarea duhovnicului, nu este rugăciune. Modul tău de vieţuire să meargă, într-un fel, împreună cu ceea ce spui. Dacă spui „Doamne Iisuse Hristoase", şi te stăpâneşte egoismul, dacă spui „Doamne Iisuse Hristoase", şi nu crezi în El, îţi pierzi timpul.
Când spui „miluieşte-mă!", şi nu te pocăieşti, când spui „miluieşte-mă!", şi nu te smereşti, când spui „miluieşte-mă!", şi nu miluieşti, oricâte ore ai zice rugăciunea, nu faci nimic. Dacă iubeşti smerenia, cultivi pocăinţa, dacă asculţi de duhovnic, fă înainte de a începe ceea ce spune stareţul Iosif. Acestea te aduc în pridvorul rugăciunii.
Acum trebuie să mergem în Sfântul Altar. Care este acesta? Iţi arată Domnul: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns" (Matei 6, 6). Care este „cămara"? Este sinele nostru. Trebuie să ne adunăm. Să ne adunăm şi mintea, şi sufletul. Toate. Şi să închidem uşile. Care sunt uşile? Sunt simţurile. Adună-te înăuntru şi închide uşile! Rămâi puţin cu tine însuţi, măi, copile! O să mori şi n-o să ajungi să-ţi cunoşti sinele. O să pleci de aici şi n-o să apuci să-l fi iubit, să fi simţit că te doare pentru el. Dacă nu te-a durut pentru el, cum o să-l mântuieşti? Dacă nu ţi-ai iubit şinele, cum o să-l iubeşti pe celălalt? Nu zice Domnul: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 39)? Acolo, înlăuntrul tău, începe lucrarea.
Ştiţi, rugăciunea este durere. Altă durere, diferită de cea trupească. Zici: „Să nu înceteze inima să doară, să se topească, să se sfărâme!" Şi pui toată puterea, toată voia, toată dorinţa, tot dorul, toată închinăciunea, toată cererea, toată dragostea ta, tot şinele tău, tot ce ai agonisit şi izbutit să păstrezi întreg. „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne!" (Psalmul 129,1). Dintru adâncul meu am strigat: „Dumnezeul meu!" Puternic, din inimă. In cuget curat. Cu glas dulce.
Uite, cum să-ţi spun acum? Mergi cu rugăciunea ca vameşul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului" (Luca 18, 13). Intorcându-te de la păcatul tău. Cu pocăinţă. Te duci precum canaaneanca: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22). Cu sufletul şi cu trupul. Te duci precum femeia cu scurgere de sânge. Cu tăcerea smereniei. începi cu „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!" şi ajungi la starea femeii cu scurgere de sânge. Nu îţi mai rămâne nici cuvânt, nici literă, nici vreun gând. Nimic. Numai să-L atingi. Să-I simţi mireasma prezenţei. Să trăieşti părtăşia cu El.
Iată de ce şiragul de metanii este făcător de minuni. Pentru că rugăciunea îl îndreptăţeşte, îl tămăduieşte şi îl luminează pe om. Prin rugăciune sufletul se îmbracă şi se împodobeşte. Este veşmântul pe care l-a pierdut Adam fiindcă nu I-a spus lui Dumnezeu „miluieşte-mă!", fiindcă nu I-a spus Ziditorului său „miluieşte-mă!". Inainte de a se îmbrăca, însă, sufletul se topeşte de căldura credinţei şi a dragostei sfinte, să zicem. Socoteşti, copilul meu, că printre lacrimi o să-ţi iasă sufletul.
Izvoarele lacrimilor sale s-au deschis din nou. Dar oare s-au închis vreodată? „Pustiul cel neroditor" al sufletelor noastre aştepta picăturile izvorului de agheasmă al unei vieţi petrecute pe cruce pentru a se răcori.
Pr. Spiridon Vasilakis
Fragment din cartea "Vino, Lumina! Intalnire cu Sfantul Efrem Katounakiotul", Editura Sophia
Cumpara cartea "Vino, Lumina! Intalnire cu Sfantul Efrem Katounakiotul"
-
Raiul originar si raiul eshatologic
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul : loc sau stare ?
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Ce este raiul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.