Cugetari despre dragoste, casatorie si viata de familie

Cugetari despre dragoste, casatorie si viata de familie Mareste imaginea.

Rostul căsătoriei este acela de a aduce bucurie. Inţelegem de aici faptul că viaţa celor cununaţi este menită a fi una a fericirii depline, a curăţiei neîntinate, a unei negrăite bogăţii. Căsătoria nu este nimic altceva decât rânduiala cea dumnezeiască dăruită omului spre a putea dobândi desăvârşirea.

Gândirea cea dumnezeiască le-a întemeiat pe toate, astfel încât căsnicia să aducă fericire, iar viaţa soţului şi a soţiei să fie mai plină, mai bogată, şi niciunul dintre ei să nu piardă nimic, ci amândoi să câştige. Dacă însă căsătoria nu se preschimbă în fericire, iar plinătatea vieţii nu sporeşte pentru soţi, vina nu este a legăturii căsătoriei, ci a acelora care s-au unit prin această legătură, necunoscând rostul ei şi nepregătiţi fiind pentru acest jug mântuitor.

Căsnicia este o rănduială de Dumnezeu întemeiată. Ea a făcut dintru început parte din gândirea cea dumnezeiască, atunci când Domnul l-a zidit pe om. Căsătoria este cea mai strânsă şi mai sfântă legătură de pe pământ.

După săvârşirea legământului căsătoriei, primele şi cele mai însemnate îndatoriri ale soţului sunt cele către soţia lui, iar ale soţiei, sunt cele către soţ. Amândoi sunt datori să trăiască unul pentru altul şi să-şi dea viaţa unul pentru celălalt. Mai înainte de a se cununa, fiecare dintre ei era nedesăvârşit. Iar căsnicia este împreunarea a două jumătăţi într-un întreg. Două vieţi intră într-o legătură atât de strânsă, încât nici măcar nu mai sunt două, ci una singură. Fiecare dintre ei poartă, până la sfârşitul vieţii, o răspundere sfântă pentru fericirea şi pentru binele mai înalt al celuilalt.

Ziua nunţii trebuie să ne-o amintim întotdeauna, iar ea să aibă un ioc deosebit între celelalte date importante din viaţa noastră. Ziua nunţii este cea a cărei strălucire ne va lumina toate celelalte zile, până la sfârşitul vieţii. Bucuria pe care o trăim atunci când intrăm în sfântul legământ al cununiei nu este una năvalnică, ci adâncă şi liniştită. In slujba acestei Sfinte Taine, înaintea altarului, atunci când mâinile mirilor se unesc şi se rosteşte sfântul jurământ, se închină îngerii înşişi, cântând cereştile lor cântări şi ocrotindu-i apoi cu aripile lor pe fericiţii soţi, în clipa când aceştia păşesc pentru prima oară împreună pe drumul vieţii.

Din vina celor care se căsătoresc - fie a unuia, fie a amândurora -, viaţa în căsnicie poate ajunge, însă, una nefericită. Putinţa de a dobândi fericirea prin nuntă este negrăit de mare, dar nu trebuie să uităm nicio clipă şi de faptul că orice căsnicie se poate nărui. Numai vieţuind în chip drept şi înţelept în căsătorie, putem dobândi şi ne putem bucura de o legătură desăvârşită între soţi.

Cea dintâi lecţie pe care soţii trebuie să o înveţe şi să o împlinească este răbdarea. La începutul vieţii de familie, se vădesc atât virtuţile morale şi de caracter, cât şi neajunsurile, obiceiurile, gusturile şi însuşirile mai puţin plăcute ale firii soţului, despre care celălalt nici măcar nu bănuia. Ne pare, uneori, că este cu neputinţă să ne răbdăm unul pe altul, că neînţelegerile dintre noi nu vor avea sfârşit şi că nu mai este nădejde, însă răbdarea şi dragostea le biruie pe toate, iar cele două vieţi ajung să se întrepătrundă, făcându-se una - o viaţă mai înaltă, mai puternica, mai plină, mai bogată, care va să curgă în pace şi în linişte.

In familie, datoria de căpătâi este dragostea lipsită de interes, jertfelnice. Fiecare este dator să nitc de sine şi să-şi incline viaţa celuilalt. Fiecare este dator să se învinovăţească pe sine, iar nu pe celălalt, atunci când ceva nu merge bine. Să înduri şi să rabzi - iată ce este de neapărată trebuinţă. Nerăbdarea, dimpotrivă, poate nărui totul. Un singur cuvânt aspru poate împiedica sau încetini luni la rând întrepătrunderea celor două suflete. De amândouă părţile trebuie să se afle dorinţa de a zidi o căsnicie fericită şi de a birui toate opreliştile care pot împiedica împlinirea acestui ţel. Până şi cea mai puternică dragoste are nevoie să fie hrănită în fiece zi. Dintre toate greşelile de neiertat, necuviinţa şi jignirea sunt cele mai mari - mai cu seamă în propria casă, în legătura cu cei pe care îi iubim.

O altă taină a fericirii în viaţa de familie este să ştii să dăruieşti atenţie celui de lângă tine. Soţul şi soţia sunt datori în toată vremea să-şi dăruiască unul altuia o atenţie plină de gingăşie şi de dragoste. Fericirea vieţii este un şirag de clipe luminoase, de bucurii mărunte, pe care le uităm îndată - sărutări, zâmbete, priviri pline de blândeţe, complimente izvorâte din inimă şi nenumărate gânduri bune şi simţăminte sincere. Şi dragostea are nevoie de pâinea ei cea de toate zilele.

Un alt fapt de mare însemnătate al vieţii de familie este unitatea năzuinţelor - soţii trebuie să cunoască fiecare îndeletnicirile celuilalt şi să le dăruiască preţuirea şi înţelegerea cuvenită. Niciuna dintre grijile soţiei nu trebuie să pară măruntă, nici măcarîn ochii unui soţ cu cele mai înalte preocupări şi cu cel mai ales cuget. Aşijderea, orice soţie înţeleaptă şi credincioasă este datoare să se îngrijească cu dăruire de năzuinţele şi îndeletnicirile soţului ei. O astfel de femeie îşi va dori întotdeauna să cunoască fiecare nouă lucrare, randuială, strădanie şi îngrijorare ale bărbatului ei. Va dori să ştie in care dintre întreprinderile sale soţul a izbândit şi în care a pierdut, şi cum se desfăşoară în fiece zi lucrarea lui.

Fie ca amândouă aceste inimi, unite prin Taina Cununiei, să împărtăşească şi bucuria, şi suferinţa! Fie ca ele să importă pe din două povara tuturor grijilor! Fie ca în toate cele ale vieţii, cei doi soţi să lucreze ca un singur om! Se cuvine ca soţii să meargă împreună la biserică, să se roage împreună, să aducă împreună, înaintea lui Dumnezeu, povara grijilor privind copiii şi pe toţi cei dragi. Soţii să vorbească între ei despre ispitele cu care se luptă, despre îndoielile care-i frământă, despre dorinţele tainice pe care le nutresc în inimă şi să se ajute unul pe altul, împărtăşind trăirea celuilalt şi îmbărbătându-l. Astfel vor şi ajunge la măsura de a trăi o singură viaţă, iar nu două. Fiecare dintre soţi, în orice lucrare sau năzuinţă a sa, trebuie să se gândească neapărat la celălalt. între soţ şi soţie nu trebuie să existe niciun fel de tăinuire.

Prietenii fiecăruia să fie prietenii amândurora, ai familiei. Astfel, două vieţi la început separate ajung să se întrepătrundă şi să devină una, iar soţii îşi împărtăşesc fiece gând, fiece dorinţă, fiece trăire - şi bucuria, şi necazul, şi plăcerea şi durerile.

Să vă temeţi de începutul oricărei neîulelegeri. Intre două inimi care până în acea clipă alcătuiau un întreg, apare o ruptură. Aceasta se lărgeşte şi se adânceşte, apoi, tot mai tare, până când cele două inimi se despart pentru totdeauna. Aţi apucat să rostiţi ceva necugetat, în grabă? Cereţi-vă de îndată iertare. S-a ivit între voi vreo neînţelegere? Nu are însemnătate a cui este vina! De căpătâi este să nu îngăduiţi neînţelegerii să se sălăşluiască între voi, nici măcar un singur ceas.

Feriţi-vă cu orice chip de certuri. Nu vă duceţi seara, la culcare, dacă în inimă mai sunt încă simţăminte de mânie. In viaţa de familie, nu trebuie să fie loc pentru mândrie. Niciodată să nu vă hrăniţi propria mândrie, căutând cu acrivie să dovediţi cine anume a greşit şi este dator să-şi ceară iertare. Cei care iubesc cu adevărat nu se învoiesc niciodată să săvârşească asemenea fapte, ci sunt în orice clipă gata să renunţe la neînţelegere şi să ia vina asupra lor.

Dacă Dumnezeu nu binecuvântează unirea dintre soţi, dacă nu sfinţeşte El căsătoria, toate felicitările şi urările de bine venite din partea rudelor şi a prietenilor sunt doar vorbe goale, neputincioase. Dacă nu binecuvântează El în fiece zi viaţa de familie, nici cea mai sinceră şi mai tandră iubire nu va izbuti să potolească setea inimii. Fără binecuvântarea cerească, toată frumuseţea, bucuria şi tot ce avem mai scump în viaţa de familie se poate spulbera în orice clipă.

La zidirea căminului familial trebuie să ia parte fiecare membru, iar plinătatea fericirii familiei nu poate fi dobândită decât atunci când fiecare îşi împlineşte cu sinceritate îndatoririle.

Un singur cuvânt le însumează şi le acoperă pe toate - dragostea. In el se cuprinde un volum întreg de cugetări despre viaţă şi datorie, iar atunci când ne aplecăm asupra lui pentru a-i adânci înţelesurile cu deosebită luare-aminte şi stăruinţă, fiecare dintre ele ni se va înfăţişa limpede şi desluşit.

Atunci când frumuseţea chipului începe să pălească, atunci când strălucirea din priviri se stinge, iar odată cu înaintarea în vârstă apar ridurile sau urmele bolii, ale durerilor, necazurilor şi grijilor îndurate de-a lungul vieţii, dragostea soţului celui credincios trebuie să rămână la fel de adâncă şi de adevărată ca şi mai înainte.

Nu există măsuri pământeşti cu care să putem cuprinde adâncul iubirii lui Hristos către Biserica Lui, şi cu toate că ni- ciun muritor nu poate iubi cu o asemenea adâncime, fiecare soţ este totuşi dator să împlinească această dragoste în măsura în care noi, oamenii, o putem împlini aici, pe pământ, urmând pildei Sale. In lumina dragostei celei dumnezeieşti, nicio jertfă săvârşită de dragul persoanei iubite nu poate părea prea mare.

Este ceva sfânt - care aproape că trezeşte în inimă un simţământ de evlavie - în faptul că femeia, căsătorindu-se, îşi adună toate puterile sufleteşti, toate idealurile şi năzuinţele, îndrep- tându-le asupra celui pe care îl ia de bărbat. Ea părăseşte casa copilăriei, îşi părăseşte mama şi tatăl, şi rupe, într-un anumit sens, deosebit de adânc, toate legăturile cu viaţa de dinainte de căsătorie. Părăseşte lucrurile şi îndeletnicirile care îi pricinuiau bucurie şi cu care fusese deprinsă până atunci. Priveşte la chipul celui care a cerut-o de soţie şi, cu inima cuprinsă de cutremur, dar şi cu încredere şi adâncă linişte sufletească, îşi încredinţează viaţa în mâinile acestuia. Iar soţul simte cu mare bucurie încrederea acordată de mireasa lui. lată fericirea menită să dăinuie întreaga viaţă în inima omului, inimă care este în stare să trăiască şi o bucurie negrăită, dar şi o suferinţă fără margini.

Soţia îi dăruieşte totul soţului ei, în deplinul înţeles al cuvântului. Pentru orice bărbat, acesta este un moment deosebit de înalt - clipa în care el primeşte răspunderea pentru viaţa acestui suflet tânăr, fragil, gingaş, care i s-a încredinţat întru totul. Soţul primeşte, aşadar, în grijă, sufletul soţiei, spre a-l preţui, ocroti şi păzi până în ultima clipă, când moartea vine fie pentru a-i smulge din mâini comoara, fie pentru a-l lua pe el însuşi.

In dragoste, este de neapărată trebuinţă o delicateţe cu totul deosebită. Putem fi sinceri şi credincioşi, şi totuşi, din vorbirea şi din faptele noastre poate lipsi acea gingăşie care cucereşte şi robeşte inima celui iubit. Iată un sfat: nu arătaţi celui drag o stare sufletească negativă, nu exprimaţi simţăminte jignitoare, nu vorbiţi la mânie, nu vă purtaţi urât. Pe nicio altă femeie din lume nu o vor mâhni mai tare cuvintele tăioase sau necugetate desprinse de pe buzele unui bărbat, decât pe soţia acestuia. De nimic să nu se teamă mai tare un bărbat, decât de a-şi mâhni soţia. Dragostea nu ne îngăduie sub niciun chip, nu ne dă niciodată dreptul de a ne purta urât cu cel iubit. Cu cât este mai strânsă legătura dintre două suflete, cu atât inima se tulbură şi se vatămă mai adânc din pricina oricărei priviri, a oricărui ton, gest sau cuvânt rostit la supărare, sau pur şi simplu fără băgare de seamă.

Fiecare soţie trebuie să simtă că atunci când se află la ananghie sau când trece prin clipe de cumpănă, poate găsi întotdeauna, în dragostea soţului ei, un liman al liniştii şi al mângâierii, unde se află la adăpost de orice primejdie. Se cuvine ca ea să cunoască faptul că el o va înţelege, că o va îngriji mereu cu o deosebită delicateţe, că va face tot ceea ce ii stă în putinţă pentru a o ocroti. Soţia nu trebuie să se îndoiască niciodată de faptul că bărbatul ei îi împărtăşeşte simţămintele. Nu trebuie să se teamă cu niciun chip că va fi întâmpinată cu răceală sau reproş atunci când va alerga la soţul ei, căutând mângâiere şi ocrotire.

De-ţi vei cinsti soţul, şi tu vei fi înălţată în cinste şi slavă, iar dacă nu-l vei cinsti, şi tu te vei coborî, cunoscând căderea şi umilinţa.

Soţul trebuie să se sfătuiască întotdeauna cu soţia, în toate privinţele, şi să aibă încredere în ea. Poate că ea nu gândeşte întotdeauna la fel ca ei, dar se poate întâmpla ca soţia să ofere un sfat deosebit de valoros, întrucât intuiţia femeiască lucrează adesea mult mai iute decât raţiunea bărbătească. Chiar dacă soţia nu izbuteşte de fiecare dată să-şi ajute soţul, dragostea pe care ea i-o poartă o îndeamnă necontenit să se îngrijească într-o măsură deosebit de adâncă de lucrurile care îi frământă pe el. Negreşit, femeia se bucură întotdeauna atunci când soţul îi cere sfatul, iar prin aceasta, cei doi se unesc înec mai mult.

Fragment din cartea "Sa invatam sa iubim. Cugetari despre dragoste, casatorie si viata de familie", Editura Predania

Cumpara cartea "Sa invatam sa iubim. Cugetari despre dragoste, casatorie si viata de familie"

 

Pe aceeaşi temă

15 Aprilie 2019

Vizualizari: 245

Voteaza:

Cugetari despre dragoste, casatorie si viata de familie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE