Cum sa iti pretuiesti copiii prin empatie

Cum sa iti pretuiesti copiii prin empatie Mareste imaginea.

Părinţii trebuie să dea dovadă de empatie sinceră faţă de copiii lor. Este vorba de acelaşi talent necesar în relaţia dintre soţ şi soţie. Empatia este diferită de compătimire. Compătimirea constă mai mult în exprimarea compasiunii faţă de altă persoană pentru suferinţa ei. Inseamnă să îţi pară rău pentru situaţia unei alte persoane. Empatia, pe de altă parte, constă mai degrabă în înţelegerea sentimentelor ascunse, a gândurilor şi a motivelor unei alte persoane, în măsura în care se poate. Reprezintă capacitatea de a asculta în profunzime sentimentele altora, de a vedea lumea prin ochii lor, de a te pune în pielea lor ca să înţelegi mai bine percepţia lor despre lume.

Acest lucru este extrem de important pentru sănătatea emoţională şi psihologică a unui copil. Comunică de asemenea mesajul că acel copil este cu adevărat valoros pentru părinţii lui. Exemplul următor îmi ilustrează punctul de vedere.

Să spunem că ai un fiu în vârstă de cinci ani şi o fiică în vârstă de zece. Intr-o zi, fiul vostru iese în fugă din dormitorul surorii lui şi intră în camera de zi, unde tu îţi urmăreşti emisiunea preferată la televizor. Copilul plânge şi este supărat pentru că sora lui mai mare tocmai i-a rupt un desen pe care îl colorase. Tu eşti iritat pentru că fiul tău te întrerupe în timp ce îţi urmăreşti emisiunea preferată. Atunci când fiul tău vine să îţi ceară ajutorul, tu strigi cu o voce exasperată:

- Ce naiba e cu tine? Nu vezi că mă uit la televizor? Fiul tău se uită în sus la tine şi explică:

- Surioara mi-a rupt desenul!

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji.

- Atunci desenează altul! strigi tu mânios.

Fiul tău iese împleticindu-se din cameră, scâncind învins, şi se îndreaptă spre camera lui. Ai dat dovadă de empatie faţă de fiul tău? Răspunsul este, bineînţeles, nu. Nu i-ai arătat nici măcar compătimire sau compasiune. A simţit fiul tău că îl preţuieşti? Răspunsul este categoric nu.

Să derulăm din nou această scenă, folosind de data aceasta compătimirea şi empatia. Atunci când fiul tău vine la tine, apeşi butonul de înregistrare (dacă televizorul tău are această funcţie) şi apoi stingi televizorul. Poţi să îţi urmăreşti emisiunea mai târziu şi, chiar dacă nu poţi, fiul tău este mai important. Te uiţi apoi în ochii fiului tău şi îl întrebi cu blândeţe şi cu îngrijorare:

- Ce s-a întâmplat, fiule?

Atunci el îţi explică:

- Surioara mi-a rupt desenul!

Tu îi răspunzi, arătându-i compătimire:

- Imi pare rău să aud asta! Eşti mânios şi trist din cauza asta, nu-i aşa?

Această întrebare arată empatie.

După ce fiul tău îţi răspunde că da, te interesezi:

- Ţi-a luat mult timp să faci desenul?

Fiul tău încuviinţează din nou cu capul.

Tu, mijlocitorul plin de compasiune care se ocupă de situaţie, răspunzi:

- Inţeleg de ce te simţi mânios şi trist, aşa că hai să mergem amândoi şi să vorbim cu sora ta!

Te ridici şi îl prinzi cu blândeţe de mânuţă în timp ce intraţi amândoi în dormitorul surorii lui ca să discutaţi de ce a rupt desenul fratelui ei. Intre timp, fiul tău s-a mai calmat puţin şi este în stare sa discute problema.

In acest exemplu i-ai arătat fiului tău nu numai compătimire, ci şi empatie. I-ai arătat că este mai valoros decât emisiunea la care te uitai. Ai oglindit sentimentele pe care credeai că le avea fiul tău (şi anume, că părea trist şi mânios din cauza faptei surorii lui), comunicându-i că ai înţeles cum se simţea în acea clipă. Aceasta înseamnă să îi arăţi empatie. Ai fost blând şi binevoitor cu el, oferindu-te să rezolvi problema în urma unei discuţii între cei doi fraţi.

Acum, dacă am putea să dăm dovadă de aceeaşi compătimire şi empatie de fiecare dată când copilul vine la noi, am trăi cu toţii într-o lume mai bună. Desigur, realitatea este că nu dăm mereu dovadă de aceeaşi compătimire şi empatie faţă de copiii noştri. Cu toate acestea, suntem chemaţi să dăm tot ce avem mai bun şi să învăţăm prin exerciţiu.

Empatia înseamnă, în primul rând, să asculţi în profunzime ceea ce încearcă să îţi comunice o altă persoană. Acest lucru presupune să nu întrerupi sau să nu judeci importanţa a ceea ce spune copilul tău. Datoria ta este pur şi simplu să înţelegi cât de bine poţi ceea ce el sau ea simte şi încearcă să îţi comunice în acea clipă. Tentaţia este să întrerupi, să ignori, să judeci sau să adopţi o atitudine de apărare faţă de ce auzi. Datoria ta de empatie este să taci din gură şi să asculţi până când copilul a terminat mesajul pe care încearcă să ţi-l împărtăşească. 

Odată ce acest lucru a avut loc, tu vei încerca să oglindeşti către copilul tău ceea ce crezi că încearcă să îţi spună şi ceea ce crezi că simte în această clipă. „Se pare că eşti trist şi te-ai mâniat pe sora ta pentru că ţi-a rupt desenul, nu-i aşa?” Atunci când copilul răspunde „da” la încercarea ta de a oglindi ceea ce el îţi spune, înseamnă că ai reuşit să dai dovadă de empatie faţă de copilul tău, iar el va vedea că îl preţuieşti cu adevărat: va simţi că este cu adevărat important pentru tine. Aceasta este atitudinea pe care vrei să o cultivi în copiii tăi pentru ca ei, la rândul lor, să o cultive într-o zi în copiii lor.

Odată ce ai dat dovadă de empatie, iar fiul tău simte că înţelegi cu adevărat ce încearcă să îţi comunice, poţi atunci şi numai atunci să te oferi să te ocupi de problemă. Te poţi oferi să discuţi cu sora Iui mai mare ca să afli de ce i-a rupt desenul. Atunci când începi să vorbeşti cu sora lui trebuie mai întâi să dai dovadă de empatie şi faţă de ea. Vrei să înţelegi ce crede şi ce simte ea despre acea situaţie şi apoi să oglindeşti către ea faptul că ai înţeles ce ţi-a spus. Trebuie să îi oferi fiicei tale ocazia să îţi explice punctul ei de vedere şi să îşi exprime frustrările faţă de fratele ei mai mic. Ştiu că acest lucru ia timp, dar merită până la urmă pentru sănătatea psihologică a copiilor tăi şi pentru pacea şi fericirea din familie.

Odată ce înţelegi ce simt amândoi copiii, tu, ca părinte, ai posibilitatea de a aborda mai eficient faptele rele care au fost poate făcute de către cei doi fraţi. S-ar putea să afli că fiul tău în vârstă de cinci ani a rupt unul dintre desenele surorii sale mai întâi, aşa că ea i-a plătit cu aceeaşi monedă. Numai după procesul de empatie şi
de ascultare în profunzime reuşeşti, ca părinte, să apreciezi situaţia şi să stabileşti consecinţele purtării copiilor tăi. Cu toate că s-ar putea să fie nevoie să impui o anumită consecinţă, vei vrea să pui accent în acelaşi timp pe împăcarea dintre fiul şi fiica ta.

Este important să îţi înveţi copiii cum să dea dovadă de empatie unul faţă de celălalt în aşa fel încât fiul tău să înţeleagă cum se simte sora lui, iar fiica ta să înţeleagă cum s-a simţit fratele ei atunci când ea i-a rupt desenul. Acest lucru va duce, sper, la un anumit nivel de iertare şi împăcare între ei şi va diminua certurile viitoare. Ar putea fi şi o modalitate de a-i ajuta pe copii să dezvolte o conştiinţă sănătoasă.

Munca de părinte este grea, dar bună - cea mai bună muncă. Iţi ajuţi copiii să obţină un fundament psihologic solid, în aşa fel încât să devină adulţi care dau dovadă de blândeţe, respect, empatie şi înţelegere faţă de alţii. Empatia poate duce la compasiune atât în cel care o oferă, cât şi în cel care o primeşte, un lucru de care întreaga lume are multă nevoie.

Mai există şi altă modalitate de a le demonstra copiilor noştri propria valoare. Fiecare gest pe care îl facem, fiecare cuvânt pe care îl rostim, fiecare ton al vocii noastre, fiecare expresie a feţei noastre, fiecare acţiune pe care o facem, le comunică fiilor noştri un mesaj despre valoarea lor înaintea noastră, părinţii lor, şi înaintea lui Dumnezeu. După cum am văzut deja, roadele Duhului pe care Sfântul Apostol Pavel le enumeră credincioşilor galateni nu sunt altceva decât însuşirile lui Dumnezeu, şi ar trebui să fie şi însuşirile noastre ca drept-credincioşi creştini (v. Gal. 5, 22-23).

Copiii au tendinţa să imite comportamentul părinţilor lor. Suntem atât mentorii copiilor noştri, cât si reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ. Oare copiii noştri văd şi simt rodul Duhului în lăuntrul nostru? Oare copiii noştri văd nişte părinţi care îi iubesc şi îi preţuiesc cu adevărat? Oare copiii noştri văd nişte părinţi care sunt plini de dragoste, bucurie, pace, răbdare, blândeţe, bunătate, credinţă, bunăvoinţă şi care îşi controlează propriul comportament şi propriile cuvinte? Acesta este modelul pe care copiii noştri îl văd în noi? Răspunsul poate să fie puţin incert. Cu tot stresul zilnic şi cerinţele vieţii noastre, rodul Duhului pare să se micşoreze puţin în practică, dar este extrem de important să îl cultivi în creşterea unor copii sănătoşi.

Şi dacă le-am pune copiilor noştri aceste întrebări: „Simţi că te iubim şi că te preţuim? Atunci când ne urmăreşti comportamentul şi ne observi atitudinea, vezi nişte părinţi paşnici în tot ceea ce fac? Simţi că suntem răbdători şi binevoitori? Ai spune că suntem părinţi buni? Ne respectăm cu credinţă responsabilităţile noastre de părinţi şi Ii suntem credincioşi lui Dumnezeu şi poporului Său? Atunci când îţi vorbim sau te corectăm o facem cu blândeţe? Ne consideri drept nişte părinţi care îşi pot controla cuvintele şi comportamentul?” Cum credeţi că ne-ar răspunde sincer copiii noştri la aceste întrebări? Poate că întrebarea ar trebui să fie: câţi dintre părinţi au curajul să le pună copiilor lor aceste întrebări şi, mai important, să le ia răspunsurile în serios? Este important să nu adoptăm o atitudine de apărare şi să nu ne simţim copleşiţi de ceea ce am putea auzi.

Vedeţi, nu numai că oglindim sentimentele şi gândurile copiilor atunci când le arătăm empatie, dar copiii noştri pot şi ei să fie oglinda comportamentului nostru faţă de ei şi faţă de lumea înconjurătoare. Deseori ne este foarte greu să auzim ce spun copiii noştri despre noi atunci când aceştia îndreaptă o oglindă înspre noi. Ar trebui spus, de asemenea, că ei reflectă deseori ceea ce văd la noi. Da, avem o experienţă de viaţă mai bogată decât ei, dar dacă noi înşine nu înţelegem cât de valoroşi suntem înaintea Creatorului nostru şi dacă rodul Duhului nu se manifestă prin cuvintele şi acţiunile noastre, atunci nu suntem decât copii imaturi, care au şi ei nevoie de ajutorul Iui Dumnezeu.

Ceea ce ne readuce la faptul pe care vi l-am împărtăşit mai devreme în acest capitol - şi anume, creşterea unor copii sănătoşi din punct de vedere duhovnicesc şi psihologic - trebuie să înceapă cu smerenia faţă de Dumnezeu şi faţă de propriii noştri copii. Credeţi că sunteţi văzuţi drept o persoană smerită de către copiii voştri, cineva care ar putea crede că percepţiile şi opiniile sale sunt corecte, dar care poate recunoaşte că s-ar putea înşela şi este cu adevărat deschis posibilităţii de a se înşela?

Putem găsi un exemplu concret al acestei atitudini de smerenie în filmul Rudy, în care este vorba despre un tânăr care nutreşte pasiunea şi dorinţa puternică de a juca fotbal în echipa Universităţii Notre Dame. Este refuzat de mai multe ori. Intr-o scenă, el se roagă în biserica din campus, iar un preot se apropie de el ca să îşi ofere ajutorul. In timpul conversaţiei, preotul declară: „Fiule, în 35 de ani de studii teologice am descoperit numai două adevăruri de neclintit şi incontestabile: există un Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela.” Ca părinţi, este posibil să fi învăţat deja unele adevăruri despre lume şi să avem un oarecare simţ al binelui şi al răului în adâncul conştiinţei noastre. Dar nu ar trebui să ţinem niciodată la adevărurile noastre cu atâta aroganţă încât să nu avem timp să îi ascultăm cu adevărat pe copiii noştri şi să auzim ce au ei de spus.

In activitatea mea de consiliere, am fost contactat uneori de părinţi care voiau să verifice dacă am un loc liber pentru fiul sau fiica lor de vârsta adolescenţei. Părinţii păreau disperaţi şi se aşteptau ca eu să le repar cumva copilul. Eu încerc de obicei să mă întâlnesc mai întâi cu părinţii în biroul meu ca să înţeleg de ce aceştia cred că fiul lor ar avea nevoie de consiliere şi să ascult punctul lor de vedere asupra „problemei”.

Atunci când adolescentul vine pentru şedinţa lui, îl întreb cum aş putea să îl ajut şi de ce părinţii lui cred că ar trebui să mă întâlnească. Uneori adolescenţii îmi povestesc foarte deschis despre lumea lor de acasă şi ce nu le place în legătură cu ea. Alţii au tendinţa să rămână tăcuţi, iar eu am impresia că nu îşi doresc cu adevărat să se afle în biroul meu. Unii spun că nu ştiu de ce i-au adus părinţii lor aici. Cu toate acestea, dacă se întorc pentru alte câteva şedinţe, încep de obicei să se simtă destul de în siguranţă ca să se deschidă şi să îmi vorbească despre viaţa lor de acasă şi de la şcoală. In unele cazuri încep să îmi formez impresia că acel copil reprezintă numai o parte din problemă, iar părinţii cealaltă parte. în curând, „repară-mi copilul” devine „repară sistemul familial” de acasă.

Cu toate că acest lucru nu se aplică la fiecare caz, se întâmplă totuşi destul de des să se demonstreze că problemele apar rareori intr-un vid. Comportamentul şi cuvintele părinţilor pot contribui la purtarea urâtă a copiilor lor, iar ei pur şi simplu nu îşi dau seama. Este de datoria mea să îi ajut pe părinţi să îşi identifice rolul, mare sau mic, în crearea unei atmosfere acasă care a devenit problematică pentru creşterea copiilor lor.

Uneori părinţii sunt mult prea stricţi şi chiar despotici în pretenţiile lor faţă de copil. In alte situaţii, părinţii sunt prea timizi sau temători ca să stabilească reguli sănătoase, graniţe în familie sau consecinţe drepte şi echilibrate pentru comportamentul urât al copiilor lor. Şi mai există părinţi care par cu adevărat să facă treabă bună, şi totuşi copilul lor încă se poartă rău, uneori din cauza unor tulburări psihologice, a unor influenţe negative la şcoală sau în cartier ori, pur şi simplu, din cauza a ceva îngropat adânc în lăuntrul copilului care trebuie schimbat. In cele din urmă, există cazuri în care nu copilul este problema, ci părinţii. Smerenia părinţilor este esenţială în toate aceste scenarii.

David L. Fontes

Cum sa te pretuiesti pe tine insuti si cum sa iti pretuiesti aproapele, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa te pretuiesti pe tine insuti si cum sa iti pretuiesti aproapele"

Pe aceeaşi temă

27 Septembrie 2017

Vizualizari: 754

Voteaza:

Cum sa iti pretuiesti copiii prin empatie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE