Cuvantul prorocesc si trairea harului dupa arhimandritul Sofronie

Cuvantul prorocesc si trairea harului dupa arhimandritul Sofronie Mareste imaginea.

CUVÂNTUL PROROCESC Şl TRĂIREA HARULUI DUPĂ ARHIMANDRITUL SOFRONIE

„Intru început era cuvântul... ”

Ce este prorocia? Indeobşte ea se socoteşte a fi cuvânt despre cele ce încă nu au fost, cele viitoare. Adevărat, însă aceasta nu este tot ce poate însemna „prorocie".

După Stareţul Sofronie, cuvântul are rădăcini metafizice (vezi Facere 1, 5, unde Dumnezeu este Cel ce primul dă numirile). Ca atare, cum să nu fie prorocesc tot cuvântul omenesc, chiar cel mai obişnuit? Au doară nu prin propriile lor cuvinte, cuvinte de zi cu zi, a vădit Domnul pe cărturari şi pe Farisei că „ei înşişi mărturiseau că erau fii ai celor ce au omorât pre proroci" (vezi Matei 23, 31)? Au doară nu a „prorocit" Caiafa (loan 11, 50) fără chiar să-şi dea seama? Au doară nu au desluşit Sfinţii Părinţi în cuvântul lui Pilat: „lată omul" (loan 19, 5) o ne voită „prorocească" mărturie pentru Hristos ca fiind singurul Om adevărat, aşa cum îl gândise Dumnezeu dintru început. Şi oare nu porunceşte Sfântul Petru (1 Petru 4,11) că „De grăieşte cineva - ca ale lui Dumnezeu cuvinte [să grăiască]"?

Astfel propriile noastre cuvinte pururea vădesc întreaga noastră fiinţă, tainicele doriri şi cerinţele noastre duhovniceşti cele mai adânci fără măcar a ne da seama: şi aceasta în virtutea firii proroceşti a cuvântului însuşi. Prorocesc, potenţial, este tot cuvântul, însă cu precădere cel primit de la Dumnezeu într'o inimă în stare de rugăciune.

De ce atunci „fără măcar a ne da seama"? Pentru că, după căderea lui Adam omul a murit (Facere 2,17), cu alte cuvinte, s'a făcut nesimţitor, ne în stare a pătrunde subţirile răsunete şi adieri lăuntrice ale propriului său cuvânt, ne în stare a desluşi, precum o făcuse proro- cul Ilie odinioară, „glasul de adiere subţire" (3 împăraţi 19, 12) al lui Dumnezeu de hărmălaia sălbatică a „glasurilor" patimilor sale.

Şi totuşi, nu asupra cuvintelor de zi cu zi voi zăbovi, ci voi trece la acea ultimă culme a prorociei care a fost cuvântul pe care l-a primit Sfântul Siluan Athonitul de la însuşi Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui". De cutez a-I numi „ultimă culme" este pentru că, şi în viaţa Sfântului Siluan, şi în a tuturor sfinţilor pe care Biserica i-a cinstit cu numele „cel mare" (Antonie, Pimen, Sisoe, Macarie etc.), acesta s'a dovedit a pune capăt trăirii harului ca simplă trăire, experienţă, şi a fi începu tul devenirii lui ca fire. Adevărata dogmă nu înţelege harul ca un „adaus pe deasupra", un superaditum peste, chipurile, firescul omului de după cădere, ci ca însăşi firea omului. Desigur, una de la care am căzut de când cu căderea primului nostru străbun, Adam, una care acum trebuie recâştigată printr'o necurmată nevoinţă până când „muritoriul acesta se va îmbrăca întru [fie şi o sămânţă dej nemurire" (vezi 1 Corinteni 15, 34), dar totuşi, adevărata noastră fire. Nu că regăsirea stării adamice ar fi capătul călătoriei: Adam însuşi trebuia să „dezvolte potenţialul" acestei firi până la „şederea de-a dreapta Tatălui", călătorie săvârşită de-abia de al „doilea Adam" (vezi 1 Corinteni 15, 45), Cel ce singur este Calea: tot omul aşadar este chemat a urma aceleiaşi Căi până la capăt.

Iar dacă fire, Harul este omului atât de firesc încât el nici nu se conştientizează a fi în Har, oricât de uimit ar fi să se vadă trăind stări până atunci necunoscute lui. Aşa a fost cu mulţi sfinţi, mai cu seamă cu suflete mai „simple", a căror simplitate, chiar dacă nu încă expresia desăvârşirii, a avut totuşi virtutea de a-i ocroti până în sfârşit de prea mari năvăliri ale mândriei, ceea ce i-ar fi costat pierderea lui din nou. Conştientizarea vine de-abia când Harul se îndepărtează, şi omul nu afla nici un mijloc de a-l regăsi: de-abia atunci îşi poate da seama că trăi se ceva nu de-al hunii cesteia... Părintele Sofronie adesea vorbea de diferenţa dintre darul cel din fire (din naştere, din moştenire) şi cel al Harului. El însuşi avea darul înnăscut de a picta; acesta era pururea prezent în el, şi oricare ar fi fost starea lui trupească, sau chiar sufletească, putea oricând săvârşi ceva cât de cât vrednic. Nu aşa darul Harului: odată dus, astă lume, astă viaţă nu aduce omului nimic prin care să-l poată regăsi. Este cu adevărat un dar gratuit de la Dumnezeu, şi numai pentru a Sa milă îl va putea afla omul din nou prin pocăinţă.

Să revenim la cuvânt. Zisa Sfântului Antonie: „Toţi se vor mântui, numai eu voi pieri"; a Sfântului Pimen: „Credeţi-mă, fraţilor, unde este Satan, acolo şi Pimen va fi"; a Sfântului Sisoe, pe patul de moarte: „Nu am început a mă pocăi"; şi alte cuvinte asemănătoare ale marilor nevoitori, Părintele Sofronie le socotea a fi, din punct de vedere al nevoinţei, unul şi acelaşi cu „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui", a fi capătul călătoriei nevoinţei sau, cum zicea Părintele, dincolo de care nu mai este nici o altă nevoinţă pe care omul să poată săvârşi pe pământ.

Cât despre formula Sfântului Siluan, întrucât se deosebeşte de ale celorlalţi nevoitori care au ajuns la aceeaşi înălţime a desăvârşirii (cf. Matei 5, 48), Părintele spunea că, theologic, este mai desăvârşită decât toate celelalte, ca oglindind, pe de o parte mai îndeaproape felul cum trăia însuşi Hristos, Care deşi păcat nu avea (vezi loan 8, 46), deci nu avea nevoie de pocăinţă, Care deşi nu avea trebuinţă de a Se „învăţa smerenia", căci era din fire „blând şi smerit cu inima" (Matei 11, 29), de câte ori era proslăvit, pomenea moartea ce îl aştepta, dar şi cea de a treia zi înviere (Marcu 9, 31; 10, 33; Luca 9, 44); pe de alta parte ne descoperă şi esenţa pierzaniei ca fiind mândria, dar şi calitatea dumnezeieştii iubiri în care te poţi încrede fără teamă de a fi vreodată dezamăgit (vezi Psalmi 33, 23; 124,1; 1 Timotei 4,10 etc., etc.). Căci trebuie spus că „.. .şi nu deznădăjdui" nicicum nu înseamnă o „interdicţie", ci descoperirea că nu este cu putinţă vreo împrejurare în care ar fi nevoie să părăseşti nădejdea în mila lui Dumnezeu (vezi Psalmi 133; 138, 8).

In vieţile Sfinţilor adesea se observă că nevoitorul întâi ajunge la o fundătură, o stare fără ieşire, un prag unde întru sfârşit primeşte o încunoştinţare, un cuvânt care îl va trece dincolo şi, odată trecut, atinge acea stare pentru care este recunoscut ca sfânt, adică unul ce nu mai este clătinat de patimi, unul ce-şi stăpâneşte firea, unul întru care Duhul Sfânt poate de acum sălăşlui nestingherit. Cu adevărat, este culminarea căii unei lungi nevoinţe, şi nimenea dintre cei ce nu au străbătut-o deplin nu au volnici a a se „aventura" pe caiea unui astfel de cuvânt. Părintele Sofronie adesea zicea: „Nu vă încumetaţi să cercaţi după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscaţi să ajungeţi în spitalul de nebuni! Cuvântul lui nu este pe măsura noastră." Insă cândva a adăugat: „Şi totuşi.. .cuvântul în sine înfăţişează însăşi structura nevoinţei duhovniceşti". Cu alte cuvinte, sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într'o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ţi spovedeşti păcatele nu te duci să te îndreptăţeşti, să „ieşi din propriul tău iad", prin propria-ţi putere, sau iniţiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării şi a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul îşi „ţine mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui".

Iar acest cuvânt ne va însoţi de-a lungul întregii duhovniceşti călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va structura, până ce ne va deschide porţile Împărăţiei, şi ne va duce înlăuntru. Astfel „legea" prin care se poartă biruinţa stăpâneşte şi calea către ea.

Cât despre „calea lungii nevoinţe" mai sus pomenite: în viaţa Sfântului Siluan, cincisprezece ani de necurmată rugăciune zi şi noapte, cu foarte puţin somn şi înfrânare atotcuprinzătoare, nu au fost îndeajuns spre a-l slobozi de nesfârşite năvale drăceşti şi gânduri urâte, nici i-au redat starea harică pe care o cunoscuse când a văzut pe Domnul cel Viu. Marea criză, „pragul", a venit atunci când, într'o ultimă încercare de a-şi arăta credincioşia, totuşi faţă de Hristos a voit sa facă metanie icoanei Lui, un drac mare s'a ivit între el şi icoana ca să se închine lui, şi nu Domnului. Zdrobit de părelnicul simţământ ca era desăvârşit cu neputinţă a ajunge la Mântuitorul cel iubit, s'a aşezat din nou pe scăunelul de rugăciune cerşindu-l să caute asupra năpastei în care se afla. Acum însă, pentru prima oară primeşte răspuns de la Dumnezeu: cum că cei mândri suferă de draci. Departe de a se descumpăni de părută învinuire, ci mai curând îmbărbătat de faptul că Domnul acum răspunde, zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte: spune-mi cum să mă smeresc". Urmează ceea ce ar părea celor mai mulţi ca o ultimă osândire: „Tine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui".

Este ca şi cum Domnul ar zice: „Tu însuţi spui că sânt milostiv, că sufletul tău mă cunoaşte: primeşte dar cu încredere, de la mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s'ar părea nesuferit de «greu» (vezi Ioan 6, 60)". Siluan, deplin încredinţat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, şi a se osândi pe sine singur la o veciniai, chinuitoare despărţire de Domnul cel iubit, adică la însăşi starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârşit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit. Ce urmează? El însuşi dă mărturie, ca şi uimit: „Am început să fac precum Domnul m'a povăţuit - mintea mi s'a curăţit, iar Duhul da mărturie mântuirii în inima mea"... Oare nu este aci aceeaşi mână, acelaşi glas care a răspuns „binemul- ţămitoriului tâlhariu" pe cruce: „Amin [...] astăzi vei fi cu mine în raiu" (Luca 23, 43)? Zisa tâlharului „[...] când vei veni întru împărăţia Ta" se poate, fireşte, înţelege ca: „Atunci când va fi să fie, când vei ajunge, întru sfârşit, întru împărăţia Ta". Răspunsul lui Dumnezeu este caracteristicul „Astăzi", acum.

In cartea sa, „Sfântul Siluan Athonitul", Părintele Sofronie arată că nici această cale de foc nu era încă „sfârşitul călătoriei": de multe ori avea Sfântul Siluan să sufere împuţinări ale harului, chiar dacă nu ca înainte. Omul nu este obişnuit să trăiască acea stare, să „petreacă" în ea. Harul, după Cădere, deşi adevărata fire a Omului, a devenit ca şi cum înstrăinat de starea noastră, ca fiind ceva ce nu ţine de ceastă lume. Cu toate acestea, ceva s'a schimbat în chip hotărâtor în viaţa lui Siluan: de acum el putea oricând să şi-l redobândească „adâncindu-se iarăşi în iad", amintindu-şi iarăşi de starea sa adevărată, adică cea de veeimcâ osândă, cântându-şi „cântul său cel mai dorit", cum îl numea însuşi, asttel smerindu-se din nou, pentru ca smerit Domnul din nou să poată odihni în inima lui curăţită. Mai târziu avea să ajungă s'o facă printr'o simplă mişcare lăuntrică a inimii, cu desăvârşire nepercepută din afară; iar aceasta, până ce harul nu-l mai părăsea; până când avea să-i devină fire, adevărata vecinică fire, de acum în veci nestrămutată.

Astfel a fost cu toţi cei ce au atins acea stare a desăvârşirii; astfel ar trebui să fie cu fiecare dintre noi, cu tot sufletul ce se naşte în lumea ceasta purtând „chipul slavei negrăite", precum o cântă slujba înmormântării. Iată ce am avut în vedere numind acest cuvânt „ultimă culme a prorociei", cuvânt cu precădere prorocesc, ca unul primit nemijlocit de la Hristos Dumnezeu, şi prin care mulţi au atins desăvârşirea poruncită nouă de către Domnul; prin care şi noi sântem chemaţi la aceeaşi. Despre el mai spunea Părintele Sofronie că, deşi „nu este pentru toţi", totuşi „poate va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui", - prorocesc cuvânt în sine, ce a şi început a intra în putere...

De la Părintele Sofronie am primit tot ce am - şi mult mai mult decât pot purta sau înţelege... şi sânt mai mult decât recunoscător Părintelui Stareţ Efrem pentru iniţiativa organizării acestui Simpozion. Sânt sigur că şi Părintele Sofronie se bucură, deoarece îşi exprimase dorinţa ca, după moarte, să subliniem temeiurile theologice şi dogmatice ale cuvântului ce ne-a dat, ba chiar şi ale vieţii sale întru Hristos: această dorinţă i-a fost împlinită de multe vajnice cinstite feţe în Simpozionul de acum; şi, deşi am fost învăţaţi a nu afişa sau impune altora credinţa noastră şi pe iubiţii noştri povăţuitori şi Părinţi întru Domnul, nu putem decât să ne bucurăm de acest eveniment şi să fim mulţămitori lui Dumnezeu şi tuturor celor ce au întreprins o astfel de trudă şi care au arătat atâta dragoste faţă de Părintele Sofronie.

In nesăbuinţa mea, poate, sau dintr'o îndrăzneală peste măsură, nu ştiu, îmi vine gândul de a încheia acest prinos al meu cu un cânt, sau mai bine zis, o variantă a unui cunoscut tropar de Paşti- pe care l-am gândit cândva ca potrivit tuturor acelor sfinţi pentru care Harul a „încetat a mai fi simplă trăire, şi a devenit însăşi firea" şi, poate nu mai puţin - însuşi Părintelui Sofronie... Voi lămuri gândul prin propriile sale cuvinte.

In rugăciunea Sfântului Efrem cerem „duhul întregii-cugetări"]: redat cu „curăţie" în Română; în alte contexte cu „întreaga-înţelepciune"), Părintele adesea pomenea cuvântul Domnului, când Maria, sora lui Lazăr, a turnat pe capul Lui mirul de mult preţ: „Lasă pre ea, că spre ziua îngropării mele l-a păstrat" (Ioan 12, 7), ca arătând culmea întregii-cugetări: Unde era mintea acelui tânăr, lisus, când era astfel cinstit de o femeie? - In mormânt!

Tuturor acelora ce prin nevoinţă au biruit trupul şi ceasta lume trecătoare vom cânta:

In mormânt întreg-cugetătoriu;
In cartea sa „Vom vedea pe Dumnezeu precum este", în capitolul despre Insuflare, Părintele vorbeşte despre dorul de „a urma Mielului oriunde se va duce" (Apocalipsa 14, 4) pe care Harul îl naşte în suflet; şi adaugă: „fie pe Muntele Thavor, fie în Ghethsimani, fie pe Golgotha"... Şi uneori zicea mai departe: „fie în iad, fie de-a dreapta Tatălui". Iar celor pe care această însuflare niciodată nu i-a părăsit am cânta:

In iad cu mintea, cu Dumnezeu şi Mielul;

In aceeaşi carte, Părintele Sofronie mărturiseşte cum, în stări-limi- tă de osândire de sine, când sincer se vedea ca cea mai urâcioasă dintre făpturile lui Dumnezeu, ca desăvârşit nevrednic de milă, de o astfel de mântuire, de un astfel de Dumnezeu, în stări de ultimă pocăinţă care îl duceau aproape de hotarul între viaţă şi moarte, pe nesimţite se răpea într'o altă lume, şi se învrednicea de vederea Luminii Nezidite despre a cărei theologie s'a vorbit în acest Simpozion. Zăbovind asupra asemănării între o astfel de pocăinţă şi spovedania tâlharului pe cruce: că vrednice de cele ce am făcut luăm; dară acesta nimica rău au făcut" (Luca 23, 41), la care Hristos a răspuns cu „Amin ...] astăzi vei fi cu mine în raiu" cântăm:

In raiu cu tâlhariul;
Iar Părintele Sofronie socoteşte aceasta a fi adevăr pentru toţi cei născuţi din Adam, căci nimenea se va putea apropia de Dumnezeu, nici vedea pe Dumnezeu precum este" decât prin pocăinţă: întreaga istorie şi cultura Bisericii o confirmă. De ce? Pentru că în măsura m care orcul îşi conştientizează păcatul, în aceeaşi măsură şi este în adevăr. Dai c este adevărul?" întreabă tot omul, a întrebat şi Pilat. Da, după Cădere a devenit cu desăvârşire străin omului a asocia conceptul Adevărului cu cel al Persoanei, Ipostasului (vezi şi Psalmi 29,10: „Au doară [...] ţărâna [...] va vesti adevărul tău?"): „ce" este singura formă pe înţelesul lui „firesc", raţional... In schimb, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ne spune „ Eu sânt [...] adevărul" (loan 14, 6). A „fi în adevăr" este... a fi în Hristos; este a fi cu Hristos, pentru că asemănători cu Hristos. Şi oare nu S'a rugat Hristos însuşi în rugăciunea Sa arhierească: „Părinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca, unde sânt Eu, şi aceia să fie cu Mine" (loan 17, 24)? Şi oare Părintele Sofronie (precum şi toţi cei ce au trăit o astfel de pocăinţă), nu anume în astfel de stări de pocăinţă-adevăr au fost răpiţi „într'o altă lume"? Astfel cânta-vom tuturor acelora, fiecăruia dintre ei:

Şi pre scaun ai fost întru Hristos de-a dreapta Tatălui, în Duhul, Poruncile toate plinind, al Dreptei-slăviri nerătăcit nevoitorii!.

Dacă din mila Făcătorului omul cu adevărat a fost făcut întru al Său „chip şi asemănare" (cf. Facere 1, 26); dacă putem cânta omului asemănătoare cu cele ce cântăm Domnului; dacă prin harul celui Atotputernic, omul, tocmai în starea sa păcătoasă - ba chiar din pricina ei - poate primi o astfel de pocăinţă cât a se răpi la Dumnezeu şi a-şi cunoaşte propria-şi vecinică mântuire, cum nu vom irumpe într'un cânt de mulţămită Domnului şi zice tuturor drept credincioşilor: „îndrăzniţi, fii în chip de lumină ai Bisericii, până în sfârşit - cu noi este Dumnezeu!".

Parintele Rafail Noica

Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate"

 

Pe aceeaşi temă

06 Mai 2018

Vizualizari: 821

Voteaza:

Cuvantul prorocesc si trairea harului dupa arhimandritul Sofronie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE