Arhimandritul Sofronie Saharov a fost caracterizat ca „teolog al principiului ipostatic", deoarece a prezentat teologia ortodoxă ca având în centrul său ipostasul, adică persoana, evidenţiind astfel adevărul referitor la persoana umană, care s-a situat şi continuă să se situeze în epicentrul discuţiilor teologice şi filosofice ale epocii noastre.

Acesta a fost caracterizat, de asemenea, ca „teolog al luminii necreate", datorită numeroaselor sale experienţe mistice pe care le-a avut şi pe care, într-o anumită măsură, le-a destăinuit spre folosul credincioşilor de astăzi, în scrierile sale excepţionale. Trebuie notat faptul că primul teolog al Bisericii Ortodoxe care a consemnat cu claritate experienţele luminii necreate după Sfântul Simeon Noul Teolog este Părintele Sofronie.

Insă credem că ar putea fi caracterizat, desigur, şi ca „teolog al universalităţii". Cugetul, viaţa şi conduita sa, mănăstirea pe care a întemeiat-o şi a condus-o ca duhovnic,
toate acestea poartă pecetea universalităţii autentice. In contextul alienării şi nivelării persoanelor, provocate şi promovate de globalizarea contemporană, Părintele a prezentat prin învăţătura sa şi a demonstrat prin vieţuirea sa universalitatea creştină pe care au urmărit-o, şi pe care trebuie să o urmărească prin cugetul şi viaţa lor, toţi creştinii adevăraţi. De altfel, şi principiul ipostatic, adică principiul persoanei autentice, are aceeaşi valoare cu principiul universalităţii, din punct de vedere calitativ.

Principiul ipostatic, care este abordat în principal la nivel existenţial şi care caracterizează întreaga teologie a Părintelui Sofronie, constituie fundamentul universalităţii ei.

Intreaga omenire, scrie acesta, „este chemată a deveni un singur om, după chipul Unimii Treimice". Fiinţa absolută este ipostatică. Iar omul, ca făptură „după chipul şi după asemănarea" Fiinţei absolute, este şi se întregeşte ca ipostas în măsura în care reflectă în sine Fiinţa absolută, pe Dumnezeu. Insuşirea specială a Fiinţei absolute este dragostea. Iar persoana umană, cuprinzând cu dragoste întreaga lume, constituie unitatea lăuntrică a tuturor lucrurilor. In dragoste îşi găseşte asemănarea cu Dumnezeul dragostei.

Universalitatea nu reprezintă - pentru Părintele Sofronie - o idee utopică, ci o realitate dinamică ce se află înrădăcinată în fiinţa umană. „Toţi suntem făpturi ale lui
Dumnezeu, aparţinem Pomului care se numeşte Om, fiinţa umană." Această realitate dinamică, ce presupune frângerea egoismului individual şi colectiv, prinde contur prin răbdare şi asceză. Această perspectivă se păstrează în comunitatea monahală, după modelul din Faptele Apostolilor. Comunismul adevărat, spunea Părintele Sofronie, „a fost dat de Hristos şi a fost trăit la început de către Biserică cu darul Sfântului Duh. Au voit să îl separe de Dumnezeu, dar acest lucru este imposibil". Şi el însuşi ştia, desigur, datorită experienţei sale îndelungate, că nici în mănăstiri nu se realizează deplin „comunismul" evanghelic.

Cu toate acestea, şi-a asumat el însuşi verificarea empirică a adevărului „comunismului evanghelic", odată cu întemeierea mănăstirii sale, şi mai ales cu monahi de naţionalităţi diferite, în Essex, Marea Britanie, într-o regiune îndepărtată şi fără nici o legătură cu Ortodoxia. Mulţi au susţinut că întreprinderea sa are în mod evident un caracter utopic. Spuneau că „este imposibil ca vreun om să-şi depăşească naţionalismul". Dar, atenţiona Părintelui, atunci şi mântuirea în Hristos ar fi imposibilă.

Dacă sunt naţionalist şi creştin din punct de vedere al credinţei, atunci îl restrâng pe Hristos la sensul naţionalismului... Imi este imposibil să accept această mare mângâiere a mea este că, în ciuda faptului că suntem un mic colectiv, provenim din unsprezece naţionalităţi.

Această mănăstire continuă să prospere după mai bine de 20 de ani de la adormirea ctitorului său, şi să aducă teologiei şi vieţii ortodoxe multe roade duhovniceşti.

Părintele Sofronie s-a născut în septembrie 1896, la Moscova. A studiat pictura la Şcoala de Stat de Arte Frumoase din oraşul natal şi, în 1921, în timpul Revoluţiei bolşevice, s-a refugiat din Rusia în vestul Europei. Ca descendent al comunităţii patriei sale şi părtaş al unei revoluţii dureroase care a pecetluit istoria universală, a îmbrăţişat şi el însuşi ideea revoluţiei cu caracter universal, dar complet opus.

In timp ce Revoluţia rusă căuta paradisul în afara omului şi căuta să-l întemeieze pe ura împotriva duşmanilor săi de clasă, Părintele Sofronie căuta paradisul în interiorul omului şi îl făcea cunoscut prin ura faţă de şinele său egocentric. Iar în timp ce duhul Revoluţiei ruse s-a îndreptat împotriva celorlalţi, justificând şi cele mai înfricoşătoare crime, revoluţia sa s-a orientat împotriva lui însuşi, tratându-i cu dragoste pe toţi ceilalţi. Revoluţia rusă urmărea comuniunea universală prin negarea lui Dumnezeu, colectivizarea omului şi nimicirea sa ca căuta comuniunea universală cu credinţa în Dumnezeu- Treime, lărgirea inimii omului şi afirmarea sa ca persoană universală, care „cuprinde" în sine întreaga lume.

In inima credinciosului coexistă principiul nostru creat şi puterea necreată a lui Dumnezeu, chenoza şi atotputernicia, defăimarea şi slava, timpul şi veşnicia, durerea şi bucuria la o intensitate extremă pentru firea noastră.

Trăirea caracterului de făptură (adică de fiinţă creată), a chenozei, a temporalităţii, a durerii şi a bucuriei se transfigurează - prin recurgerea la puterea necreată a lui Dumnezeu - în forţă atotputernică, slavă supralumească, participare la veşnicie şi bucurie de neşters. Astfel s-a înfăptuit revoluţia interioară a Părintelui Sofronie, care a transmis-o grupului său de discipoli şi tuturor celor care acceptă duhul şi exemplul său, încercând să şi le însuşească.

Desigur, revoluţia Părintelui Sofronie nu a fost în realitate o revoluţie creată de el. Nici nu constituie o revoluţie care să se înfăptuiască cu puteri omeneşti şi care să urmărească scopuri egoiste. Este o revoluţie cu origine supralumească şi care are scopuri supraumane şi o perspectivă supralumească. Este revoluţia „focului" pe care l-a adus Hristos pe pământ şi care i-a aprins pe Apostoli şi Biserica.

Toţi revoluţionarii se îndreaptă spre viitor. Acest lucru nu s-a limitat la trăirea şi transmiterea unui creştinism convenţional. A avut curajul să caute focul pe care Hristos l-a adus pe pământ şi să se aprindă de la el, cunoscând cât de dureroasă este această îndrăzneală şi cât discernământ este necesar pentru transmiterea ei. Insă, în acelaşi timp, a trăit şi a arătat cu înţelepciune deplină şi zel neînduplecat dimensiunile universale şi caracterul global al acestei îndrăzneli.

Revoluţia a cărei flacără s-a aprins odată cu venirea lui Hristos şi care a fost trăită de către Părintele Sofronie aşa cum a fost trăită de Apostoli şi de sfinţii Bisericii noastre, a fost proclamată întregii lumi, dar şi în parte, fiecărui om din această lume. Şi atunci când această revoluţie se înfăptuieşte într-un om, priveşte întreaga lume. De aceea, criteriul autenticităţii ei, la nivel personal sau colectiv, este includerea iubitoare în persoana fiecărui revoluţionar de acest tip a întregii lumi - prieteni şi duşmani.

Necesitatea acestei revoluţii a rezultat din supunerea omului faţă de legea păcatului şi din dezbinarea pe care au suferit-o lumea sa interioară şi relaţiile sale interpersonale prin ruperea sa de Izvorul vieţii, de Creatorul şi Dumnezeul său. Insă această dezbinare, care are în principal caracter ontologic, nu poate fi vindecată de către om, care are „existenţa ca dar". Fără intervenţia Dăruitorului în înnoirea ontologică a omului, dar şi în absenţa consimţământului datornicului de a accepta darul, restaurarea nu este posibilă.

După cum notează Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul îndepărtat de Dumnezeu, cu mişcarea instabilă a voinţei sale, ajunge la o dezbinare care creşte permanent şi care îi alterează viaţa personală şi socială.

Dumnezeu cel Iubitor de oameni pentru aceasta a devenit om - ca să unească cu Sine firea oamenilor şi ca să o împiedice să se poarte rău cu ea însăşi, sau mai curând pentru a nu fi în conflict cu ea însăşi şi divizată în ea însăşi, neavând odihnă din cauza mişcării instabile a voinţei.

Odată cu căderea lui Adam, observă Părintele Sofronie, firea omului s-a scindat; a suferit o alienare profundă, fundament al tuturor celorlalte alienări şi alterări luate în parte. Primul om şi părintele umanităţii purta în sine sămânţa pentru toate generaţiile care au urmat; din cauza acestuia, cu toţii, fără nici o excepţie, ne naştem în condiţiile căderii şi purtăm în noi această stricăciune ca o moştenire grea. Cel împreună fără de început cu Tatăl, Fiul cel Unul-Născut, Care S-a întrupat pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră, a apărut ca al doilea Adam, ca strămoş al omului şi al umanităţii care au fost restaurate.

Fiecare om care se altoieşte pe trupul lui Hristos, Biserica, este chemat să se lepede de sine şi să păşească pe urmele lui Hristos; este chemat să-şi însuşească iubirea Sa şi să înconjure cu aceasta întreaga umanitate. Astfel, creştinul conştient îi simte pe toţi oamenii „ca parte integrantă a existenţei sale ipostatice"; se maturizează ca ipostas, devine universal.

Vede cum existenţa întregii umanităţi nu este ceva străin, alienat, ci este legată în chip nedespărţit de existenţa sa personală.

Insuşirea acestei restaurări se înfăptuieşte prin răsturnarea fundamentală produsă de harul lui Dumnezeu şi de pocăinţa omului. Părintele Sofronie lega pocăinţa de deznădejde. Nota însă că există două tipuri de deznădejde: cea demonică, ducând la nonexistenţă, şi deznădejdea bună, care duce la judecarea de sine şi la pocăinţă.

Fără deznădejdea bună, nu există pocăinţă. Iar fără pocăinţă, nu există mântuire. Deznădejdea cea bună apare din sentimentul păcătoşeniei omului, care se verifică pe sine în lumina poruncilor lui Hristos, care se lasă în grija iubitoare a lui Dumnezeu şi are număraţi şi perii capului său (cf. Mt. 10, 30).

Deznădejdea cea bună îl face receptiv pe om la contemplarea darurilor suprafireşti. Când acesta îşi detaşează dorinţa de lume şi se întoarce cu întreaga dragoste către Dumnezeu, nu mai este capabil să vadă nimic din cele care se interpun între sine şi Dumnezeu. Insă cel care devine orb „faţă de orice [este] în afara lui Dumnezeu", după cum scrie Cuviosul Marcu Ascetul, este înţelepţit de Domnul, Care „i le arată pe cele mai învăţăturii Părintelui Sofronie, ceea ce poartă omul în mintea sa „arată măsura receptivităţii sale faţă de descoperirea care purcede de la Dumnezeu". Această măsură se evaluează prin pocăinţă. Atunci când aceasta îl întoarce pe om doar spre Dumnezeu, le vede „pe cele mai dumnezeieşti".

După cum observa Părintele Sofronie, ideea pocăinţei nu există în nici o religie; ci constă doar în legătură cu Hristos. „Pocăinţa îl apropie pe om de asemănarea cu Hristos", Care oferă îndumnezeirea, căci este însuşi Dumnezeu. „Harul pomenirii morţii" poate fi numit - spunea Părintele Sofronie - şi „har al deznădejdii" . Semnul acestei deznădejdi bune este faptul că duce la rugăciune. Fără aceasta, deznădejdea este înspăimântătoare. Eu, spunea Părintele, atât timp cât trăiam starea de deznădejde, îmi menţineam rugăciunea; atunci când deznădejdea mă părăsea, îmi pierdeam rugăciunea.

Omul alienat este chemat să îşi piardă speranţa în sine, să se lepede de sine şi să lupte împotriva iubirii pătimaşe de sine, care îl transformă în rob al sinelui şi îl desparte de Dumnezeu şi de semeni. Trebuie să se examineze pe sine în lumina poruncilor lui Hristos, să I se asemene lui Hristos şi să cuprindă în iubirea sa întreaga lume. Doar astfel îşi înlăuntrul său, odată cu crearea sa „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu".

Chemarea la universalitate există în sufletele tuturor oamenilor. însă atingerea acesteia nu este posibilă fără lepădare de sine. Urmarea lui Hristos presupune lepădarea de sine a omului şi dezlipirea de orice dependenţă lumească. Iar cea mai rea şi mai puternică dependenţă a omului este creată de sine însuşi. Din acest motiv, porunca Dumnezeului iubirii îl cheamă pe om la „ură nepătimaşă" nu doar faţă de casnicii săi, ci şi faţă de sine, îl cheamă la ură de sine. Prin această ură, mintea se eliberează de gândurile pătimaşe şi se apropie de rugăciunea curată, de rugăciunea pentru întreaga lume. Omul suferă împreună cu ceilalţi şi se roagă pentru ei ca şi pentru sine.

Implinirea fidelă a voii lui Dumnezeu îl deschide pe om universalităţii, fiindcă Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină".

Părintele Sofronie nu putea să înţeleagă creştinismul naţional. Hristos este Noul Adam, noua umanitate. Acesta constituie măsura tuturor lucrurilor!

Unii, observă Părintele, studiază toate religiile şi văd universalitatea lor în această cunoaştere teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a conţinutului învăţăturilor lor. Insă Domnul zice: Tatăl vostru Unul este şi învăţătorul vostru este Unul: Hristos.

Părintele Sofronie învaţă că:

universalitatea lui Hristos constă în faptul că întrupează în persoana Sa deplinătatea Dumnezeirii şi a umanităţii. Cei care susţin că toate religiile sunt egale arată că nu L-au cunoscut pe Hristos.

Universalitatea creştinismului constituie un element ontologic al identităţii sale.

Prof univ. dr. Georgian l. Mantzaridis

* Traducere din limba neogreacă Diac. lect, univ. dr. Florin Toader Tomoioagă.

Fragment din cartea "Arhimandritul Sofronie Saharov - experienta unei intalniri", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Arhimandritul Sofronie Saharov - experienta unei intalniri"

 

• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Paraclisul parintelui Sofronie Saharov
  Publicat in : Slujbe si randuieli
• Sfantul Sofronie Saharov
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: