Adeseori cerem de la Dumnezeu un lucru sau altul, fără ca El să răspundă cererii noastre. Inainte de toate e nevoie de smerenie - ceea ce nouă ne lipseşte, ca El să dea curs cererii noastre. Cu toţii, mici şi mari, nu acceptăm, fiind stăpâniţi de mult egoism, să ni se facă vreo observaţie sau să ni se dea vreun sfat. Ştim totul, ne arătăm înţelepţi. Când ne stăpâneşte egoismul chiar şi cea mai neînsemnată chestiune se transformă într-un mare conflict. Când îi deschidem satanei uşa, el intră în familie şi o desfiinţează. Orice se va întâmpla să vedeţi sau să auziţi în acea clipă, să vă abţineţi de la vreo observaţie, fiindcă nu va fi de folos, ci, dimpotrivă, va înteţi şi mai tare focul.
Arătaţi puţină răbdare, rugaţi-vă un pic şi, când celălalt se va linişti, o să ajungeţi la o înţelegere. Pescarul nu iese la pescuit pe furtună, aşteaptă ca marea să se liniştească. Mare smerenie e simplitatea!
* * *
Străduiţi-vă să vă smulgeţi patimile şi defectele, de care inima ne e plină. Toate fiarele lumii se află în ea. Să încercăm zilnic să ne curăţim inima de ele. Odată cu smulgerea patimilor mari, lesne va fi si nimicirea celor mici. Să trăiti într-o doxologie şi mulţumiri neîntrerupte faţă de Dumnezeu, fiindcă cel mai mare păcat este nerecunoştinţa şi cel mai mare păcătos - nerecunoscătorul.
* * *
Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră diferite încercări, boli, pagube şi altele asemenea; îngăduie şi oamenilor să ne lovească prin defăimări, ocări, nedreptăţi: să le primim cu răbdare, fără a ne necăji, ca pe o binecuvântare. Când suntem nedreptăţiţi, să ne bucurăm şi să-l socotim pe cel ce ne-a nedreptăţit drept un mare binefăcător, fiindcă el e pricina agoniselilor pentru viaţa viitoare. Prin încercările de Dumnezeu îngăduite, ni se pregăteşte împărăţia cerurilor, punându-ni-se în mână paşaportul chezăşuit de toate aceste pătimiri.
* * *
Inima se curăţeşte prin lacrimi şi supine. Un suspin plin de durere sufletească face cât două găleţi de lacrimi. Să plângem pentru păcatele noastre, nădăjduind întotdeauna în iubirea şi mila lui Dumnezeu. Să ne punem sufletul la înmuiat în lacrimi. Nu restrângeţi rugăciunea doar la cuvinte, ci întreaga viaţă să vă fie o rugă către Dumnezeu.
Să ne nevoim neîntrerupt, după cuviinţă, cu râvnă şi ardoare, spre a nu ne întrista şi amărî îngerul păzitor, care zi şi noapte trudeşte spre a ne putea da sufletul în mâinile Domnului nevătămat. Să nu-l lăsăm să meargă la Dumnezeu cu mâinile goale. Să nu vă predaţi inima lucrurilor lumeşti, zadarnice şi trecătoare, şi să nu vă risipiţi în van vremea cu ele, căci vom avea de dat socoteală în ziua ce va să vină. Timpul ne-a fost dat de Dumnezeu spre a ne folosi de el cu chibzuinţă, prin nevoinţă neîntreruptă, pentru mântuirea sufletului. Incredinţaţi-vă inima cu totul lui Dumnezeu, nu lumii. Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât inimă curată. Cel ce şi-a predat inima lumii este vrăjmaş lui Dumnezeu.
Slăbirea rugăciunii arată un suflet „căldicel" (Apoc. 3, 16) şi uscăciune duhovnicească. Spre alungarea acestora să alergaţi la rugăciuni scurte, precum Rugăciunea lui Iisus, aplecaţi-vă asupra cercetării Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti. De ajutor sunt, de asemenea, şi cugetarea la moarte, Judecata de apoi, Rai, iad şi binefacerile lui Dumnezeu. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Să avem necontenit în minte şi frica de Dumnezeu, care ne fereşte de tot păcatul. Domnul veghează asupra inimii noastre, cercetând ce poartă în ea. Aceasta va da naştere fricii de Dumnezeu, retragerii în sine, lepădării de gândurile şi simţămintele rele şi păzirii curăţiei morale. Să ne cercetăm necontenit sinele, să ne pocăim pentru trecut şi să ne fie teamă de propriile slăbiciuni, fără să ne pierdem nădejdea că vom avea parte de mântuire.
* * *
Nevoinţa în rugăciune are o mare însemnătate, fiindcă păstrează legătura cu Dumnezeu neatinsă. Ajută să devină o legătură neîntreruptă. Rugăciunea este oxigenul, o nevoie vitală a sufletului, şi nu o corvoadă. Pentru a fi ascultată de Dumnezeu, rugăciunea trebuie să se facă cu smerenie, cu conştientizarea adâncă a păcătoşeniei noastre, din inimă. Dacă nu e din inimă, este zadarnică, fără folos. Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului sporit duhovniceşte. Cercetarea Sfintei Scripturi ajută mult rugăciunii, înflăcărează sufletul şi-l duce pe rugător în spaţiul trăirii duhovniceşti.
* * *
Când socoteşti că eşti cel mai rău dintre toţi, atunci şi un singur „Doamne, miluieşte!" face cât o mie de „Doamne, miluieşte!" rostite cu nepăsare. Rugăciunea să devină pentru fiecare dintre noi o necesitate. Să ne rugăm pentru toţi cei în nevoi şi pentru întreaga lume. Să ne împărţim rugăciunea în trei: o parte pentru noi înşine, o alta, pentru cei vii şi a treia, pentru cei adormiţi, dând totodată numele noastre spre a fi pomenite la Sfânta Proscomidie permanent. Să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Incredere desăvârşită să nu avem decât în Dumnezeu. Increderea în noi înşine este o mare stavilă în calea dumnezeiescului har. Incredere absolută - doar în Dumnezeu. El este dator să ne ajute odată ce le lăsăm pe toate în seama Lui.
* * *
Feriţi-vă de marele vrăjmaş - vorba multă cu oamenii. Aşa cum norii întunecă soarele, tot astfel şi vorba multă întunecă sufletul. Rugăciunea să fie bucurie şi mulţumire, nu superficială, rece şi silită. Rugăciunea este tihnă. Sufletul nu oboseşte prin rugăciune, ci se odihneşte când stă de vorbă cu Dumnezeu. Să începem întotdeauna cu citirea Sfintei Scripturi, a textelor patristice şi ascetice, fiindcă aprofundarea lor dăruieşte desfătare minţii şi încălzeşte inima. Prin studiu, sufletul se înflăcărează şi se mută în universul vieţii duhovniceşti. Rostul este ca mintea să umple inima de desfătare spre a se putea ajunge în cele din urmă la rugăciunea inimii. Numai rugăciunea inimii e cu adevărat rugăciune, fiindcă ascunde în ea durere, aducând de fiecare dată roade.
* * *
Satana nu va înceta până la suflarea noastră cea mai de pe urmă să ne semene în minte gânduri rele şi păcătoase. Să nu le luăm în seamă. Să le lăsăm să treacă, aşa cum trec păsările prin văzduh. Să înălţăm o fabrică de gânduri bune. Tot ce vom pune în ea, vom lua înapoi îmbunătăţit. Dacă vom pune fier, vom lua înapoi aur. Tot răul să-l prefacem întotdeauna în bine. Să le vedem pe toate întru simplitate. Dacă vom nimeri într-un grup în care lucrurile duhovniceşti sunt nesocotite, nu e nevoie să intrăm în vorbă, ci doar ne vom spune „rugăciunea". Rugăciunea noastră va fi atunci şi pentru cei ce flecăresc, fără ca noi să suferim vreo pagubă.
* * *
Când staţi la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, sunteţi datori să staţi cu smerenia şi simplitatea unui copil, spre a vă învrednici de pronia Părintelui ceresc, mărturisindu-vă neputinţa şi nimicnicia pentru ca mila lui Dumnezeu să vă adumbrească. Atunci, aşa cum umbra însoţeşte peste tot trupul, tot aşa şi simplitatea şi smerenia sunt urmate de mila lui Dumnezeu. Cine-şi simte păcătoşenia şi suspină din adâncurile sufletului este deasupra celui ce poate să învie morţii sau să se facă lumii de folos prin cuvânt de învăţătură. Cel ce ajunge la înălţimea cunoaşterii nevolniciei lui sufleteşti a atins smerenia desăvârşită.
PAISIE AGHIORITUL
Fragment din cartea "Paisie Aghioritul, sfantul de langa noi. Viata, invataturile, minunile"
Cumpara cartea "Paisie Aghioritul, sfantul de langa noi. Viata, invataturile, minunile"
-
Parintele Paisie Aghioritul
Publicat in : Parinti -
Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.