Daca nevoia o cere sa mergi in oras, nu te duce singur

Daca nevoia o cere sa mergi in oras, nu te duce singur Mareste imaginea.

Nu există privelişte mai urâtă decât să vezi în lume un monah de unul singur. Când cineva mergea în oraş, se ducea întotdeauna cu încă cineva. Lucrul acesta decurge din canoanele monahale. Ele prevedeau, de asemenea, şi motivele pentru care se ieşea în lume. Acum, ieşirea monahilor este mult mai lesnicioasă şi sunt monahi care, sub influenţa mirenilor, ies afară aproape în fiecare an, ca şi cum şi-ar lua concediu, fără să mai vorbim de cei care poate că ies mai mult de o singură dată pe an, iar sufletul lor ajunge sfâşiat de fiare.

Mireanul, când îşi ia concediu, merge la ţară, îşi construieşte casa, îşi ajută familia, nu se odihneşte. Monahul însă pleacă de la locul muncii sale si din Biserica cu care s-a cununat, si de la fraţii săi, ducându-se în lume. Ciudat lucru!

Monahul care are înclinaţia şi dispoziţia să meargă afară din mănăstire dovedeşte că nu are o legătură fiinţială cu obştea. Aşa cum un bărbat care nu este odihnit de femeia lui simte nevoia să plece de-acasă la o femeie mai frumoasă, tot aşa se întâmplă şi cu monahul.

Desigur, în vremea noastră există o mai mare libertate, dar aceasta arată, în realitate, moleşirea şi decăderea vieţuirii monahale. Această viaţă preafrumoasă şi desăvârşită ajunge obiect de judecată, de batjocură şi dispreţ atunci când monahul este văzut plimbându-se „prin pieţele şi uliţele cetăţii" (Lc. 14, 21) pentru diferite pricini.

Cu siguranţă, canoanele prevedeau pentru ieşirea din mănăstire anumite motive, cum ar fi boala neaşteptată, când nu putea fi adus medicul la mănăstire. Chiar şi în mănăstirile de maici, în care nu era îngăduită intrarea bărbaţilor, canoanele prevedeau că medicul putea intra. Acesta era un sfat. Dar dacă medicul nu putea să meargă, se îngăduia ca monahul să se ducă în cel mai apropiat oraş. Tot aşa, când un membru al familiei monahului se afla în primejdie. Canoanele Bisericii subliniază, desigur, ca monahul să nu aibă legătură cu rudele sale, aşa cum spune şi aici Sfantul Antonie. Dar pentru neputinţa omului, ca să nu fie chinuit de gânduri şi de imaginaţie şi să-şi închipuie răvăşite toate lucrurile în casa părintească, Sfântul permite să meargă, ca o îngăduinţă, ca o îndelungă-răbdare, ca o încuviinţare maximă. Dar se prevedea ca acest monah să fie întotdeauna însoţit de încă un frate, ca să nu ridice povara familiei singur. Dacă merge singur, unul va începe să plângă, altul să-i spună durerea lui: „De ce n-ai venit? M-ai uitat, nu mă iubeşti, nu te rogi pentru mine?“ Dar dacă sunt doi, atmosfera se schimbă, unul îl ajută pe celălalt, iar părinţii îi cinstesc mai mult. Nu-l privesc ca pe copilul lor, ci ca pe un monah.

Noi însă îi trimitem în oraş pe monahi singuri, pentru că în 99,99% din motivele pentru care se duc sunt personale, adică inexistente, rare. Nu există vreun element obligatoriu. Dar pentru că înlăuntrul nostru s-a netrebnicit chipul preafrumos şi desăvârşit al vieţuirii monahale, credem că pentru o nimica toată trebuie să ieşim afară. De vreme ce monahul crede aşa, „n-o să-l convingi, chiar de-l convingi“ - îi îngăduim să iasă.

Printre monahii de astăzi se observă o iubire de sine, un anume egocentrism, un alt mod de gândire, diferit de cel de la începuturi, aşa încât nu mai poţi sta de vorbă cu ei. Se poate ca monahul să facă ascultare de Stareţ şi să nu meargă afară, dar nu se va folosi, pentru că o să se chinuie şi mai mult din pricina nemulţumirii şi gândurilor: „Vezi? Stareţul nu te iubeşte. Fratelui tău i-a dat binecuvânare să iasă, ţie nu.“ In realitate, Stareţul a făcut un pogorământ fratelui tău ca să iasă, fiindcă n-are minte, nu are viaţă duhovnicească. Pe tine nu te lasă, fiindcă ai putere, minte, iubire pentru Dumnezeu. Monahul însă nu gândeşte în mod drept, cu adevăratul criteriu al Stareţului, şi de aceea va fi chinuit de probleme inexistente, care se dezleagă spunându-i: „Hai, du-te, copilul meu! Câte zile vrei, şi câţi bani?“ Adică îl lasă în voia soartei, şi acela îşi ia el singur răspunderea personală înaintea lui Dumnezeu. Nu-şi ia însă răspunderea pentru altceva decât pentru căderile lăuntrice care i se întâmplă după fiecare ieşire. Din păcate nu poate pricepe că nu-i este de folos, nu poate să vadă adevărul, anume că ieşirile atrag atât de mulţi microbi în sufletul lui, care îi produc apoi ispite neîntrerupte.

Mai cu seamă când monahul este singur, alunecă cu uşurinţă în călcarea rânduielilor. Dacă, de exemplu, n-are ce mânca, se va duce la o rudă sau la cineva care l-a chemat, ca şi cum ar fi mirean. Pe cel făcut pentru palat, pentru cămara de nuntă, îl vezi acum pe drumuri, în centrul oraşului sau pe oriunde altundeva. Astfel se pierde viaţa monahală, care a început cu Marele Vasile, cu Marele Atanasie, cu Marele Antonie, cu Sfantul Atanasie Athonitul, cu Sfântul Atanasie de la Meteora, şi ajunge altceva.

Un alt motiv pentru care se îngăduia ieşirea era nevoia de a vorbi cu oameni duhovniceşti, cu Bătrâni, sau pentru a se închina la locuri sfinte. De obicei, mergeau foarte des la Sfintele Locuri, precum şi la sihăstriile din Alexandria şi Constantinopol. Prin urmare, sunt anumite motive care îngăduiau ieşirea monahilor din mănăstirea lor.

Astăzi este greu să trimitem doi monahi împreună, pentru că ieşirile sunt foarte dese. Dar nici monahul nu mai simte azi nevoia să mai aibă un frate împreună cu el. Dacă, de exemplu, cineva merge acasă, nu vrea să mai ia şi pe altul cu el, ca să fie mai liber. Este o atitudine foarte lumească, pentru că aşa merge ca un însingurat, nu ca un membru al unei obşti. Când un bărbat merge undeva fără nevasta lui, toţi îl vor răstălmăci, se vor întreba de ce e singur. Ceva asemănător se întâmplă şi cu monahul care iese singur în afara mănăstirii, dar el nu înţelege.

Eu, personal, de fiecare dată când vă dau binecuvântare să mergeţi afară, vă plâng ca pe nişte candidaţi la moarte. Nu de teama să nu se întâmple vreun accident - lucrul acesta este mult mai mic în comparaţie cu moartea care pătrunde în sufletul nostru odată cu ieşirea noastră din mănăstire. Peştele moare afară din apă, şi nu în mare.

Această temă este fundamentală şi va trebui să ne gândim cu toţii la ea. Mănăstirea nu este temniţă, nu este un loc rău famat, în care intri şi unde nu te mai lasă nici să respiri. Trebuie ca monahul să înveţe să respire ca şi cum s-ar afla într-o livadă răcoroasă şi plină de pomi. Dacă nu-şi simte astfel propria mănăstire, ci cere o anumită desfătare, o anumită mângâiere printr-o ieşire, mănăstirea nu i-o poate refuza, pentru că aceasta îi va deveni monahului o povară. Va trebui însă ca singur să-şi amintească sieşi întrebarea: „De ce-ai ieşit din lume şi ai intrat în mănăstire?"

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

Fragment din cartea "Talcuiri la canoanele monahale ale sfintilor Antonie, Augustin si Macarie - necartonata", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Fragment din cartea "Talcuiri la canoanele monahale ale sfintilor Antonie, Augustin si Macarie - necartonata"

Pe aceeaşi temă

07 Aprilie 2021

Vizualizari: 374

Voteaza:

Daca nevoia o cere sa mergi in oras, nu te duce singur 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

monahismul monahii

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE