Vă rog pe voi eu, legatul întru Domnul, cu vrednicie să umblaţi după chemarea cu care sunteţi chemaţi

§373. Cu nume înalte şi măreţe ne zugrăveşte şi spre povăţuirea, mângâierea şi veselirea noastră ne înfăţişează Duhul Sfânt în Scriptură chemarea creştinească, creştine, deşi adevăraţii creştini sunt dispreţuiţi în această lume. Ei sunt înjosiţi înaintea acestei lumi, dar sunt cinstiţi întru Hristos Iisus înaintea lui Dumnezeu. Vedem în Sfânta Scriptură că ei au fost chemaţi dintru întuneric la minunata lumină dumnezeiască (IPetru 2, 9), de la stăpânirea satanei la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 26, 18; Coloseni 1, 13), au fost chemaţi la împărtăşire cu Tatăl şi cu Fiul lui, cu Iisus Hristos (7Ioan 1,3), la înfierea de către Dumnezeul Cel adevărat (Galateni 3, 26), la logodnă cu Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu (II Corinteni 11, 2), ca să fie biserică a Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh (I Corinteni 6, 19), la moştenirea vieţii şi fericirii veşnice (IPetru 1, 4; Col. 1, 12), la prietenească împreună-vieţuire cu puterile netrupeşti (Efeseni 2,19; Evrei 12, 22).

Aşadar, ei sunt „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, norod al înnoirii”1 (IPetru 2, 9). înaltă şi cu totul cerească chemare este aceasta, iubite creştine! Nu este sub cer nume mai mare, mai înalt, mai preacinstit, mai preaslăvit si mai de bun neam decât acela de creştin. In fata acestui înalt şi preacinstit titlu trebuie să se plece orice coroană a lumii acesteia, care nu e împodobită cu semnul crucii lui Hristos. Iată la ce înaltă chemare îl ridică pe omul stricăcios mila şi iubirea de oameni a Tatălui Ceresc! Şi face asta prin credinţa în Hristos Iisus. Bine este cuvântat Dumnezeu, Cela ce bine a voit aşa!

§374. Creştinii vieţuitori în această lume, care sunt neam preacurvar si păcătos, trebuie să se gândească neîncetat la această chemare şi să îşi amintească mereu de ea. Aceasta să îi ferească de păcat şi să-i îndemne la toată fapta bună. Chemare cerească este: ea cere vieţuire şi petrecere cerească. Asta îi roagă pe creştini să facă Pavel, întemniţatul pentru Domnul, atunci când zice: „vă rog pe voi eu, legatul întru Domnul, cu vrednicie să umblaţi după chemarea cu care sunteţi chemaţi” (Efeseni 4, 1), şi Duhul Sfânt îndeamnă prin Pavel, vasul Său sfânt: „că nu ne-a chemat pre noi Dumnezeu la necurăţie, ci la sfinţenie” (7 Tesaloniceni 4,7).

„S-a arătat harul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor, învăţându-ne pre noi ca lepădând păgânătatea şi poftele cele lumeşti, cu întreagă înţelepciune şi cu
dreptate şi cu bună credinţă să vieţuim în veacul de acum, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pre Sine pentru noi ca să ne mântuiască pre noi de toată fărădelegea şi să îşi curăţească Luişi norod ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 11-14), ca „nu după trup să umblăm, ci după duh” (Romani 8,1 şi 4), ca nişte străini şi călători în această lume, ferindu-ne de „poftele trupeşti, care se oştesc împotriva sufletului, petrecerea noastră având-o bună” (I Petru 2, 11-12); încât să umblăm ca fiii luminii, cercând ce este bine -plăcut Domnului, şi să nu avem „amestecare cu faptele cele fără de roadă ale întunericului”, ci mai vârtos săle şi mustrăm (Efieseni 5, 8 şi 10-11); încât ca să strălucim „ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2, 15).

Spre asta să-i mişte pe creştini cereasca lor chemare; spre asta să îi tragă inimile şi gândurile. Aşadar, creştinii nu trebuie să petreacă în această lume precum păgânii, care nu ştiu de Dumnezeul Cel adevărat. Ei, fiind deosebiţi de păgâni prin chemarea lor, ca seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfiânt, norod al înnoirii, trebuie să se deosebească de ei şi prin viaţa şi obiceiurile lor. Orice fărădelege şi orice păcat trebuie să le fie urâte, pentru că îl jignesc pe Tatăl lor Ceresc, şi îl despart de El pe cel ce păcătuieşte, şi îl lipsesc de înalta nobleţe creştinească, şi îl fac rob preaticălos al lor, pentru că „tot cela ce face păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8, 34). „Curvia, şi toată necurăţia nici să nu se pomenească între ei, după cum se cuvine sfinţilor” (Efeseni 5, 3), „pentru că trupurile lor sunt biserici ale Duhului Sfânt, Care viază întru ei” (I Corinteni 6, 19 şi 16). Ce mare necuviinţă este a face din biserica lui Dumnezeu biserică a dracilor! „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe acela” (/ Corinteni 3, 17). Trupurile lor sunt mădulare ale lui Hristos. „Aşadar, pre mădularele lui Hristos le voi face mădulare ale curviei ? Să nu fie. Cela ce se lipeşte de curvă un trup cu ea este - că vor fi, zice Scriptura, amândoi un trup” (I Corinteni 6, 15-16).

O, cât de înfricoşător şi de jalnic lucru este a face din mădularele lui Hristos mădulare ale curviei, a spurca sufletul şi trupul, care a fost spălat şi curăţit cu sângele lui Hristos şi s-a făcut mădular al lui Hristos şi locuinţă a Duhului Celui Sfânt! De multe şi fierbinţi lacrimi, de plâns şi de tânguire este vrednic lucrul acesta!

Creştinii îşi deschid gura pentru a se ruga, a slavoslovi, a lăuda şi a cânta sfântului nume al lui Dumnezeu, şi cu Dumnezeu Cel Sfânt stau de vorbă în rugăciune. Cât
de primejdios este a deschide aceeaşi gură pentru a huli, a cleveti, a vorbi de rău, a lua în deşert cele sfinte, a osândi, a cânta cântece urâcioase, a grăi spurcăciuni şi a spune alte cuvinte putrede! Ei primesc cu gura preacuratul şi de viaţă făcătorul trup şi sânge al lui Hristos: deci, cât de înfricoşător este a spurca aceeaşi gură cu vorbirea nechibzuită şi cu grăirea de spurcăciuni! Ei tind mâinile lor către Dumnezeu: cum să nu fie fărădelege a tinde aceleaşi mâini spre răpire, spre lăcomie, spre bătaie şi la alte lucruri nelegiuite! Ei trebuie să cugete că sunt un singur trup în Hristos şi unul altuia mădulare (Romani 12, 5).

„Un trup şi un duh, precum şi chemaţi sunteţi întru o nădejde a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un botez: un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate, şi prin toate, şi întru noi toţi” (Efeseni 4, 4-6). Deci, cu câtă dragoste, împreună-glăsuire şi pace, ca un singur trup şi ca unii altora mădulare trebuie să trăiască! Aşadar, cât este de cumplit a folosi spre rău mădularele aceluiaşi trup! Creştinii trebuie să ia aminte şi la faptul că ei sunt chemaţi la viaţa, slava şi bogăţia cea veşnică; moştenirea lor nu e pe pământ, ci în cer, unde este şi Tatăl lor, Dumnezeu, unde este şi patria lor. Cât de prostesc lucru este pentru ei să se lipească de cele pământeşti, vremelnice şi trecătoare! Cum să nu fie deşertăciune a pofti şi a strânge comori în cer cei ce nădăjduiesc a primi în cer comoară veşnică! De asta trebuie să-şi amintească creştinii, la asta trebuie să cugete şi la asta să ia aminte, şi să păzească bunul lor neam ceresc mai mult decât însăşi viaţa lor. Ei au fost chemaţi dintru întuneric la minunata lumină dumnezeiască (I Petru 2, 9): când se întorc de la Dumnezeu către păcat, se întorc iarăşi de la lumină în întuneric. Căci păcatul e întuneric, şi cel ce petrece în păcat, în întuneric petrece. „împărtăşirea lor este cu Tatăl şi cu Fiul Lui, cu Iisus Hristos” (IIoan 1,3).

Mare şi nepătrunsă cu mintea cinste este a avea împărtăşire cu Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic, însă creştinii pierd această preaiubită împărtăşire când petrec în întuneric. Căci Dumnezeu „lumină este, şi nici un întuneric nu este întru Dânsul” (IIoan 1, 5-6). Apostolul le dă măreţul titlu de fii ai lui Dumnezeu: „toţi fii ai lui Dumnezeu suntem prin credinţă întru Hristos Iisus” (Galateni 3,26). Şi Sfântul Apostol Ioan le arată cu uimire spre acelaşi titlu: „vedeţi ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, ca fii ai lui Dumnezeu să ne numim şi să fim” (I Ioan 3, 1). „De suntem fii, suntem dar şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Hristos” (Romani 8, 17).

Dar se lipsesc (ce lucru vrednic de jale şi de nemângâiată plângere!), se lipsesc de acest nume ceresc şi de această moştenire preascumpă atunci când cad în păcate şi pierd credinţa lor cea adevărată. „Ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar ?” (II Corinteni 6, 14-15). O, păcat, sămânţă amară şi pierzătoare, care ne lipseşti de atâta fericire şi ne arunci în atâta nenorocire! „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatus-a cu dobitoacele cele fără de minte, asemănatu-s-a lor” (Psalmii 48, 21). Şi „bărbatul cel nepriceput nu va cunoaşte, şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea” (Psalmii 91, 7).

O, de ar cunoaşte măcar puţin sărmanul om această înaltă cinste şi slavă creştinească şi dacă şi-ar vedea măcar puţin deşertăciunea pe care o are în sine! Nemângâiat ar plânge ziua şi noaptea şi ar dori să rabde orice, numai să nu rămână lipsit de slava fiilor lui Dumnezeu! Cumplită şi înspăimântătoare este gheena, dar nu mai puţin cumplită este lipsirea de acea slavă. O, Doamne! Deschide-ne ochii inimii, ca să vedem măcar puţin slava pe care ai fagăduit-o celor ce Te iubesc şi, cunoscând deşertăciunea noastră nenorocită, cu osârdie şi credinţă să căutăm spre Tine, Doamne al slavei!

Ca atare, luaţi aminte la aceasta, creştinilor care nu vă temeţi să vă spurcaţi sufletul şi trupul cu necurăţia, cărora nu vă e ruşine să faceţi necuviinţe şi să trăiţi ca închinătorii la idoli, care nu socotiţi păcat sau care socotiţi păcat mic necăjirea aproapelui, răpirea, furtul, vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, înşelăciunea, amăgirea, viclenia, vrajba împotriva aproapelui, răutatea şi răzbunarea, precum şi săvârşirea celorlalte fapte nelegiuite.

Luaţi aminte, vă zic, la chemarea înfăţişată mai înainte, şi judecaţi dacă ţineţi de binecuvântata turmă al cărei păstor este Hristos, de sfântul trup al cărei Cap binecuvântat este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, de fraţii şi fiii cărora Dumnezeu le este părinte. In fii se arată negreşit obiceiurile părintelui, şi oile lui Hristos ascultă de glasul Lui (Ioan 10, 27), şi pomul se cunoaşte după roadă (Luca 6,44). Te numeşti creştin? Dar numele de creştin este făţărnicie fără viaţă creştinească. II numeşti pe Dumnezeu „Tată” la rugăciune - dar te străduieşti, oare, să fii asemeni Lui cu obiceiurile, te temi de El, II iubeşti, asculţi de El, după cum se cuvine fiilor? Dacă nu, rugăciunea şi chemarea ta deşartă este - doar glas, fără putere şi lucrare, sau mai bine zis urâciune. El este Tată, dar al fiilor Săi, iar pentru vrăjmaşii Săi este Judecător şi Răzbunător înfricoşător. Tu zici: „cred într-unul Dumnezeu - însă arată-mi credinţa ta din faptele tale”, zice apostolul lui Hristos (Iacob 2, 18).

De nu faci faptele cuvenite credinţei, credinţa ta este drăcească, fiindcă dracii cred, şi se cutremură, precum învaţă acelaşi apostol. Te numeri între fraţi - dar îi iubeşti, oare, ca pe nişte fraţi? Dacă nu, te afli păgân şi fără Dumnezeu, în afara numărului lor. Aştepţi învierea morţilor - dar viaţa ta nu este, oare, potrivnică nădejdii tale? Oare nu trăieşti ca un dobitoc, care când crapă nu se mai ridică? Iar dacă este în tine starea aceasta, deşartă este nădejdea ta. Aştepţi învierea, dar din faptele cele moarte nu vrei să te ridici. Şi măcar că vor învia şi nelegiuiţii, ei nu vor învia spre viaţă, ci spre judecată şi ocară fără sfârşit (Ioan 5, 29).

Vezi, dar, sărace omule, că numele de creştin fără viaţă creştinească este numai făţărnicie şi nu este de fapt nimic. O, ce frică, groază, întristare şi ruşine te va cuprinde în Ziua Judecăţii pentru faptul că ai purtat numele de creştin, dar fapte creştineşti nu ai avut! Dar atunci nu vei mai putea să te izbăveşti de cele în care te-ai vârât aici şi nu vei
mai putea să afli ceea ce ai pierdut aici. Drept aceea, trebuie să cauţi acum, cât mai este vreme.

§375. „Dar cum să caut?”

Răspuns: 1) Să-ţi aminteşti de ce te-ai lepădat la Sfântul Botez şi ce I-ai făgăduit lui Dumnezeu că o să faci. Atunci te-ai lepădat de satana şi de toate lucrurile lui, şi ai
făgăduit să slujeşti lui Dumnezeu cu credinţă şi cu dreptate. Acestea amintindu-ţi, frânge inima ta, pocăieşte-te şi să-ţi pară rău pentru că L-ai părăsit pe Dumnezeu, Căruia ai făgăduit că Ii vei sluji, şi te-ai întors la satana, vrăjmaşul Lui, şi la faptele cele urâcioase ale acestuia, şi astfel ai minţit Dumnezeului tău.

2) Lasă-te de viaţa nelegiuită şi, începând o viaţă nouă, creştinească, aleargă la Dumnezeu cu părere de rău şi cu căinţă din inimă pentru faptul că ai păcătuit înaintea Lui,
şi mărturiseşte înaintea Lui rătăcirea ta, şi roagă-te cu David: „rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pre robul Tău” (Psalmii 118, 176).

3) După ce ai început astfel, stai şi te întăreşte în bunul tău început, şi roagă-te lui Dumnezeu însuşi ca să te întărească prin puterea Sa. El ajută celor care se ostenesc; îţi va ajuta şi ţie, pentru că vrea să te mântuieşti (7 Timotei 2,4). Şi măcar că multe ispite şi bântuieli vei îndura de la satana, de la lume şi de la trup, însă când te vei întări în lucrul pe care l-ai început şi-L vei chema în ajutor pe Dumnezeu, El, ca un milostiv şi de oameni iubitor, nu te va lăsa.

4) După ce te-ai întors astfel, vei auzi şi tu de la Dumnezeu în inima ta ceea ce a auzit David: „auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu, că va grăi pace peste norodul Său, şi peste cei cuvioşi ai Săi, şi peste cei ce îşi întorc inima către Dânsul” (Psalmii 84, 8-9). Atunci se va întoarce la tine bunul neam creştinesc, pe care îl doresc din inimă precum mie, aşa şi ţie. Amin.

SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK

Fragment din cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI"

 

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: