Despre credinta vie si constiinta treaza

Despre credinta vie si constiinta treaza Mareste imaginea.

În orice împrejurare a vieții, prima noastră reacție constă în a respinge ceea ce nu ne convine sau nu înţelegem.

Acest aspect este valabil nu numai în relația noastră cu lumea, ci și la nivelul credinței: „refuzăm ceea ce nu cunoaștem ori nu ne este familiar” (Părintele Andrei Scrima).
Părinții Bisericii vorbesc despre credința vie și conștiința trează!

Bunăoară, Părintele Paisie Olaru spunea: dacă am avea credința că Dumnezeu este „permanent cu noi și în noi”, atunci nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boală, deoarece am fi încredințați că suntem „în brațele lui Dumnezeu precum copiii în brațele mamelor lor”.

Aceasta este o mărturisire de credință vie, pe care Părintele Paisie Olaru a făcut-o nu citând din cărți ori vorbind din auzite, ci din simțirea lui Dumnezeu în inimă.

Credința vie înseamnă o relație personală cu Persoana lui Dumnezeu care se descoperă omului. Ea este dincolo de formalismul exterior ori de schematismul mental, pentru că are un singur temei: ceea ce Dumnezeu spune despre Sine și despre noi, în chip nemijlocit...

De aceea, poate ar trebui să ne întrebăm: câți dintre noi am făcut din credința în Dumnezeu o „justificare” pentru propria incultură, lene intelectuală, comoditate existențială, chiar și pentru păcate și patimi, ori un prilej de mulțumire și de falsă realizare de sine...?

Câți dintre noi ne ascundem după Dumnezeu propriile frustrări, complexe de inferioritate și neîmpliniri..., străduindu-ne să părem altfel de cum suntem?

Câți dintre noi am ajuns la josnicia de a ne „folosi” de credință pentru a crește stima de sine în mod artificial ori pentru a obține niște avantaje personale...?

Dacă oricum ne „batem cu pumnii în piept”, numindu-ne creștini „practicanți”, cel puțin să vedem cine suntem cu adevărat!

Altfel, creștinismul va părea altora o „meserie” pe care s-o practici pentru foloase proprii, „o pâine de mâncat”, ori un prilej de a negocia și soluționa cu Dumnezeu doleanțele personale.

Sf. Tihon de Zadonsk caracteriza astfel creștinii: „De cinste fug, dar toţi îi cinstesc; de toţi se depărtează, dar pe toţi îi atrag la ei; se ascund, dar nu se pot ascunde; fug de mângâieri, dar în lăuntrul lor se mângâie mult mai mult”.

Și chiar dacă cineva are „credinţă foarte simplă, primită numai prin auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Dincolo de toate canoanele bisericești și de normele lumești fixate, câți dintre credincioși se mai roagă pentru toată lumea?

Mistica isihastă este practica de taină a creștinismului. De aceea, creștin „practicant” este cel care trăiește liber în duhul isihasmului și nu în „robia” duhului acestei lumi; este credinciosul care simte cu întreaga lui ființă prezența lui Dumnezeu ca „autoritate absolută”...

Apropierea de Dumnezeu se concretizează în schimbări interioare, care vin de la sine. Ele nu sunt forțate ori sugerate în mod psihologic. Mângâierea propriului orgoliu prin faptele credinței, „autosatisfacția” sau îndreptățirea de sine, se pot transforma în păreri personale înșelătoare, care ne șoptesc că suntem bine „aranjați” în Hristos Dumnezeu, în „comparație” cu alții!

Uităm însă că suntem mântuiți prin voia și mila lui Dumnezeu, nu în „conformitate” cu socotelile noastre și cu așa-zisele „merite” personale.

Iată și dovada scripturistică. Primul mântuit a fost un tâlhar: „Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43), iar primul care a mers în iad a fost Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii lui Hristos, cel care L-a vândut (Ioan 12, 4).

Cunoaștem bine ceea ce spune Hristos celor care cred că se mântuiesc doar prin faptele legii, nu prin credință vie, pocăință sinceră și prin „zdrobirea” inimii: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

Concret, iată un rod al lucrării duhovnicești interioare, care își are izvorul în credința vie și în conștiința trează a creștinului: tăcerea!

Dar nu tăcerea specifică firii omenești, când îți încleștezi fălcile ca să nu deschizi gura și să nu spui vreo prostie sau când te închizi în tine din mândrie, ură ori invidie, ci acea tăcerea lucrătoare - ca dar al lui Dumnezeu, care înseamnă întoarcere spre sine și luare aminte la sine.

Cel care se declară creștin „practicant” și crede că păzește rânduielile bisericești, dar flecărește de dimineața până seara, acela nu este un om al rugăciunii.

Cum să numești pe credinciosul care se laudă că are „vechime” în biserică de zeci și zeci de ani, dar care nu a prins încă „gustul” rugăciunii și nu cunoaște că multa vorbire împrăștie mintea și „răcește” sufletul, iar o rugăciune făcută cu mintea împrăștiată și fără simțirea inimii nu e rugăciune.

Sf. Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), în niciun caz să limbuțim fără oprire și să ne risipim în lucruri deșarte, chiar și în cele care ni se par nouă a fi „bune”.

Sf. Siluan Athonitul avea un „criteriu” simplu de a discerne tot ceea ce făcea în viața de zi cu zi: acea faptă, după care nu poți să spui o rugăciune, cu mintea atentă la ceea ce rostești, e mai bine să nu o faci!

Să nu fie nimănui cu supărare, dar depinde de fiecare dintre noi dacă vrem să „devenim” creștini adevărați sau să rămânem la nivelul unor „saltimbanci” care mimează credința și trăirea în Hristos pentru aparenta mulțumire de sine ori pentru propriile interese.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
216 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

06 Octombrie 2020

Vizualizari: 312

Voteaza:

Despre credinta vie si constiinta treaza 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

credinta constiinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE