Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7, 1-5)
Osândirea, clevetirea şi defăimarea sunt păcate înrudite, rod al limbii neînfrânate şi al inimii neîngrădite cu frica de Dumnezeu. Osândirea se poate face nu doar cu limba, ci şi cu gândul, sau prin clătinarea capului, sau prin oftat, prin râs ori în alt chip.
Felurite sunt pricinile care dau naştere acestor păcate:
1) Trufia, fiindcă cel mândru, înălţându-se şi nesuferind să fie altcineva deopotrivă cu dânsul, îl osândeşte şi îl defaimă; sau, vrând să îşi ascundă păcatele, vorbeşte de rău şi cleveteşte pe alţii, aşa încât cei ce-l ascultă să creadă că el n-ar avea acele păcate pentru care îşi osândeşte aproapele.
2) Câteodată, zavistia, căci pizmaşul nu vrea să îşi vadă aproapele cinstit şi slăvit; se străduieşte să îi întunece bunul nume şi, ca atare, îl defaimă.
3) Câteodată, răutatea, căci cel stăpânit de răutate, neavând cum să se răzbune pe cel urât, se străduieşte să îi întunece slava, grăindu-l de rău şi clevetindu-l.
4) Uneori, obiceiul rău, gelozia, nerăbdarea şi altele.
Iată câteva lucruri care ne pot abate de la aceste păcate:
1) Dumnezeu ne-a oprit cu străşnicie să judecăm şi să osândim pe aproapele nostru. „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, zice Domnul. Iar apostolul spune: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fradar este răsărită dintr-un gând rău şi netrebnic, netrebnică se va socoti înaintea lui Dumnezeu, căci gândul este temelia pe care se zideşte fapta. Precum e gândul, aşa este şi fapta; dacă gândul e rău, rea este şi fapta săvârşită; daca gândul e bun, bună este şi fapta săvârşită. De aici urmeză că nu se cuvine să lăudăm ori să hulim pe cineva fara dreaptă socotinţă, întrucât nimeni, afară numai de Dumnezeu, nu poate şti starea şi voia lăuntrică a omului.
„Că ci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el?” (I Corinteni 2, 11). Fiindcă se întâmplă adeseori să lăudăm cu nechibzuinţă pe unul care este nemernic înaintea lui Dumnezeu; osândim pe cel căruia Dumnezeu îi dă dreptate şi îndreptăţim cu nesocotinţă pe cel osândit de Dumnezeu - de aceea păcătuim.
Aşadar, dat fiind că orice lucrare omenească, vadită sau lăuntrică, atârnă de inimă, şi fapta este pe măsura inimii, bună sau rea, iar noi avem, din fire, inima stricată, drept aceea se cuvine să ne rugăm cu osârdie şi neîncetat, cerând de la Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, Care face totul din nimic şi lucruri bune din lucruri rele, cerând, zic, inimă nouă şi duh drept, aşa încât gândurile şi fapte le ce ies din inimă să fie drepte şi având ca singur ţel slava lui Dumnezeu; se cuvine să suspinăm pururea după pilda Psalmistului: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmii 50, 12). Iar de va fi inima dreaptă, drepte voi fi şi faptele.
SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK
Fragment din cartea "Despre pacate. Despre adevaratul crestinism", Editura Sophia
Cumpara cartea "Despre pacate. Despre adevaratul crestinism"
-
Osandirea iertarii
Publicat in : Religie -
Osandirea aproapelui
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Osandirea de sine
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Osandirea ingaduita si neingaduita
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.