Cred că ar trebui să nu ne mai lăudăm cu ceea ce știm despre creștinism, ci să conștientizăm cât de departe suntem de înțelegerea și de trăirea creștinismului în profunzimile lui.

Cum vi se pare, să spui omului zilelor noastre câte ceva despre Adevăr, un om care se crede „emancipat” și „eliberat” de prejudecăți, și pe deasupra „destupat” la minte, deși mulți nu știu nici măcar punctele cardinale, pentru o bună orientare în spațiul terestru, dar care își dau cu părerea despre toate, mai ales despre credință și Dumnezeu?

Ar fi oare o împietate, ori o lezare a orgoliului, ori un prilej de sminteală pentru omul modern, să vii și să afirmi Adevărul, altul decât cel de la televizor ori de pe nenumăratele site-uri, acolo unde își fac veacul fel de fel de personaje?

Cum am putea înțelege învățătura lui Hristos, din moment ce nu ne interesează deloc sănătatea noastră duhovnicească?

Sunt destui oameni care consideră că dacă fac ceea ce face toată lumea, e o dovadă de normalitate. Nici pe departe...! Nu imitarea modului de viață al altora îți dă certitudinea că trăiești viața în adevăr, ci Adevărul însuși.

Omul sănătos duhovnicește nu are nimic de reproşat celorlalți, nu se plânge de nici o situaţie sau dificultate pe care o întâmpină în viaţă. Din contră, pentru toate dă slavă lui Dumnezeu.

Sănătos duhovnicește este cel care, în împrejurări critice, nu se bizuie pe logica și puterea lui de judecată, ci „încredințează totul lui Dumnezeu”. Dar nu ca și cum am „pasa” lui Dumnezeu inclusiv responsabilitățile care sunt în puterea și de datoria noastră să le împlinim.

Dacă încerc să-mi păstrez viaţa prin planurile și deciziile mele, „în cele din urmă o voi pierde”. Dacă spun, așa cum Iisus a strigat cu glas tare: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), atunci mi-am încredințat în totalitate viața în mâinile lui Dumnezeu.

Iar acest adevăr e valabil și pentru cei care se mint pe ei înșiși, crezând că funcțiile, relațiile omenești, banii ori averile îi vor păzi de toate necazurile sau chiar îi vor face „nemuritori”. Înaintea lui Dumnezeu, toți suntem datori cu o moarte, și așa cum am trăit, așa vom și muri.

Asta înseamnă că nu am nici cea mai mică încredere în mine, ci mă încred în Dumnezeu, „Cel Care a fost mai înainte de mine, Care va fi şi după mine”.

Această raportate la împrejurările dificile din viața noastră, ca orientare totală spre Dumnezeu, depășește logica lumii, o lume care a cultivat dintotdeauna încrederea oarbă în sine.

Realitatea vremurilor pe care le trăim confirmă, dacă mai era nevoie, că umanitatea e depășită aproape total de această pandemie, și totuși ne încăpățânăm să credem că noi singuri vom rezolva această situație.

Doar prin har omul devine „fără început şi fără sfârşit”, nu prin știință, tehnologie ori progres. Încearcă să-i spui omului zilelor noastre că prin sine însuși e un „nimeni”, un „nimic”!

Doar prin chipul lui Dumnezeu din noi, prin darurile și lucrarea harului Duhului Sfânt și prin smerita noastră osteneală putem să ne împlinim în viață.

Când eşti „smerit şi dăruit lui Dumnezeu”, atunci eşti „nenăscut şi mort pentru lume”. Atunci înţelegi totul şi nu te mai temi de nimic, pentru că fiind „mort” față de toate ispitele și păcatele acestei lumi trecătoare, nu mai ești o „amenințare pentru nimeni, și nimeni nu mai este o amenințare pentru tine” (Arhim. Vasilios Gondikakis, „Totul este rugăciune. A trăi în lume ca şi cum am trăi în Sfântul Munte”, Editura Doxologia, Iași, 2013).

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne adresează următoarele cuvinte: „Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 8-11).

După atâtea secole de creștinism, în care inimile și mințile oamenilor au fost mângâiate și luminate neîncetat de harul Sf. Duh, câți mai sunt smeriți și ascultători, care și-au deschis sufletul Mântuitorului Iisus?

Și câte inimi sunt împietrite, „ogoare” pârjolite de patimi și de răutățile altor inimi, din care cu greu va mai rodi ceva bun...?

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!”

Sorin Lungu

• Crestinismul versus secularizare
  Publicat in : Religie
• Crestinismul abia incepe. Aveti GPS?
  Publicat in : Editoriale