Motto: "Cât sunt de dulci limbii mele, Cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!"(Ps. 118,103)
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul."(Ioan 1,1) Cuvântul a fost de la început unealtă de mare preţ ce a dăinuit peste veacuri.
Prin Cuvântul Lui Dumnezeu s-au făcut toate cele văzute. Apoi, cuvântul "stropit cu viaţă" a fost dăruit omului de Dumnezeu pentru ca să le umple pe toate de lumină. Ele sunt izvor nesecat de viaţă şi bucurie; integrează în raporturile sociale, oferă comuniune şi sunt răspunsuri permanente ale lui Dumnezeu Cuvântul de unde au şi primit viaţă.
Setea de cuvinte nu va fi adăpată, poate niciodată, în lumea aceasta contemporană construită numai din cuvinte. De aceea se cuvine să le instrumentăm la adevărata lor valoare, ca să devină "cu putere multă" (Psalmi 67,12).
In toate timpurile, dar mai ales în societatea secularizată, unde totul se vinde şi se cumpără, cuvintele curg zilnic pe buzele tuturor şi orchestrează relaţii. Uneori sunt aducătoare de pace şi bucurie, alteori sunt înveninate şi tăioase. Unele udă obrajii, iar altele înseninează chipuri. Oricum ar fi aranjate, acolo unde sunt semănate, mai devreme sau mai târziu vor da rod, uneori chiar însutit. Cuvintele oamenilor au adus pace, dar au purtat şi războaie, au hrănit orgolii dar au smerit şi suflete. Oare când vor dori să devină şi ele sfinte?!
Cuvintele alese sunt rodul unei sensibilităţi ce se revelează în fiecare dintre noi, mai ales în preajma sărbătorilor, când ne gătim sufletul şi inima cu gânduri deosebite îndreptate spre familie, spre cei dragi şi spre cunoscuţi. Parfumul sărbătorilor nu trece neobservat în niciun an. El se ospătează nu numai din condeiul poeţilor ce scriu iscusit, ci culege cuvinte dulci şi din rândurile tainice ce stau pitite în odăile sufletului nostru. Cu toţii ne dorim să avem cuvinte dulci în zilele de sărbătoare, în momentele de bucurie din cursul anului şi din toată viaţa noastră, căci atunci orice "limbă sărată" se clăteşte cu apa omeniei, a îngăduinţei şi a pioşeniei.
Fiecare dintre noi am scris un cuvânt bun sau l-am primit, şi l-am păstrat cu sfinţenie, cu gingăşie şi curăţenie în adâncul fiinţei noastre. Ele ne încântă inima, ne deşteaptă sentimente nobile, ne fac mai atenţi cu noi înşine şi mai ales cu semenii noştri.
Cuvântul e ca o săgeată ce, odată lansată din arc, nu mai poate fi adusă înapoi. De aceea el trebuie cântărit, îngrijit şi stropit măcar cu puţin suflet de fiecare dată când îi dăm drumul din odăile inimii şi gândurilor noastre. Cu atât mai mult un cuvânt ce urmează a fi consemnat, trebuie să fie judecat sincer şi bine măsurat, abia apoi scris; căci el este de cele mai multe ori nu numai oglindă a sufletului nostru ci şi mărturie peste veacuri.
Omul cel bun, din cămara cea bună a sufletului său scoate ce-i bun, iar omul rău, din cămara cea rea a sufletului său, scoate cele rele, spune Evanghelistul (Matei 12,35).
De aceea, se cuvine să dăruim amintirilor o lacrimă de bucurie încărcată cu emoţii în colţul ochilor, pentru ca în zilele mohorâte ale vieţii noastre sau a celor de lângă noi, să putem reciti rânduri presărate cu multă credinţă şi iubire ce pot fi socotite şi fapte bune.
Se spune că fiecare om este o taină pentru celălalt, iar cuvintele sunt şoapte ale sufletului şi minţii noastre. Există cuvinte vii şi cuvinte moarte. Rostim cuvinte cu direcţie şi cuvinte fără rost. Folosim cuvinte pe post de chei în diferite situaţii.
Poţi dărâma un perete, arde o carte, zgâria o marmură, însă nu prea poţi şterge urma unui cuvânt din inima cuiva, căci cuvintele pe care le rostim ajung mult mai departe decât putem ajunge noi. Cuvintele nu sunt un joc de artificii, ele sunt „arme care pot ucide sau înălţa", aşa cum spunea Gabriel Ţepelea. E drept, cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere. Există cuvinte care lovesc mai mult decât bătaia şi mulţi sunt aceia care înjunghie cu limba mai mult decât cu pumnalul. Cuvântul potrivit poate fi eficient, însă nici un cuvânt nu a fost vreodată la fel de eficient ca o pauză de tăcere la momentul potrivit.
„Cuvintele sunt cel mai puternic drog folosit de omenire" spunea Rudyard Kipling. In secolul acesta al diplomaţiei, cuvintele au ajuns cele mai de temut „arme"; până şi ele sunt în tranziţie. Ne îmbrăcăm zilnic cu cuvinte, dezbrăcăm pe alţii din cuvinte şi niciodată nu ne săturam de puterea lor. Atât pe cele frumoase cât şi pe cele aspre, le ţinem în cutii înăuntrul nostru şi le dăm misiunea de a fi izvor de bunătate sau de a secătui alte inimi. Unele stau legate în lanţuri grele, iar altele se plimbă zilnic în voie, intră şi ies pe uşa inimii noastre. Unele aduc arome, altele aşează praf pe suflete. Şi câteodată noi, stăpânii cuvintelor în lumea această efemeră, rămânem fără ele. Oare cine este cu adevărat stăpânul cuvintelor? Dau ele cândva vreodată răspuns cuiva sau sunt într-un continuu şi infinit balans? Ce frumos ar fi însă dacă am aşeza în cuvinte şi acea candoare a copiilor pe care mulţi dintre noi o pierdem pe zi ce trece... Sfântul Antonie cel Mare spune că sfiala înfrumuseţează pe oameni cu judecată mai frumos decât ca nişte fecioare, iar mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul. Deci, sfinţii ne îndeamnă să devenim lumină pentru cei din jurul nostru, căci „cuvintele frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase." (Pilde 16, 24)
Se spune că sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări îşi trimite razele, iar după ce apune, lumina lui încă mai stăruie pe culmi. Cred că aşa este şi în cazul cuvintelor, care înainte de a rezona în lume, vin nu numai cu o anumită încărcătură emoţională, ci mai ales şi cu una spirituală, cu o anumită energie pozitivă sau negativă, iar gustul lor se simte încă mult, mult timp după aceea... Cuvântul rostit trebuie să fie asemenea diamantului, mic, dar de mare preţ. Cât timp nu ai vorbit, cuvântul a stat în puterea ta, de îndată ce l-ai rostit, el te ţine sub puterea lui.
Oricât de multe cuvinte am încrucişa, ne-am juca printre ele, ne-am minţi, ne-am murdări şi iar spăla cu ele, mai devreme sau mai târziu, cuvintele vor aduce Lumina. Iar noi oricât de viteji ne-am crede, până la urmă rămânem singuri printre cuvinte. Doar Cuvântul întrupat e Cel care ne îmbrăţişează într-o continuă bucurie a Liturghiei lăuntrice, adunându-ne toate cuvintele în şi pentru veşnicie.
Parintele Hrisostom Filipescu
Putine cuvinte, multa iubire; Editura PIM
Cumpara cartea "Putine cuvinte, multa iubire"
-
Aspectul cosmic al mantuirii in opera Sfantului Atanasie cel Mare
Publicat in : Dogma -
Cauzele nerodirii cuvantului lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Cuvantul vesnic innoitor
Publicat in : Editoriale -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Coborarea la iad, in cantarile bisericesti
Publicat in : Cantarea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.