- Până acum gândeam omul în termenii Epistolei către romani, adică: trup, suflet şi duh. Mă gândeam că trupul este carnea, organismul, despre care credeam că după moarte se descompune în elementele chimice din care este alcătuit. Despre suflet, credeam că este ca un fel de vehicul, care se duce în purgatoriu, ca să fie curăţat. Iar despre duh, credeam că este ceva ce ţine de viaţă, de partea aceea nemuritoare din Dumnezeu, care, în cele din urmă, se întoarce la El, din Care a purces. întrebarea este, Vlădica Antonie: despre ce fel de înviere a trupului vorbiţi? Este oare o acumulare a percepţiilor aparţinând unei persoane anume?
- Pentru început, trebuie să lămurim că împărţirea aceasta în trei: trup, suflet şi duh, nu este o împărţire absolută, general valabilă. Intr-adevăr, găsim la Sfântul Pavel această trihotomie, dar în alte părţi el vorbeşte şi doar despre trup şi suflet. Nu e întotdeauna uşor să definim cu exactitate ce înseamnă fiecare dintre aceste componente.
Pe de o parte pentru că „duh”, în limba ebraică, este desemnat prin două cuvinte diferite, dintre care unul se referă la om, iar altul la Dumnezeu, la „duhul” lui Dumnezeu în om şi în afara lui. Nu cunosc nici o definiţie completă şi satisfăcătoare a ce anume este „duhul” acesta. La începutul Cărţii Facerii se arată că Dumnezeu suflă suflare de viaţă asupra omului1. Ce este, în esenţă, această suflare de viaţă? De bună seamă, este ceva din Dumnezeu. Este viaţă, dar în acelaşi timp este şi ceva specific omului, în virtutea relaţiei sale speciale cu Dumnezeu. Dar putem spune că aceasta este acea parte nemuritoare din Dumnezeu, care la sfârşit se va întoarce la Cel dintru Care a purces ? Nu cred că putem, pentru că tot ceea ce este dat de Dumnezeu omului, pentru ca omul să fie ceea ce este, rămâne al omului. Nu este chiar la subiect, dar Sfântul Apostol Pavel arată că darurile lui Dumnezeu niciodată nu se iau înapoi2. Dumnezeu a împărtăşit omului o viaţă care-i aparţine, dar viaţa aceasta nu se întoarce la El, pentru că, dacă s-ar întoarce, atunci tot ceea ce este lăsat în afară de Dumnezeu va rămâne veşnic nedesăvârşit.
Acum despre trup: întrebarea era despre trupul „despre care credeam că după moarte se descompune în elementele chimice din care este alcătuit”. In literatura ascetică se face mereu o distincţie foarte clară între noţiunea de trup şi noţiunea de carne. Carnea este, cel mai adesea (mi-e teamă că aş greşi dacă aş spune că întotdeauna), considerată exact aşa cum se spune în întrebare, adică fiind alcătuită din elemente chimice şi toate celelalte care se descompun şi redevin parte a lumii neînsufleţite. Dar trupul este ceva mult mai complex. Trupul este carnea, dar este carnea pecetluită de suflet şi de duh. Deci nu mai este doar compuşi chimici, ci ceva mai mult de atât.
Trupul este, în mare măsură, omul, în vreme ce elementele chimice din alcătuirea cărnii pot fi orice, în funcţie de combinaţiile dintre ele. Trupul cuprinde lumea fizică şi chimică, complet integrate în rânduiala sufletului şi a duhului, astfel încât ele nu mai pot fi considerate doar elemente chimice sau fizice, a căror descompunere ţine de procesul morţii. Iar învierea trupurilor nu este o simplă realăturare a elementelor şi o reaşezare a lor aşa cum erau odinioară, ci este o adunare din nou a tot ceea ce a fost deja pecetluit de întregul personalităţii omului. Nu cred că pot explica mai mult de atât, pentru că nu ştiu să avem la dispoziţie vreo teorie descriptivă a modului cum se petrece învierea, dar ne este cunoscut că omul nu este doar fizică şi chimie.
In fine, termenul „suflet” mi se pare foarte greu de definit, pentru că în împărţirea trihotomică, trup-suflet-duh, sufletul pare a fi cel mai aproape de ceea ce am putea socoti că este conţinutul psihic al omului, conştiinţa de sine cu toate cele ce ţin de raţiune, de emoţii, de afecte, de mişcările inimii şi aşa mai departe. Iar în sensul acesta se leagă foarte mult de noţiunea de „trup”. Sufletul nu este independent de trup. Sufletul şi trupul formează un cuplu care lucrează împreună. Duhul este altceva. Dacă definim sufletul ca „o acumulare a percepţiilor aparţinând unei persoane anume”, atunci devine foarte dificil să concepem că această „acumulare de percepţii” trece prin Purgatoriu, spre pocăinţă şi spre curăţire, pentru că această calitate de simplă „acumulare de percepţii” este lipsită de responsabilitate morală, şi deci nu poate fi judecată. O „acumulare de percepţii” nu poate face obiectul nici unei judecăţi, este doar un fapt pur şi simplu neutru, care îşi dobândeşte calitatea într-un cu totul alt context. Cred că putem înţelege mult mai bine problematica aceasta dacă o discutăm în termeni de trup şi suflet, fără a mai introduce definirea trihotomică. Când afirmăm că după moarte ceva se întâmplă cu trupul şi ceva se întâmplă cu sufletul, atunci putem discuta în termeni legaţi de soarta sufletului. Dacă ne raportăm la definiţia trihotomică, trup-suflet-duh, utilizată pe alocuri de Sfântul Apostol Pavel, dar nu şi de alţii, atunci va trebui să ne definim foarte clar termenii, pentru că altfel riscăm să ajungem la credinţa că judecata vizează şi chestiuni care nu fac obiectul judecăţii, pentru că din acea „acumulare de percepţii” lipseşte tocmai persoana, acolo sunt doar lucruri. Cam acestea aş putea să le spun momentan, ca răspuns la întrebare.
Note:
1 Facerea 2,7 -n. trad.
2 Romani 11,29 - w. trad.
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Fragment din cartea "DESPRE LUCRURILE DE PE URMĂ", Editura Sophia
Cumpara cartea "DESPRE LUCRURILE DE PE URMĂ"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.