De Dumnezeu cinstitul aducea încontinuu în discuţie tema gândirii umile176; că spunea:

- Dacă am înţelege şi socoti îndurarea până în măruntaie şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, nu ne-am mai ridica la cer ochii noştri, ci am trăi mereu cu chip şi gând umil. Căci, ca să trec pe lângă toată firea, faptul că Plămăditorul ne-a adus din nefiinţă la existenţă şi, pierind noi prin păcat şi neascultare, ne-a căutat din nou şi ne-a răscumpărat prin sângele Lui din moarte şi tot pământul şi însuşi cerul l-a pus în serviciul oamenilor, dar şi acum acea nemişcată Fire şi acel Ochi lipsit de răutate nu ne distruge când păcătuim, ci are îndelungă-răbdare, şi, deşi de multe ori îl blasfemiem, ne cheamă şi dezmiardă prin prietenia Sa cu oamenii177, când de multe ori noi aruncăm pietre spre cer războindu-ne cu Dumnezeu, El ne procură de sus ploi pentru viaţa noastră.

Pe câţi făcători de rele care se duc să omoare sau să fure îi acoperă şi nu-i predă să fie prinşi şi pedepsiţi? Pe câţi care sunt în corăbii ca să atace ca piraţi navele care-i întâmpină în ocean, şi să-i omoare şi să-i arunce în mare pe cei care sunt în ele, El nu îngăduie să fie trimişi în adânc, ci aceasta ca să nu-i înghită aşteptând întoarcerea de la răutatea lor. Câţi se jură pe preacuratul Său Trup şi Sânge şi El suportă cu îndelungă-răbdare şi nu le dă încă de aici o pedeapsă greu de purtat! Pe câţi tâlhari la drumul mare nu-i dă de mâncare fiarelor sălbatice care se întâlnesc cu ei! Pe câţi care se duc să facă găuri în case sau pânde pe drumuri îi acoperă să nu fie mâncaţi de câinii de pază sau de oameni! Şi în timp ce eu zac uneori cu o desfrânată sau cu beţivi sau trăiesc cu oameni care grăiesc cuvinte de ruşine sau mă lipesc de orice alt păcat mai este în viaţă, albina se roteşte şi cutreieră văile şi vâlcelele să strângă pentru mine rod ca să îndulcească gâtul care grăieşte necurăţii, ciorchinele se grăbeşte să sufere arşiţa ca să umple gura şi să veselească inima care nu ascultă de Cel ce a facut-o; florile se întrec între ele ca să delecteze ochii care fac semne desfrânatelor şi femeilor altora spre destrăbălare; smochina se dă peste cap să ajungă să desfete prin mărimea ei mâna şi prin dulceaţa ei gura care ţine şi sărută femeia străină.

Tăcând deci noi, fraţilor, astfel de lucruri şi luând în schimb astfel de binefaceri, ce gând umil şi cuviincios suntem datori să avem când ne gândim la ceasul nostru de pe urmă şi înfricoşător?

Căci vorbea mereu şi despre aducerea-aminte de moarte178 şi ieşirea sufletului, mai ales când venea o epidemie mortală sau o foamete sau sfintele zile ale Postului Mare. Astfel încât oamenii intrau la el cu un aspect trufaş, cu faţa râzând şi ochi arogant şi ieşeau cu purtare umilă, cu faţa împunsă şi ochii plini de lacrimi. Căci deşi nu ştia să fie abil în cuvinte, totuşi, cum am spus în alt capitol, cuvântul lui banal era mai tare în inimă decât mulţi înţelepţi şi multe expuneri retorice. Işi facea mereu multe griji şi îngrijorare pentru ieşirea lui din viaţa aceasta şi zicea:

- Pe cât cred eu, umilul179, e de ajuns pentru mântuire gândul morţii şi grija de ea180 pentru cine se gândeşte la ea încontinuu şi cu durere şi faptul de a socoti mereu că nimeni nu va avea compătimire de noi în ceasul acela, nici nu va călători împreună cu noi din viaţa aceasta decât faptele noastre bune. Cât de agitat va fi sufletul când vor veni în grabă îngerii, dacă va fi găsit nepregătit! Cum va cere să i se adauge puţin timp vieţii şi va auzi: „Oare n-ai cheltuit bine timpul pe care l-ai trăit?” Şi iarăşi zicea ca despre el însuşi:

- Cum vei putea, umile Ioane, să faci să treacă pe lângă tine fiarele trestiei [despre care şi profetul cere zicând: „Ceartă fiarele din trestii”; Ps 67,3l], când te vor întâmpina vămi şi vămi181? Vai, ce frică, ce tremur va cuprinde sufletul chemat să dea socoteală de atâţia contabili182 amari şi nemilostivi!

Căci cel între sfinţi [ioan] însemnase cu foarte mare atenţie şi acest lucru spus printr-o descoperire de sfântul Simeon Stâlpnicul183, care zicea:

- Când iese sufletul din trup, când urcă el de la pământ la cer îl întâmpină cete, cete de demoni, fiecare în tagma lui. Il întâmpină ceata demonilor trufiei, pipăindu-l să vadă dacă are faptele lor. Il întâmpină ceata duhurilor bârfelii, să vadă dacă a bârfit vreodată şi nu s-a căit. Il întâmpină iarăşi demonii curviei, să vadă dacă găsesc în el îndeletnicirile lor. Şi cât timp nenorocitului suflet i se va cere socoteală de la pământ până la cer, sfinţii îngeri vor sta departe de fiecare şi nu-l vor ajuta decât numai virtuţile lui.

Gândindu-se la acestea, lăudatul bărbat ajungea înfricoşat şi îngrijorat de ceasul acela, având în memorie şi cuvântul sfântului Ilarion184, care, urmând să iasă din viaţa aceasta, s-a spăimântat şi zicea sufletului său:

- Optzeci de ani, umile suflet, ai slujit lui Hristos şi ţi-e frică să ieşi? Ieşi! Ieşi! E Prieten al oamenilor! Şi patriarhul îşi spunea apoi sufletului său:

- Dacă ţie, care ai slujit optzeci de ani lui Hristos, ai înviat morţi şi ai făcut semne şi lucruri mari, ţi-a fost frică de acel ceas amarnic, tu, umile Ioane, ce vei putea spune când te vor întâmpina faţă în faţă acei vameşi şi colectori de taxe cruzi şi neîndurători? Faţă de cine te vei putea apăra? Faţă de cei ai minciunii? Faţă de cei ai bârfei? Faţă de cei neîndurători? Faţă de cei ai iubirii de arginţi? Faţă de cei ai sperjurului?, şi, încurcat, spunea: 

Dumnezeule, Tu să-i cerţi, pentru că orice putere a omului e neputincioasă în faţa lor. Tu, Doamne, dă-ne călăuze îngerii care ne păzesc, cum se roagă tot David zicând:
„Izbăveşte-mă de cei care mă urăsc şi din adâncuri de ape!” [Ps 68, 17]. Fiindcă acestea sunt apele de care vorbeşte într-alt loc şi spune: „De n-ar fi fost Domnul cu noi când s-au sculat oameni peste noi, de vii ne-ar fi înghiţit; când s-a pornit cu urgie mânia Lui peste noi ape ne-ar fi înecat” [Ps 123,2-4]. Dă-ne, Doamne, în astfel de ape cârmaci care să ghideze nenorocitul nostru suflet.

Căci multe sunt vânturile care bat aici, multe stâncile demonice, multe valurile, multe fierberile, mulţi piraţii, mare bezna, mare furtuna, multe fiarele care ne urmăresc, multe vârtejurile care ne înghit şi ne trag în cele mai de jos ale pământului, mare frica, mare tremurul, mare primejdia oceanului şi acestui aer! Căci dacă atunci când călătorim pe pământ din oraş în oraş avem nevoie de călăuză care să ne ducă de mână, ca să nu cădem în prăpăstii, în locuri cu fiare sălbatice, sau în râuri de netrecut, sau în munţi greu de păşit sau de nepăşit prin ei, sau în căile unor fiare ori în sălaşuri ale leilor, sau în mâinile tâlharilor sau în pustiuri necuprinse şi lipsite de apă şi să pierim, de ce fel de călăuze puternice şi păzitori dumnezeieşti vom avea nevoie călătorind pe acest lung drum veşnic, cel al ieşirii din trup şi urcării la cer! De acest lucru înfricoşându-se odinioară şi profetul, se ruga zicând: „Duhul Tău să mă călăuzească într-un pământ drept” [Ps 142,10].

Acestea erau de Dumnezeu înţelepţitele învăţături ale fericitului către sine însuşi şi către toţi; acestea erau îngrijorările şi meditările lui de fiecare zi.

Fragment din cartea "Patriarhul si martirul - Ioan cel Milostiv si Anastasie Persanul", Editura Deisis

Cumpara cartea "Patriarhul si martirul - Ioan cel Milostiv si Anastasie Persanul"

Note:

176 Tapeinophrosyne.
177 Philanthrdpia.
179 Ho tapeinos.
180 Cf. Ioan Sinaitul, Scara raiului 20; PG 88, 940C.
181 Telonia kai telonia.
182 Logothetoi.
183 Relatare celebră în antichitatea creştină transmisă sub numele diferitor personaje cum sunt, pe lângă Simeon Stâlpnicul, şi Macarie Egipteanul (PG 34,660), Teofil al Alexandriei în Pateric, sau anonim.

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: