Despre rugaciunile 'neimplinite'

Despre rugaciunile 'neimplinite' Mareste imaginea.

Deși mulți credincioși se roagă fervent și neîncetat, totuși de multe ori Dumnezeu pare a nu răspunde acestor rugăciuni, chiar și rugăciunilor drepților. Astfel se face că de multe ori ajungem fiecare, sau cel puțin unii din noi, să ne îndoim de puterea rugăciunii și de pronia cerească, aşa cum cum se reflectă în această poezie populară: „Doamne, Doamne,/mult zic Doamne,/Dumnezeu pare că doarme/Cu capul pe-o mănăstire/Şi de nimeni n-are ştire.” De aceea credința multora se răcește.

Dar este oare adevărat că Dumnezeu nu aude și nu răspunde neînsemnatelor noastre cereri? Răspunsul Bisericii la această întrebare este NU! Dimpotrivă, Dumnezeu nu numai că aude glasul rugăciunii noastre, dar El Atotputernic fiind, din preamulta iubire, pentru a ne împlini stăruitoarele rugăciuni își chiar „limitează” temporar omnipotența Sa, schimbându-și planurile eterne, suspendând parcă legile imuabile ale fizicii și astrofizicii, tot mersul rotativ al lumilor posibile spre spre a scoate din nevoie și primejdie pe o biată fiinţă omenească de pe o insulă de pământ care şi-a ridicat creştetul de sub apă într-o suburbie a Căii Lactee, pe prigonitul din rai „homo sapiens” care-i cere în credință lui Dumnezeu ajutorul. Îi stă în putință și nimeni nu-L poate opri pe Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute să-și „schimbe” ori să-și „suspende” lucrările terminate ori aflate în faza de construcţie pentru a răspunde celor care-L caută în numele Fiului Său, Iisus Hristos. Iisus Hristos Însuși Dumnezeu fiind născut înainte de toți vecii se întrupează în om pentru ca omul să poate deveni ca Dumnezeu prin har, suferind moarte și încă moarte pe cruce.

Aceasta „limitare” a atotputerniciei divine, a voinței lui Dumnezeu de către Dumnezeu Însuși este o dovadă şi un act de nesfârșită iubire pentru om. Și totuși de multe ori Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor noastre chiar de am fi vrednici și desăvârșiți, chiar dacă am cere cele de folos sufletului, chiar dacă ne-am osteni să-i facem voia, rugându-ne neîncetat. Dumnezeu după cum se vede şi înţelege are tainele Sale, gândurile, rânduielile și planurile Sale care sunt altele decât ale noastre, iar cei care Îl iubesc cu adevărat Îl preaslavesc pe Dumnezeu oricum, chiar şi pentru rugăciunile neîmplinte, convinși fiind că Dumnezeu îi ceartă pe cei pe care îi iubește pentru a-i face și mai desăvârșiți, și că nimic nu este veșnic pe pământ ori mai important ori mai vrednic de laudă decât Dumnezeu. În lume necazuri vom avea, aceasta ni s-a spus şi o ştim, dar fără de Dumnezeu nu există oricum nici speranță, nici izbândă că vom izbuti. Şi doar în focul încercărilor și al ispitei ştim că se lămurește aurul pur din retortele inimilor curate, creşte floarea credinței adevărate.

Cine se roagă smerit și dezinteresat de cele lumești acceptă de fapt Voința lui Dumnezeu, oricare ar fi. Deschizând astfel din lăuntru ușa tainică a sufletului, noi practic îi „dăm voie” lui Dumnezeu să folosească viața noastră pentru a face tot ceea ce este bine şi pentru noi și pentru ceilalți, după planul mult mai studiat și comprehensiv al lui Dumnezeu. Fără de Dumnezeu noi nu știm care este binele, nu știm pentru ce să ne rugăm. Noi vedem doar lucrurile de la suprafață, unilateral, tridimensional, egoist, omenesc. Dumnezeu vede tot zbuciumul nostru, toată încercarea de a ieşi la lumină din labirintul pierzării. El vede şi aude mai ales rugăciunile noastre pentru alţii, pentru cei bolnavi şi stâmtoraţi, pentru cei dragi dar şi pentru duşmani, iar când ne rugăm cu toată inima şi mintea din iubire, Duhul Sfânt se roagă în noi, cu noi şi prin noi.

Dumnezeu le vede pe toate de sus în contextul și matricea cosmică, a eternităţii, ori din adâncurile ontice, din lăuntrul nostru sufletesc și de acolo le vede mai bine și ceea ce este cu adevărat mai bine pentru noi. Planurile și dorințele noastre efemere și de multe ori prea lumești nu par a lucra în ultimă instanţă așa cum trebuie. Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege, dar nu totdeauna noi ştim să alegem ceea ce este mai bine. De aceea ne și rugăm lui Dumnezeu, fiindcă Voia Sa nu poate fi împotriva celui pe care El Insuşi l-a creat, i-a dat şansa miraculoasă de a se naşte şi a trăi. Ne încredem de multe ori mai mult în oameni, dar oamenii fiindcă sunt doar oameni, au limitele şi motivele lor personale chiar şi atunci când sunt sinceri şi milostivi. Ce motive ar avea însă Dumnezeu când şi noi şi toate câte există sunt oricum ale Sale? Şi dacă toate calculele pe care ni le facem ar da rezultatele cele mai satisfăcătoare și trainice poate nu am avea de ce să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute. Dar așa, aflați de atâtea ori la stâmtorare, la graniţele posibilităţilor omenești, strigăm, îl implorăm și îl rugăm pe Dumnezeu să facă tot ceea ce este posibil, chiar imposibilul să ne scoată din încurcătură.

Omul ateu, sceptic, cinic, arogant, încrezut fiind numai în puterile sale ridică sisific un nou Turn Babel, un turn al iluziei, pe nisip mişcător. Şi chiar dacă omul acesta fără nici un dumnezeu, omul care nu se roagă, care nu face nici Voia lui Dumnezeu, nici voia sa, ci pe a diavolului, dacă omul acesta prosperă şi reuşeşte să câştige lumea, la ce îi folosesc toate acestea dacă îşi pierde sufletul? Lucrarea acestuia oricât de impresionantă are părea, este imperfectă şi vulnerabilă, se prăbusește de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în deznădejde și în disperare. Fără de Dumnezeu toate se dovedesc până la urma a fi doar vanitate şi doar goană după vânt.

Nu același este cazul cu rugăciunea celui credincios, chiar cu rugăciunea la care nu primeşte un răspuns imediat, direct, ori evident. Un om care se smerește pe sine supunându-se Voinței lui Dumnezeu nu-și micșorează deloc puterea și inițiativa omenească, ci dimpotrivă deschide fereastra inimii dând posibilitatea razelor soarelui să intre și să lumineze ființa şi pe dinăuntru. Dumnezeu este și un mare pedagog. Ca pe nişte copii ajunşi la vârsta rațiunii şi a maturizării, de multe ori Dumnezeu ne lasă de multe ori să ne descurcăm şi singuri. Dumnezeu Tatăl intervine însă atunci când nu ne mai așteptăm, când eforturile copiilor Săi devin inutile, puterile sunt pe sfârșite. Când ajungem istoviți de suferință și de greutatea crucii pe care ni s-a dat să o ducem, Dumnezeu trimite de la câmp pe Simon din Cirena, tatal lui Alexandru și al lui Ruf, să ne ducă și nouă din povara crucii pe dealul Golgotei.

De multe ori ca din senin, ca un vânt care suflă în direcția spre care mergem, Sfântul Duh ne aduce corabia la mal, ne ferește de naufragiu. De multe ori Dumnezeu ceartă furtuna în timp ce noi poate dormim. Tot Dumnezeu ne trimite câteodată cetele îngerești nevăzute, oameni potriviți și aleși la timpul și la locul potrivit, oameni ai lui Dumnezeu și circumstanțe nebănuite care schimbă radical situația în care eram. Poate acesta este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile părinților și străbunilor noștri care s-au rugat cândva pentru noi. Dumnezeu poate nu a răspuns mai devreme fiindcă poate nu era atâta nevoie, ori noi nu eram încă pregătiți pentru a-I primi binecuvântarile. Poate Dumnezeu a văzut crescând în noi ascuns tentacolele mândriei luciferice ori ale egoismului nostru instinctual, primitiv și neînduhovnicit. Dumnezeu care cercetează prin Duhul Sfânt adâncurile inimilor știe ce este mai bine și mai folositor pentru mântuirea noastră. De aceea poate Dumnezeu ignoră dorințele noastre inutile și contrare binelui sufletesc „nerăspunzând” unor rugăciuni astfel încât suferința noastră temporară să devină mai târziu tainic o binecuvântare și pentru noi dar și pentru alții pe care Dumnezeu îi binecuvântează prin noi.

In grădina Getsemane, Iisus Însuși s-a rugat Tatălui cu sudoare de sânge să îndepărteze de la sine paharul morții dacă era cu putință. Iar Tatăl care știa ce este mai bine pentru lume a sacrificat din iubire pe propriul Său Fiu. Oare a fost acest sacrificiu în van? Iisus a înțeles răspunsul Tatălui la rugăciunea Sa, pentru că pentru jertfă venise în lume și pentru mântuirea neamului omenesc. Misiunea Sa divină pe pământ nu se putea termina prin renunțarea şi refuzul de a bea paharul morții. Dar tot întunericul răului, trădarea, umilirea, suferința, moartea însăși s-au terminat în victoria luminii Învierii. Și totuși, ca Om, și Iisus a avut nevoie de îngerul rugăciunii să se întărească pentru ceea ce avea să se întâmple. Cu atât mai mult avem și noi nevoie de rugăciune. Mai ales fiindcă noi nici măcar nu știm ce ni se poate sau ni s-ar fi putut întâmpla.

Ioachim și Ana n-au obosit și n-au deznădăjduit rugându-se o viață lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le-a răsplătit cu darul cel mai de preț pe care îl pot avea doi părinți în vârstă. Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, de asemenea s-a rugat pentru ridicarea „țepușului” din trupul său, iar Dumnezeu, din motive pe care numai Dumnezeu le știa, iar Sf. Pavel le înțelesese prin revelaţia divină, Dumnezeu pare că nu răspunde acestei rugăciuni, a unia din sfinții Săi cei mai vrednici de laudă. Dar aceasta nu-l face pe apostolul neamurilor să-și întrerupă sau să-și tăgăduiească rugăciunea. Dimpotrivă, el este cel care ne îndeamnă și pe noi să ne rugăm neîncetat!

Marin Mihalache
Chicago, USA

 

Despre autor

Marin Mihalache Marin Mihalache

Colaborator
25 articole postate
Publica din 19 Aprilie 2018

30 Septembrie 2020

Vizualizari: 397

Voteaza:

Despre rugaciunile 'neimplinite' 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE