Despre smerenie - Mitropolitul Antonie

Despre smerenie - Mitropolitul Antonie Mareste imaginea.

Falsa smerenie. Mîndria şi slava deşartă. Trei voinţe ce acţionează de-a lungul istoriei: Dumnezeiască, demonică şi omenească. Smerenia ca împăcare. Smerenia în faţa frumuseţii dumnezeieşti.

Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna dificil, întrucît cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Cîte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.

Cînd gîndim la smerenie, în cea mai mare parte gîndim la comportamentul unui om pe care toţi îl laudă şi-l vorbesc de bine, iar acesta încearcă să-i convingă că nu e aşa; sau la comportamentul omului care, atunci cînd gîndeşte că a făcut ceva bun sau drept, alungă de îndată acest gînd, din teamă să nu cadă în mîndrie.

Ambele mi se par incorecte nu doar faţă de sine; ci şi faţă de Dumnezeu: a considera că, odată ce am spus ceva sau am făcut, acest lucru deja nu poate fi bun sau că a recunoaşte ceva bun în propria persoană duce la mîndrie este greşit. E nevoie aici de o reorientare. Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc pentru asta. Să n-o iau, desigur, ca pe un merit personal, dar nici să nu neg fapta în sine, ci să ne repliem de la mîndrie şi slavă deşartă spre o recunoştinţă plină de mirare şi duioşie.

E primul lucru care trebuie spus despre smerenie, întrucît e primul obiectiv ce ne stă în faţă. Falsa smerenie este unul dintre cele mai distructive lucruri; ea duce la negarea binelui pe care îl deţinem în sine şi este, pur şi simplu, nedreaptă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă şi cuget, şi inimă, şi bunăvoinţă, şi circumstanţe, şi oameni cărora le putem face bine; şi binele acesta trebuie făcut cu conştiinţa faptului că este un bine, însă că nu este de la noi, ci este dat de la Dumnezeu.

Al doilea: pe partea cealaltă a balanţei se pun, de obicei, mîndria şi slava deşartă. Insă între acestea două este o foarte mare diferenţă.

Un om cu adevărat mîndru este cel ce nu recunoaşte asupra sa nici un fel de lege, nici a lui Dumnezeu şi nici omenească; acesta îşi este sieşi lege. In viaţa Avvei Dorothei avem o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire, unde i s-a spus că vieţuieşte acolo un monah tînăr, care este întruchiparea smereniei: nu se mînia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci cînd era înjosit şi ocărit. Experimentatul Dorothei nu a crezut şi l-a invitat pe tînăr la el. „In ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, să nu te revolţi atunci cînd eşti înjosit, ocărit, jignit?", întrebă stareţul. Tînărul monah răspunse: „De ce m-aş revolta la lătratul unor cîini?" Starea sufletească a acestuia era nu smerenia şi împăcarea, ci libera opinie, nesupusă nu doar condamnării oamenilor, ci nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor. Reiese de aici că şi Judecata Dumnezeiască este concediată, rămîne doar cea proprie. Este starea de singurătate extremă; starea în care omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are judecată în afara sa.

Slava deşartă, altfel spus - vanitatea, se deosebeşte mult de mîndrie. Ea se rezumă la o dependenţă deplină de părerea şi judecata omenească, însă nu şi de cea divină. în această stare omul caută laudă, încuviinţare, şi cel mai umilitor fapt e că cerşeşte ovaţii chiar şi de la cei cărora nu le respectă cîtuşi de puţin părerea, vrea doar să fie lăudat. Şi în momentul cînd cineva începe să-l laude sau pur şi simplu să-l încuviinţeze, cel ce laudă capătă brusc diverse calităţi intelectuale şi sufleteşti, se transformă în ochii lui în judecător priceput şi drept. Mai există aici o latură: dacă începe să tragă nădejde că cineva îl va lăuda, acest om va căuta să fie lăudat nu doar pentru cele mai înălţătoare, nobile şi vrednice de Dumnezeu fapte, ci pentru orice, la întîmplare. Intr-o ultimă instanţă devenim tot mai mărunţi, întrucît căutăm încuviinţare pentru orice, doar-doar să fim lăudaţi; şi sîntem judecaţi de oameni necugetaţi, ce nu au nici un criteriu Dumnezeiesc al judecăţii şi ne laudă, de obicei, pentru fleacuri. Astfel, omul vanitos depinde totalmente de părerea şi încuviinţarea omenească; mai mult ca atît, acesta se mulţumeşte cu lucruri mărunte, neînsemnate, doar pentru a căpăta, prin ele, lauda rîvnită.

Smerenia este cu totul altceva. Nu este o simplă absenţă a vanităţii: lipsa vanităţii este, cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemenea, nu este doar o lipsă a mândriei, adică a unei autoizolări depline, integrale, chiar dacă această izolare se sparge de smerenie.

Smerenia, dacă e sâ vorbim de etimologia rusă a termenului, începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare: a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror judecată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu; este deci o împăcare, o împăciuire. In acelaşi timp, este o împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întîmpla, le primeşte ca din mîna lui Dumnezeu.

Cred că trebuie să mă explic. Unul dintre părinţii Bisericii spunea că toate evenimentele istorice la scară universală sau în ceea ce priveşte viaţa fiecăruia dintre noi, sînt determinate de corelaţia dintre trei voinţe: voia iui Dumnezeu, mereu bună, atotputernică, însă care şi-a fixat drept limită libertatea omenească de a alege; voinţa satanică, mereu malefică, însă nu atotputernică, incapabilă de a produce răul nemijlocit, întrucît diavolul nu este stăpîn peste făptură; şi, între acestea două, voinţa omenească, mereu în- doioasă, care răspunde atît apelurilor Dumnezeieşti, poruncilor şi rugăminţilor lui Dumnezeu, cît şi intrigilor satanice, falselor promisiuni, atracţiei către rău, pe care omul o simte în sine. Apostolul Pavel spune că deosebeşte în sine însuşi două stihii: legea vieţii veşnice, ce tinde spre Dumnezeu, şi legea stagnării, legea care duce către distrugere, către degradare. Aceste stihii sînt în fiecare dintre noi. De aceea, între influenţa voii Dumnezeieşti şi a celei satanice nu facem mereu alegerea cea bună: ezităm, facem adesea alegerea greşită, dar uneori şi pe cea bună.

Nu orice eveniment poate fi definit ca act al voii lui Dumnezeu. De obicei, situaţia este mult mai complexă, după cum omul este sau lucrător al voii lui Dumnezeu, sau conductor al voinţei rele satanice. Insă chiar şi în faţa celei mai întunecate, celei mai fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune: exact aici trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să aduci dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie; sau: locul tău este acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, cel mai hotărît... In acest sens părinţii Bisericii priveau situaţiile în care se aflau ca act al voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi înrăutăţit în mod intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.

Impăcarea interioară cu circumstanţele nu înseamnă că trebuie să-i considerăm pe toţi din jurul nostru a fi oameni buni, ci că locul nostru este printre ei pentru a le aduce ceva.

Dacă etimologia termenului slav ne duce cu gîndul la împăcare, linişte interioară, şi provenienţa latină a termenului humilitas descoperă noi sensuri ale acestui cuvînt. Humilitas provine de la humus, pămînt roditor adică, sau pur şi simplu pămînt. Exprimîndu-ne alegoric, vedem pămîntul, iată, tăcut, întins sub cer; primeşte deopotrivă şi ploaia, şi soarele, şi seminţele, cu aceeaşi neîmpotrivire; primeşte bălegarul şi tot ceea ce aruncăm din viaţa noastră; în el se înfige plugul şi-l răneşte adînc, iar el stă tăcut, primindu-le pe toate şi aducînd rod. După cum au spus unii gînditori, smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod.

Aşadar, căutînd smerenie, e binevenită întrebarea: cum privim la faptul că Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta? Cu împăcare lăuntrică sau cu protest, sau selectiv? „Nu vreau asta, vreau alta - de ce m-ai trimis aici? Eu vreau bine, trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni, care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe; de ce mă trimiţi acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul e lipsă de armonie?"

E reacţia noastră obişnuită şi este un indiciu al faptului că reacţia noastră nu e una smerită. Iar cînd spun „smerită" nu am în vedere sentimentul împăcării cu înfrîngerea: „Ce să faci, cu Dumnezeu nu te pui, mă voi smeri...". Nu sentimentul înfrîngerii, ci smerenia activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul.

Continuînd tema pămîntului: Teofan Zăvorîtul scrie în una din scrisorile sale unei corespondente: „Sînt uimit... Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar cînd asupra Dvs. se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca sufletul de neajunsurile lui - atunci vă plîngeţi". O astfel de tratare a întrebării este foarte interesantă. Intr-adevăr - băile de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plîngem. Şi aici este aproape întotdeauna toată deosebirea. Serafim de Sarov spunea că orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucît mîndria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta; pe cînd să învingi ceea ce-ţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta! Trebuie pur şi simplu să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu; nu cu pasivitate, ci ca pe o plecăciune adîncă de cerere a binecuvîntării de a purcede la lucrarea smereniei.

Şi încă ceva: nu cred că smerenia constă în faptul de a lăsa pe cineva să te facă una cu noroiul; orice fel de şef - ofiţer, sau preot, sau brigadier - poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asumate să acţioneze aspru, tare şi hotărît. Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe motiv că nu poate lua hotărîri şi nici să le implementeze pe motiv de smerenie. Smerenia e cu totul altceva.

După cum am mai spus, smerenia este o temă foarte complexă, în sensul că acoperă multe noţiuni. Un scriitor englez a spus că smerenia este, mai întîi de toate, realism; atunci cînd îmi vine gîndul că sînt genial îmi răspund calm: nu fi naiv, eşti chiar foarte mediocru! - aceasta este începutul smereniei, care provine de la vederea reală a lucrurilor. In acest sens realismul poate fi educat chiar şi prin simţul umorului. Adesea te poţi privi cu un zîmbet: cît de hazliu eşti cînd te umfli în pene! (O mică paranteză la acest subiect: Eram într-o tabără de vară pentru copii şi unul -dintre tovarăşii mei s-a înfuriat grozav. Instructorul nostru, în loc să-l calmeze, i-a pus în faţă o oglindă; cînd acesta şi-a văzut expresia feţei, i-a trecut toată mînia, căci nu voia nicidecum să rămînă aşa: puteţi să vă imaginaţi cu ce seamănă o faţă, de altfel drăgălaşă, de copil care este brusc schimonosită de furie.) La o atitudine corespunzătoare în acest sens, adesea putem păşi pe tărîmul smereniei, care provine doar din realism.

Mitropolitul Antonie

Fragment din cartea "Despre credinta si indoiala", Editura Cathisma

Cumpara cartea "Despre credinta si indoiala"

 

Pe aceeaşi temă

03 Octombrie 2018

Vizualizari: 3063

Voteaza:

Despre smerenie - Mitropolitul Antonie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE