Din studiul demonizărilor din Evanghelii, am putea spune că există calitativ o diferenţă clară între boală şi demonizare.

a) Atunci când îi vindecă pe demonizaţi, Iisus se adresează în mod direct către cauza suferinţei, adică către demon, şi îi porunceşte să plece.

E vorba deci de alungarea duhurilor rele, după cum am menţionat în capitolele precedente. C acesta este atât de caracteristic, încât de multe or întâlnim şi un întreg dialog între Iisus şi duhurile rele, care par să aibă controlul direct, precum cazul gadarenilor demonizaţi.

Cu totul diferită este purtarea Lui, în cazul vindecării afecţiunilor medicale.

De cele mai multe ori este suficientă o atingere, alteori doar exprimarea voinţei Lui. Astfel vedem cum o vindecă de febră pe soacra lui Petru, luând-o de mână şi ridicând-o (Marcu 1, 31). Il vindecă pe lepros printr-o simplă atingere spunându-i „vreau să te curăţeşti" (Marcu 1, 41) i celui surdo-mut i-a zis: „deschide-te" (7,34), precum şi orbului din Betsaida. Pe paraliticul din Capernaum l-a vindecat spunându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta" (Marcu 2,11). Altă dată, i-a poruncit celui cu mână uscată zicându-i: „întinde mâna ta" (Marcu 3, 5), iar orbului din Ierihon i-a spus „mergi, credinţa ta te-a mântuit" (Marcu 10,52). Femeii care avea o scurgere de sânge i-a spus: „fiică, credinţa ta te-a mântuit" (Marcu 5,34). In fine, o învie pe fiica lui Iair luând-o de mână şi porundndu-i să se ridice (Marcu 5,41)! Adică se adresează omului suferind şi îl vindecă pe loc de boala lui. In multe dintre aceste cazuri de vindecări ale afecţiunilor medicale este accentuată credinţa celor care de bună voie vin către Iisus, cum este cazul paraliticului din Capernaum şi al femeii cu scurgere de sânge.

b) Reacţia omului demonizat provocată de prezenţa demonilor este ilustrativă.

Atunci când demonul îl posedă pe om în întregime, acela nu se mai poate controla, strigă şi trece la fapte autodistrugătoare (se răneşte, cade la pământ, în foc şi în apă), precum demonizatul surdo-mut cu crize de „leşin".

Este imposibil pentru demonizat să ceară ajutorul lui Hristos, contrar celui care suferă de vreo boală. Asta înseamnă că voia lui este legată şi cel mai probabil şi simţurile lui, după cum menţionează şi Sfântul Ioan Gură de Aur într-unui dintre comentariile sale. Prin urmare este nevoie de ajutorul unei alte persoane pentru a-l aduce în faţa lui Hristos. Ca-racteristic este cazul tatălui care-l aduce pe fiul lui demonizat, „care are duh mut" (Marcu 9, 17), înaintea lui Hristos, sau a femeii canaaneence ce vine singură (Marcu 7, 26), fiindcă îi este greu s-o aducă şi pe fiica ei demonizată, care „este rău chinuită", într-un loc unde Hristos voia să treacă neobservat de lume. In alte cazuri, precum al demonizatului din sinagogă sau al gherghesenilor, Hristos este Cel care iese în întâmpinarea demonizatului.

c) Insuşi Hristos le dă ucenicilor putere asupra demonilor pe mai multe nivele.

Atunci când Iisus le dă putere ucenicilor Lui, le dă putere specială pentru a scoate demoni, pentru a birui stări aducătoare de moarte şi pentru a vindeca orice boală (Matei 10, 1, Marcu 16, 17 şi Luca 10,19). E vorba de distincţia clară a puterilor speciale pe care le dă ucenicilor Săi.

La fel înţeleg şi oamenii că pentru a scoate cineva demoni e nevoie de o putere superioară325, puterea lui Dumnezeu. Una este să vindece cineva o boală simplă, cum ar face-o poate un doctor (chiar şi prin cunoştinţele sale medicale), alta să vindece o boală incurabilă, aşa cum nici măcar doctorul n-o poate face, şi alta să-l elibereze pe om de sub stăpânirea demonilor şi a lui Satana. E vorba de stări gradate ierarhic, în funcţie de gravitatea lor, pe care atât lumea cât şi ucenicii lui Hristos erau în stare să le înţeleagă.

d) Reacţiile duhului rău sunt atât de marcante, atunci când se află în faţa puterii lui Dumnezeu, încât când omul este martor al unor asemenea situaţii, cu greu le poate uita.

Demonizaţii vin şi se închină la Hristos, în vreme ce celorlalţi oameni le este imposibil să se apropie de ei şi să-i îmblânzească. Duhurile rele recunosc superioritatea, dar şi misiunea dumnezeiască a lui Hristos, în vreme ce sunt puse la îndoială chiar şi de oameni apropiaţi Lui (precum „fraţii" lui, fiii lui Iosif), care-L cunosc de mult timp.
Demonul, înainte de a ieşi din om, îl face să se zvârcolească precum peştele, îl chinuieşte pentru ultima oară, ţipă şi fuge, pentru a-şi găsi refugiu în altă parte, în porci.

Uneori îl lasă pe jumătate mort, ca în cazul lunaticului, care era posedat de un duh mut. Nu există asemenea fenomene dramatice în cazul bolnavilor, care sunt vindecaţi în mod liniştit şi simplu, oricât de grave şi de cronice ar fi bolile lor.

Arhimandrit Antonie I Stilianakis
VINDECĂRI ALE DEMONIZAŢILOR, EDITURA EGUMENITA

Cumpara cartea "Vindecari ale demnonizatilor"

 

.