In lectura evanghelică de astăzi (v. Luca 15, 11-32) Biserica noastră dă citire pildei fiului risipitor, continuând pregătirea noastră pentru Postul cel Mare, care este prin excelenţă o perioadă a pocăinţei. Pocăinţa în această pildă are ca element principal ideea întoarcerii.
Pocăinţa nu este o stare lăuntrică statică de întristare de sine sau de îmbunătăţire a imaginii noastre, ci este un proces de întoarcere şi de restaurare a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Ceea ce este important este faptul de a găsi premisele acestei întoarceri şi acestei relaţii.
Elementele sunt două. Primul este certitudinea că Dumnezeu este Părintele nostru, care ne iartă şi ne iubeşte şi pe toate le iconomiseşte nu în vederea unei efemere mângâieri sufleteşti, ci în vederea unui parcurs statornic al mântuirii „persoanei" noastre. Aşadar, nu poate să existe o raţiune a pocăinţei sau o nevoinţă duhovnicească în care să nu existe limpede făptul că Dumnezeu este Părintele nostru.
Ceea ce l-a salvat pe hui cei risipitor şi i-a dat premisele întoarcerii, ale mântuirii şi ale restaurării este ceea ce nu a uitat nici măcar o clipă in ţara cea îndepărtată, nici în ceasul păcatului: că Dumnezeu este un Părinte milostiv. Intreaga noastră luptă în cele din urmă şi întreaga noastră căutare este să ne încredinţăm de prezenţa şi de mărturia în viaţa noastră a lui Dumnezeu Tatăl.
Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte. Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu poate să vorbească despre Dumnezeu. Dacă omul nu poate să fie încredinţat, să-i mărturisească Dumnezeu că este Părintele lui, nu poate să aibă viaţă nici ca să facă ceva esenţial, adică ceva care să aibă perspectivă veşnică în viaţa lui. Deoarece chiar şi ţinerea poruncilor şi nevoinţa lui personală nu se fac pentru ca să păzească, să ocrotească, să sporească să caute această relaţie, ci ca să se închine pe sine însuşi lui Dumnezeu. Aşa se luptă omul, între conservatorism şi liberalism, între moralitate şi imoralitate şi este condus în chip pedagogic de către pronie. Insă şi cele două cadre, al moralităţii şi al imoralităţii, sunt iadul, sunt robie, dacă omul nu s-a încredinţat de iubirea părintească a lui Dumnezeu.
Aşadar, toată lupta noastră numai atunci doar poate să fie justificată, dacă omul, înainte de a pleca din această viaţă, se încredinţează de dragostea părintească a lui Dumnezeu. Se încredinţează că Dumnezeu este Dumnezeul dragostei, al iertării şi al lăsării păcatelor. Este Dumnezeul nu al celor îndreptăţiţi, ci Dumnezeul celor ce se pocăiesc.
Al doilea element este simţirea îndepărtării de această relaţie. Simţirea căderii din această relaţie, care nu are nimic de-a face cu înţelesul strâmt al încălcării poruncii şi legii, ci are de-a face cu o lipsire şi cu o ofensare a acestei relaţii.
Dacă omul nu a gustat această relaţie, nu poate să vorbească despre moralitate sau imoralitate. Nu a înţeles încă valoarea poruncilor şi a legilor drept căi pedagogice care-l conduc la şi-i asigură această relaţie. Omul care nu a gustat bucuria nu ar putea să simtă nici absenţa acesteia.
Adevărata pocăinţă nu este o nenorocire, o întristare de sine că nu am reuşit într-un anumit lucru. Ci pocăinţa este simţirea pierderii Raiului. Este simţirea pierderii iubirii părinteşti.
Dacă omul recunoaşte faptul că comoara lui este această simţire a iubirii părinteşti, atunci nu este presat de nimeni şi nu este constrâns ca să ţină poruncile şi să-şi păzească integritatea persoanei sale departe de păcat, ci dimpotrivă, el însuşi se străduieşte să nu ofenseze şi să nu piardă această bucurie şi acest har.
Simţirea harului Dragostei lui Dumnezeu şi simţirea lipsirii şi a pierderii lui - din pricina fugii noastre şi a dezlegării noastre de El - sunt cele două elemente care ne conduc pe calea mântuirii. Orice altceva în afara acestui cadru, a acestei experienţe şi a acestei stări este iad, chiar şi dacă în mod aparent omul este fără de păcat.
Prin urmare, măsura moralei, măsura virtuţii, măsura păcatului pentru Dumnezeu nu se epuizează la o ţinere scolastică a poruncilor, nici la o scolastică investigare de control a noastră sau a altora cu privire la cantitatea păcatului nostru, ci se epuizează şi se concentrează în faptul dacă am păzit această relaţie, dacă am crezut în această relaţie şi în bucuria pe care ne-o dă.
Dacă omul crede cu adevărat că întreaga lui viaţă, toate lucrurile sunt Dumnezeu-Tatăl, atunci cu adevărat trăieşte libertatea fiilor lui Dumnezeu şi este condus spre un parcurs pe care nu l-a bănuit mai înainte. Virtutea şi păcatul sunt robie dacă omul nici nu a căutat, nici nu a refuzat această experienţă şi încredinţare: că, aşadar, Dumnezeu este un Părinte milostiv. De altfel, aşa este caracterizată în tradiţia noastră lectura evanghelică de astăzi: „Parabola Părintelui milostiv".
Preot Varnava Iankos
Fragment din cartea "Biserica pacatosilor", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Biserica pacatosilor"
-
Fiul Risipitor in bratele Tatalui
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor -
Fiul risipitor
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor -
Fiul risipitor sau scoala pocaintei
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.