Iisus a coborât şi mult în voinţa de-a convinge pe Apostoli despre învierea Lui. El le-a cerut la prima întâlnire Apostolilor, după ce I-au pipăit mâinile şi picioarele cu urmele cuielor, ceea ce i-a bucurat, dar incă nu le-a topit orice îndoială, ceva de mâncare şi a mâncat ceea ce I-au dat, în faţa lor, ca să le arate că nu e duh, ci este El însuşi înviat cu trupul. Căci nu mai avea El acum trebuinţă de mâncare.
După ce le-a arătat mâinile şi picioarele, dar ei bucurându-se încă nu credeau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor" (Luca 24, 41-43).
Legea întreţinerii trupului prin mâncare a lăsat-o Dumnezeu, când spiritul nu e destul de tare, ca prin prezenţa activă a lui Dumnezeu în el, să întreţină el însuşi trupul în lucrarea lui. De aceea Iisus a putut coborî cu voia la această scurtă relaxare a legăturii trupului Său cu dumnezeirea din El, chiar după înviere, pentru a-i convinge pe Apostoli despre păstrarea trupului Său prin înviere.
Aceasta a făcut-o şi când S-a întâlnit cu unii dintre Apostolii Săi la Marea Tiberiadei.
El a apărut atunci la ţărmul mării într-o dimineaţă, în vreme ce Apostolii plecaseră de cu noapte într-o corabie la pescuit. Apropiindu-se corabia de ţărm, ei încă nevăzându-L din pricina întunericului, Iisus i-a întrebat: „Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci, au aruncat-o şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor" (Ioan 21, 5-6).
Ioan, ucenicul pe care îl iubea Domnul, a simţit atunci, din glas şi din minune, că Cel ce vorbeşte de pe ţărm este Domnul. Iubirea are o mai mare putere de sesizare a identitaţii persoanei iubite şi iubitoare din glasul ei. Şi Ioan a spus lui Petru: „Domnul este!" (loan 21, 7). Petru, care era dezbrăcat, şi-a pus haina şi s-a aruncat grăbit în apă spre a veni la El, nemaiaşteptând până va ajunge corabia la ţărm. In Petru se manifestă iarăşi râvna grăbită, pe când în Ioan iubirea liniştită, contemplativă.
Ceilalţi au tras corabia ce se afla la vreo două sute de coţi, la ţărm. Ieşind la ţărm, au văzut jar pus pe pământ şi deasupra lui peşte, şi pâine. Iisus le-a spus să aducă şi „peştele prins acum". Simon-Petru, suindu-se în corabie, a scos mreaja la ţărm şi a golit din ea 153 de peşti mari.
Toate acestea s-au petrecut cu voia lui Iisus, pentru a le da un înţeles simbolic. Dacă Iisus face cu puterea Lui ca Apostolii să poată prinde atâta peşte, după ce prin ei înşişi toată noaptea n-au prins nimic, cum nu vor scoate ei mulţime de oameni din valurile pierzării prin puterea lui Hristos, apărut la începutul epocii luminate de sens a învierii Lui?
Cei 153 de peşti ne trimit la „un număr simbolic şi o figură de triunghi [3] şi una de şaseunghi [1+5=6], care indică pe de o parte cunoştinţa cucernică a Treimii, iar pe de alta, înţelesul acestei lumi"44, simbolizând deci lumea aceasta mântuită cu ajutorul Sfintei Treimi. „Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi! Şi niciunul dintre ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul" (Ioan 21, 12). Trăindu-L acum în mod sigur ca Fiul lui Dumnezeu şi ridicat în alt plan al existenţei, în planul dumnezeiesc şi plin de taină, erau stăpâniţi de o copleşitoare sfială. După înviere nu-I mai spuneau decât „Domnul". Dar El voia să-i ţină într-o familiaritate cu Sine dându-le să mănânce.
„Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor; şi, de asemenea, şi peştele" (Ioan 21, 13). Nu numai ei I-au adus darul lor, ci şi El le-a dat darul Său, hrana de la El, pregătită în focul dragostei Lui.
De la pescuitul pe Lacul Tiberiadei i-a chemat Iisus pe ucenicii Săi să-L urmeze în cursul vieţii Sale pământeşti, ca să se pregătească pentru trimiterea lor la pescuitul de oameni. Tot de acolo îi cheamă acum să-i trimită la pescuirea de oameni după plecarea Lui la Tatăl, pescuire pe care n-o vor putea face decât cu puterea Lui.
Nu se spune însă să fi mâncat şi Iisus. Era potrivit ca, cu această ocazie, să-l reabiliteze şi pe Petru în slujba de păstor al oilor Sale cuvântătoare, după ce l-a făcut să-şi mărturisească de trei ori iubirea faţă de El, ca să se căiască de întreita lepădare. In mod delicat, i-a adus prin aceasta aminte de lauda lui că de se vor lepăda toţi, el nu se va lepăda, întrebându-l prima dată nu simplu: „Simone, fiul lui Ionâ, Mă iubeşti?", ci „Simone, fiul lui Ionâ, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" (Ioan 21, 15).
Reabilitându-l ca păstor al oilor Sale, împreună cu ceilalţi Apostoli, Iisus Se afirmă iarăşi ca Dumnezeu, ca supremul Păstor al lor. Ele sunt ale Lui prin existenţă. Nu poate iubi oile acestui Păstor suprem cine nu-L iubeşte pe El, cine nu le iubeşte cu iubirea Lui.
Sfântul Evanghelist Ioan spune că la Marea Tiberiadei Iisus S-a arătat a treia oară ucenicilor Săi după ridicarea Sa din morţi (Ioan 21,14).
Dar după Sfântul Apostol Pavel, Iisus S-a arătat şi alte daţi. O dată „S-a arătat la peste cinci sute de fraţi", dintre care unii trăiau încă la anul 56, când scria Epistola I către Corinteni (1 Corinteni 15, 6).
In unele întâlniri cu Apostolii le-a vorbit şi lor mult despre împlinirea prorociilor în Persoana, în pătimirea şi în învierea Lui, făcându-i să înţeleagă cum se cuvine Scripturile. Căci de-abia după învierea Lui puteau înţelege de fapt cele spuse în Scripturi cu privire la El. Voia să-i convingă şi prin aceasta că El este Hristosul, sau Fiul lui Dumnezeu, şi că El a înviat. Voia să-i facă prin aceasta martorii şi propovăduitorii convinşi ai Lui, ai învierii Lui, ai faptului că prin El a început şi se săvârşeşte, în Dumnezeu, mântuirea celor ce se pocăiesc, deci toate neamurile, „iertându-li-se" păcatele.
Aceasta o spune într-una dintre întâlnirile cu Apostolii: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi că aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora" (Luca 24, 44-48).
Nu putea Iisus după învierea Sa şi înainte de înălţarea Sa să nu caute să le dovedească ucenicilor în toate felurile învierea Sa şi să nu tragă din toate cele făcute pe pământ, încheiate cu învierea Sa, concluzia trimiterii lor în lume, pentru a fructifica în toate timpurile opera Lui mântuitoare. Nu putea face vădit rostul venirii Lui în lume şi al operei Sale fără această trimitere a lor spre fructificarea ei, dar şi fără făgăduinţa că le va trimite în acest scop puterea de sus prin Duhul Său cel Sfânt. Era ultima vestire a autorităţii Sale de Dumnezeu venit în lume spre mântuirea ei (Luca 24, 49).
Intr-un mod mai concret redă Evanghelia Sfântului Matei misiunea ce le-o dă Iisus Apostolilor Săi înainte de înălţarea Sa, spunând că această misiune le-a precizat-o Iisus într-o întâlnire în Galileea. Ea e rezumată de Iisus în porunca de-a boteza pe oameni în numele Sfintei Treimi şi de a-i învăţa să păzească toate câte li le-a grăit lor, asigurându-i totodată că El însuşi va fi cu ei, întărindu-i, până la sfârşitul veacurilor. Le dă această poruncă pe temeiul faptului că acum I s-a dat ca om toată puterea în cer şi pe pământ. Căci, în baza învierii, El va sta ca om la dreapta Tatălui, dar poate comunica din umanitatea Sa spiritualizată, sau îndumnezeită, Duhul Său cel Sfânt şi prin El Se poate sălăşlui şi El în tot omul care I se deschide. El poate fi acum în toţi şi-i poate mântui pe toţi cei ce vor. Şi pe cei ce I se deschid îi poate duce la fericirea veşnică, iar pe cei ce nu-L primesc îi poate lăsa în iadul veşnic. In baza puterii acesteia, El Se arată ca fiind şi ca om în rând cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi poate cere ca toţi cei ce vor din toate neamurile să fie mântuiţi, să fie botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, deci uniţi cu Ei.
„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28,18-20).
Dar Iisus Cel înviat nu mai stătea tot timpul cu ucenicii Săi. Umanitatea Lui era învăluită de lumina dumnezeirii. Trebuia să coboare din ea cu voia pentru a Se arăta, pentru a vorbi, sonor, în cuvintele care, fiind limitate, nu puteau cuprinde adâncimile vieţii nesfârşite ale dumnezeirii din ea.
El petrecea în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om.
Parintele Dumitru Staniloae
Fragment din cartea CHIPUL EVANGHELIC AL LUI IISUS HRISTOS, EDITURA BASILICA
Cumpara cartea „Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos”
Nota:
44 EVAGRIE PONTICUL, Cuvânt despre rugăciune, în: Filocalia, vol. 1, trad., introd. şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 22008, p. 97.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.