Zilele trecute, o persoană care se spovedeşte de mai multă vreme la mine mi-a împărtăşit o îngrijorare crescândă cu privire la viitorul său, atât în plan personal, cât şi în plan profesional. Frământările ei pot fi sintetizate în următoarele fraze: „Ce să fac ca să ies din această stare în care mă complac de mai mulţi ani? Cum să scap de nemulţumirea vizavi de statutul meu actual, când nici nu am o perspectivă de a mă căsători, dar nici nu pot opta ferm pentru călugărie? Nici profesia pe care o am nu mă împlineşte, ba chiar simt că mă oboseşte din ce în ce mai mult. Am voie să-mi fac planuri de viitor? Să caut să schimb ceva? Sau creştineşte e doar să mă rog şi să aştept ca Dumnezeu să intervină în viaţa mea?”. Nu e prima dată (şi nici ultima, sunt convins) când dialoghez cu persoane îngrijorate de condiţia lor, dar mai ales de viitorul lor. Din punctul meu de vedere, răspunsul la astfel de frământări constă în a învăţa cum să facem distincţia între a-mi planifica viaţa şi a avea o viziune despre viaţa mea.
O vorbă atribuită lui Woody Allen spune că, dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, e suficient să-I povesteşti despre planurile tale. Corect, până la un punct. Căci şi Scriptura ne spune: „Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere” (Iacov 4, 13-14). Aşadar, e curată nebunie să-ţi faci planuri. Chiar aşa a şi fost caracterizat de Dumnezeu bogatul cel lacom, căruia i-a rodit din belşug ţarina şi care făcea planuri de a-şi mări hambarele: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Poate fi o nebunie să ne facem planuri de viitor, dacă nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, ci în noi înşine şi în cele ce ni se par a fi ale noastre sau sub controlul nostru. Cu atât mai mare e nebunia, cu cât ignorăm că moartea poate surveni oricând şi ne poate găsi preocupaţi doar de cele ale trupului – în fond, un viitor cadavru, oricât de bine l-am întreţine în această viaţă. Dar Apostolul nu ne spune să nu ne facem deloc planuri de viitor, să fim paralizaţi de inacţiune. Căci, după ce avertizează asupra imprevizibilităţii şi fragilităţii zilelor ce vor veni, Sfântul Iacov completează: „voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau aceea” (Iacov 4, 15). Aşadar, când ne propunem ceva, să avem mereu conştiinţa că „omul (îşi) propune, iar Dumnezeu dispune”. Adică totul depinde de voia sau de îngăduinţa lui Dumnezeu. E şi aceasta o dovadă de realism duhovnicesc.
E de evitat şi extrema cealaltă, în care să considerăm că nu are nici un rost să ne planificăm ceva, dacă oricum Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Aşa ar putea interpreta unii cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). Aici nu e îndemn la nemuncă sau la trai de azi, pe mâine, ci e recomandată o atitudine sănătoasă faţă de cele viitoare, ancorată în credinţa că Dumnezeu este Proniatorul – Cel ce ne poartă de grijă.
Domnul avertizează asupra unui consum sufletesc inutil, provocat de multele griji ce ne pot copleşi şi chiar ne pot stresa, ca să folosim un termen la modă astăzi. Calea de mijloc, cea împărătească, e permanenta conlucrare a omului cu Dumnezeu. Aici este, dacă vreţi, cheia succesului oricărei planificări şi de aici izvorăşte puterea de a vedea într-un eventual eşec nimic altceva decât un mod prin care Dumnezeu ne (re)aşează pe drumul cel bun.
Există o chemare mai înaltă a creştinului decât aceea de a-şi organiza înţelept şi prudent viaţa, încredinţând mereu lui Dumnezeu planurile sale. Această treaptă mai înaltă presupune a avea credinţa că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi – adică are o viziune în ceea ce ne priveşte. În momentul în care eu mă deschid către acest mod în care Dumnezeu „vede” viaţa mea obţin, la rându-mi, o viziune despre ceea ce am eu de făcut. Nu vă gândiţi la ceva mistic, la vreo teofanie rezervată „celor aleşi”. Dar nici nu confundaţi viziunea creştină, această intuiţie a ceea ce sunt chemat să fiu, cu stările melancolice ale visătorului cu ochii deschişi. Pe măsură ce mă dedic întru totul împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, în inima mea se naşte o încredinţare. Chipul acestei încredinţări este o viziune – adică ceea ce mă văd făcând pe viitor, în timp ce sunt tot mai decis să împlinesc doar voia lui Dumnezeu. Moise s-a văzut a fi salvatorul poporului său robit de egipteni. Neemia a crezut că prin implicarea sa se pot reconstrui zidurile Ierusalimului. Saul cel convertit pe drumul Damascului (Sfântul Pavel) a crezut că poate deveni apostolul neamurilor. E drept, sunt exemple ale unor nume mari din istoria creştinismului. Dar au devenit mari tocmai pentru că au crezut cu tărie în Dumnezeul Care... a crezut în ei! Aş putea veni şi cu exemple din zilele noastre, de oameni care s-au „văzut” împlinind voia lui Dumnezeu într-un mod care a inspirat apoi şi pe cei din jurul lor. Cine prevedea, spre exemplu, că un preot de ţară, de undeva din Prahova, dorind să salveze un copil de la avort, va ajunge, în timp, să poarte grijă de sute de suflete? Pentru a fi „vizionari” e nevoie să începem de undeva, de acolo de unde ne doare, de unde credem că este urgent a interveni. Treptat, lucrarea noastră va creşte de la sine, în chip firesc: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).
Două precizări mai ţin să fac. Prima: pentru a nu cădea în înşelare, e bine să căutaţi validarea viziunii voastre la scaunul de spovedanie, dacă se poate în faţa unui duhovnic cu experienţă. Vrăjmaşul poate să alimenteze o râvnă nesăbuită şi ne putem trezi că în loc de „nebunia pentru Hristos” (care nu ţine de sfera patologiei) am dobândit nebunia cu acte în regulă. A doua menţiune: indiferent de cât timp durează, să vă asumaţi condiţia actuală ca pe o etapă pregătitoare pentru planul pe care vi-l pregăteşte Dumnezeu. Altminteri, vă veţi simţi mereu „obosiţi”. Important e ca „toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială” (Filipeni 2, 14). În timp ce aţi citit aceste rânduri, Dumnezeu v-a şi pregătit următorii paşi. Îi vedeţi?
pr. Constantin Sturzu
Sursa:doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Destinul si providenta divina
Publicat in : Secte si culte -
Despre pruncii morti prematur
Publicat in : Morala -
Mitropolitul Andrei Saguna
Publicat in : Parinti -
Dan Puric - o intruchipare a providentei divine in mintile si sufletele oamenilor
Publicat in : Religie -
Intre teologia penala à la Andrei Plesu si iubirea venala made by Conchita Wurst
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.