Rareori am auzit spunandu-se despre o cunostinta sau un prieten, despre o persoana sau alta ca ar fi niste oameni echilibrati, dar si mai putini sunt aceia care stiu ce inseamna un organism echilibrat si cat de mult efort presupune acest lucru. Lupta cu tine insuti, cu patimile firii este atat de grea, incat uneori pare imposibila victoria asupra viciilor si ispitelor de tot felul. In acest sens, voi supune atentiei o istorioara:

“Seara fiind, staretul unei manastiri il intreaba pe un calugar:- Ce ai lucrat astazi?, la care monahul cufundat in ganduri ii raspunde cu o voce blanda: - Eheeei! Am lucrat destul, in plus, am imblanzit doi soimi, am condus doi cerbi, am infranat doi ulii, am rapus un vierme, m-am luptat cu un urs si am ingrijit de un bolnav. Impresionat de cele auzite, staretul ii spune:- Ce tot vorbesti omule, noi nu avem astfel de animale in manastire? Si dupa cateva clipe de tacere, monahul continua cu o voce domoala:Soimii sunt ochii mei. Mult ma chinui sa-i imblanzesc, pentru a nu privi in toate partile, ca nu cumva sa ma duca in ispita.

Cerbii sunt picioarele mele; trebuie sa am permanent grija lor, sa le conduc pentru a nu ma duce la pacat. Ulii sunt mainile mele, pe care caut sa le infranez si sa le pun la lucru; altcumva m-ar face sa pacatuiesc. Viermele e limba mea, cu care ma lupt sa nu barfeasca pe altii. Ursul este inima mea cu care ma bat mereu, pentru a nu ma lasa ispitit de lucrurile lumii. Bolnavul este tot trupul meu, de care port grija sa nu slujeasca pacatului. Si aceste lucruri le fac zi de zi si ceas de ceas”. Si auzind acestea staretul se cufunda intr-o tacere launtrica, mult timp.

Echilibrul omului, in principiu, are o stransa legatura cu starea spirituala a acestuia, cu credinta crestina, dar nu intotdeauna. Pe parcursul vietii, am intalnit persoane indiferente fata de fenomenul religios, dar, in schimb, erau foarte echilibrate. Desigur ca echilibrul organismului depinde in mare masura de vointa fiecarei persoane, fie ca este sau nu credincioasa. Chiar si asa, echilibrul este greu de mentinut intr-o lume consumista.

Dar echilibrul care duce la desavarsire este, fara doar si poate, acela al unei fiinte profund credincioase. Pentru crestinii ortodocsi, echilibrul are un singur nume: Iisus Hristos. Sfintii Parinti o numesc cumpatare, dar este cam acelasi lucru. Obiceiurile Domnului Iisus Hristos sunt perfect echilibrate si duc la mantuire. “ Caci Harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat si ne invata s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie” (Tit 2, 11-122). Cel mai puternic obicei fiind acela de a iubi neconditionat orice fiinta, indiferent de pacatele pe care le are si orice vietate de pe lumea aceasta. Si sa nu uitam ca Iisus Hristos a venit in lume pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanatosi, pentru cei pacatosi si nu pentru cei virtuosi.

Crestinii nu trebuie sa uite faptul ca ei sunt “musafiri” pe aceasta planeta numita Pamant, iar la intoarcerea “acasa” in imparatia cerurilor trebuie sa fie ei, in primul rand in armonie, in echilibru si, in al doilea rand, sa lase totul in urma, cel putin, asa cum le-a gasit, pentru ca, nu-i asa atunci cand mergi musafir la cineva nu te apuci sa le distrugi casa si gospodaria, ci umbli cu grija sa nu faci un mare deranj.

Nu putem vorbi despre echilibru, fara a face referire la virtute. Acestea doua sunt legate una de cealalta daca vorbim de echilibrul in plan spiritual, duhovnicesc. In conceptia crestina ortodoxa, virtutea crestina este deprinderea si staruinta de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, toate poruncile din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna asadar taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului.
Potrivit doctrinei crestine ortodoxe, cumpatarea este cea mai mare virtute ea le autentifica si le controleaza pe toate. Cumpatarea, dreapta socoteala, perspicacitatea, gandirea logica, sanatoasa, opusul exceselor si al excentricitatii, buna cuviinta si echilibrul spiritual. In schimb, stresul, nelinistea si compromisul sunt de la diavol. Evagrie Monahul spune: “virtutea este hrana sufletului”. Ea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel datator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si fericit in viata viitoare. “Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu”, spune Sfantul Antonie cel Mare.

Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe si in toata purtarea sa. “Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte” (Rom. 13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel.

Echilibrul nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, el se arata foarte folositor atat trupului, cat si sufletului, deoarece pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata”.

Asadar, echilibrul sau daca vreti cumpatarea constituie cel mai bun doctor al corpului uman. Cumpatarea poarta un singur nume: Iisus Hristos, pentru ca cine ajunge la impartasanie este un om echilibrat, un om intelept. Omule al lui Dumnezeu alege cu intelepciune si traieste cumpatat! Traieste cu Dumnezeu. Traieste frumos.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

 

.

• Multumiti-va cu daruri mici
  Publicat in : Credinta
• Botezul si Cununia - Chemarea femeii
  Publicat in : Morala
• Pasapoarte edenice
  Publicat in : Religie