Ideea datoriei nu are întotdeauna o atât de mare eficacitate asupra sufletului ca ideea folosului sau utilităţii. Fără îndoială, pentru cine ştie să gândească, aceste două perspective coincid; dar pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne înălţăm până la Dumnezeu, până la dreptatea Sa şi la iubirea Lui de oameni. Răsăritenii ştiu că Dumnezeu nu porunceşte nimic decât spre binele nostru şi după firea noastră cea adevărată. Sfântul Irineu a înfăţişat deja în chip minunat această învăţătură1. Dar miopia noastră sufletească ne împiedică adesea să privim atât de sus, iar lipsa noastră de credinţă desfiinţează uneori puterea de convingere a acestui adevăr. Se cuvine
deci să examinăm efectele „doliului” sau plânsului întristat: unul nevăzut dar sigur potrivit Scripturii şi Tradiţiei, şi altele ce pot fi constatate din punct de vedere psihologic.

Laconismul intenţionat al „bătrânilor” atunci când îşi rosteau cuvintele desfiinţează cel mai adesea menţionarea rezultatului sau îl formulează pe scurt, în doar trei silabe: „Fă şi mântuieşte-te [kai soze]”. Nici o altă perspectivă nu merită atracţiile acesteia din urmă: mântuirea este în acelaşi timp veşnicia fericită dar şi, încă de aici, raiul păcii prin sănătatea sufletului. Şi de câte ori n-am auzit spunându-se că străpungerea este singurul şi cel mai sigur drum ce duce spre aceasta! Se întâmplă de asemenea ca Părinţii să-i ademenească pe cei care-i întreabă cu roadele străpungerii, dar fără să le precizeze nimic: vagi promisiuni, venind de la oameni vrednici de încredere, ele atrag prin aerul lor tainic şi prin nădejdea unei frumoase surprize.

„Un frate i-a zis awei Petru, ucenicul awei Lot: Când sunt în chilia mea, în pace e sufletul meu. Iar de va veni vreun frate la mine şi cuvintele celor din afară îmi va spune, se tulbură sufletul meu. Iar awa Lot zicea: Cheia ta deschide uşa mea. Zis-a fratele bătrânului: Ce este cuvântul acesta? Zis-a bătrânul: Dacă va veni cineva la tine, îi zici lui: Cum te afli, frate? De unde ai venit? Cum sunt fraţii? Te-au primit sau nu? Şi atunci deschizi uşa fratelui şi auzi cele ce nu voieşti. Şi i-a zis: Aşa este. Ce va face omul, de va veni la dânsul vreun frate? Răspuns-a bătrânul: Plânsul cu adevărat învăţătură este, iar unde nu este plâns, nu este cu putinţă a ne păzi. Zis-a fratele: Când sunt în chilie, plânsul este cu mine, iar de va veni cineva la mine, sau voi ieşi din chilie, nu-l am. Zis-a bătrânul: încă nu ţi s-a supus, ci spre folos îţi este. Căci scris e în Lege că, atunci când vei dobândi vreun rob evreu, şase ani sluji-te-va, iar în al şaptelea an îl vei trimite pe el slobod. Iar de-i vei da femei şi va naşte copii în casa ta şi nu va voi să fugă, pentru muiere şi copii, îl vei aduce la uşa casei şi vei găuri urechea lui cu acul şi-ţi va fi rob în veac2. Zis-a fratele: Ce este cuvântul acesta? Răspuns-a bătrânul: De se va osteni omul după putere la vreun lucru, în orice ceas îl va căuta spre trebuinţa sa, îl va găsi. I-a zis lui fratele: Rogu-te, spune-mi cuvântul acesta! Zis-a bătrânul: Nici un fiu vitreg nu rămâne slugărind cuiva, dar fiul din născare nu-şi lasă tatăl”3.

Acest frate trebuia să plece puţin visător. Va fi înţeles cel puţin că aceste ghicitori aduceau laude, e drept, puţin ezoteric, plânsului (penthos) neîncetat. Şi alte apoftegme par la fel de neînţelese, probabil însă că ele erau mai clare pentru cei obişnuiţi cu locurile comune ale limbajului ascetic.

„Zis-a awa Pimen: Plânsul este îndoit: şi lucrează, şi păzeşte”4.

Evagrie ne va pune pe calea, cea bună, pentru a putea înţelege taina acestor două cuvinte: „Căci spre aceasta ai fost rânduit dintru început: ca să lucrezi şi să păzeşti”5 - aluzie la Facerea 2, 15.

Or Adam trebuia să lucreze şi să păzească grădina raiului... Iar în acest rai regăsim familiaritatea cu Dumnezeu:

„Un bătrân a spus: Omul care stă în chilia sa şi care spune psalmi se aseamănă celuia care stă afară în picioare şi care caută pe împăratul. însă cel care se roagă cu lacrimi se aseamănă aceluia care strânge picioarele împăratului şi îi cere milă, aşa cum femeia păcătoasă a spălat cu lacrimile ei păcatele pe care le făcuse”6.

Aceste ultime cuvinte arată rezultatul nevăzut al străpungerii. Autorii noştri insistă atât de mult asupra lui, încât uneori pare că acordă mai puţină atenţie Tainei Spovedaniei. E o dificultate istorică incontestabilă. In nici unul din textele pe care le-am citat sau pe care am fi putut să le cităm, plânsul (penthos) nu e pus în legătură cu Taina Spovedaniei. Mai mult, pentru a explica eficacitatea străpungerii nu se face niciodată apel la iubirea desăvârşită pe care o presupune sau pe care ar trebui s-o presupună. Iată câteva probleme pe care însă trebuie să le las pe seama altor specialişti.

O expresie a Sfântului Grigorie din Nazianz va fi reluată adesea după el: lacrimile sunt al cincilea botez. Iată-le pe celelalte patru: cel al lui Moise, numai cu apă şi, prin
urmare, pur alegoric; cel al Sfântului Ioan Botezătorul, superior celui anterior fiindcă e un botez al pocăinţei, nedesăvârşit încă, deoarece nu este în Duhul; cel al martiriului, în sânge, cel mai desăvârşit dintre toate, fiindcă l-a primit însuşi Hristos, iar după primirea lui nu mai există posibilitate de întinare; în sfârşit, cel al lacrimilor, mai anevoios decât martiriul, întrucât constă din „spălarea patului şi aşternutului în fiecare noapte, cu propriile lacrimi, în tânguire şi mâhnire, asemenea lui Manase şi ninivitenilor...”7.

In predica următoare, „La Sfântul Botez”8, Grigorie face referiri la exagouresis. Dacă prin aceasta ar trebui sa înţelegem Taina Sfintei Spovedanii, în nici un caz acest lucru nu micşorează cu nimic dificultăţile celui de-al cincilea botez.

„Câte lacrimi trebuie să vărsăm ca să umplem cristelniţele? Şi cine ne încredinţează că la sfârşitul vieţii vom dobândi vindecarea? Sau că nu vom fi aduşi în faţa judecăţii, încă plini de datorii şi trebuind să îndurăm stinghereala de dincolo? Fără îndoială, bunule şi iubitorule Agricultor, îl vei ruga pe Stăpânul să cruţe încă smochinul şi să nu-l taie, în ciuda lipsei de roade care apasă asupra lui; să-i îngăduie să-l înconjoare cu gunoi, adică cu lacrimi, suspine, rugăciuni, privegheri, zdrobirea trupului şi sufletului, îndreptării prin mărturisire şi printr-o vieţuire smerită; nu este sigur însă dacă Stăpânul îl va cruţa pentru că stă pe locul său fără folos...”

Ce face eficacitatea celui de-al cincilea botez? Dezlegarea păcatelor sau spălarea sufletului prin lacrimi? Poate că amândouă. Dar nici una n-o poate înlocui, nici nu se
poate dispensa de cealaltă. Vom vedea numaidecât cum anume înţeleg minţi mai puţin profunde decât „Teologul” învăţătura sa. Să amintim mai întâi mărturiile independente de Sfântul Grigorie. „Scrisoarea” episcopului Ammon9 povesteşte că într-o zi, în faţa unei adunări de trei sute de monahi, Sfântul Teodor, care nu era preot, a ţinut următorul discurs:

„De multă vreme mi-a descoperit Dumnezeu ceea ce vreau să vă spun, poruncindu-mi până acum să tac.

Dintr-odată însă, pe când eram în picioare înaintea Lui, mi-a poruncit să vorbesc. Iată despre ce e vorba: aproape pretutindeni unde s-a propovăduit numele lui Hristos şi unde se păstrează credinţa apostolică pe care o ţinem şi noi, mulţi din cei care au păcătuit după Sfântul Botez şi-au plâns greşelile, iar Domnul, primind sinceritatea căinţei lor, le-a şters păcatele. Voi toţi, care până în ziua de astăzi v-aţi plâns cu credinţă greşelile făcute după Botez, să ştiţi că ele v-au fost iertate. Fiecare să aducă mulţumire milostivirii Domnului şi să spună: «Ai schimbat întristarea mea în bucurie; smulsu-mi-ai haina de pocăinţă şi m-ai încins cu bucurie.»”

Pentru mai multă certitudine, de-abia este promulgată această iertare, că soseşte o scrisoare a Sfântului Antonie cel Mare10. Pe baza unei revelaţii ce i s-a făcut Sfântului
Antonie, ea repetă aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce s-a spus despre iertarea universală acordată „pentru toate păcatele săvârşite până în ziua în care veţi primi această scrisoare, deoarece Dumnezeu a primit lacrimile şi doliul [penthos] celor care au plâns şi s-au întristat”.

Pocăinţa ninivitenilor a inspirat pe mulţi predicatori. Vorbind despre ei, Sfântul Efrem se simte cuprins de un puternic entuziasm.

„Incântătoarele plânsete ale copiilor îi faceau să plângă pe toţi cei din jurul lor. Glasul celor mici pătrundea până la inimi, înduioşându-le. Bătrânii se acopereau cu cenuşă; bătrânele îşi smulgeau părul şi-l aruncau; capetele celor vârstnici se acopereau de durere şi de ruşine. Tinerii, văzându-i pe cei bătrâni, îşi sporeau mai exuberantă ne va părea mai târziu bucuria celor vinovaţi, când Iona va fi nevoit să le vestească că au fost iertaţi de Dumnezeu. Poetul sirian se complace în descrierea luptei dintre bunătatea Duhului Sfânt şi duritatea profetului său. Numai un om fără inimă sau pur şi simplu ticălos poate rezista lacrimilor; un părinte n-ar putea-o face; severitatea de care dă dovadă uneori izvorăşte din iubirea sa. Pentru a le explica copiilor lor purtarea lui Dumnezeu, părinţii niniviteni le ţin următorul discurs:

„Dragi copii, de câte ori nu v-am pedepsit noi? Aţi îndurat biciul, dar loviturile v-au făcut mai înţelepţi. Nu din mânie am ridicat nuiaua asupra voastră. V-am pedepsit pentru că aţi greşit, iar acum ne bucurăm văzând că v-aţi îndreptat. Chiar voi înşivă aţi înţeles că pedeapsa venea din dragostea noastră pentru voi. Biciul v-a fost de folos; mulţumită lui, iată-vă ajunşi vrednicii noştri moştenitori. Durerea loviturilor s-a preschimbat în bucurie; suferinţa adusă de nuiele s-a schimbat într-o comoară de desfătări; întristarea voastră [doliul vostru] s-a preschimbat în bucurie”12.

Şi nimeni nu e părinte cum este Dumnezeu... Dar, asemenea Sfântului Grigorie, Sfântul Efrem cere pocăinţă şi râuri de lacrimi. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele vestitor al străpungerii, pare să se teamă mai cu seamă ca nu cumva păcătosul să cadă în deznădejde. „Numai să nu deznădăjduieşti [monon me apognos]” e ultimul cuvânt al mesajului său Către Teodor cel Căzut13.

Pentru a preveni această descurajare şi orice fel de scuză, în omiliile sale Despre pocăinţă se va strădui să demonstreze cât de uşor se dobândeşte iertarea. Pentru a o dobândi, ne stau la dispoziţie diverse mijloace. „Eşti păcătos? Nu deznădăjdui, ci intră [în biserică] şi te pocăieşte. Ai păcătuit? Spune-i lui Dumnezeu: Am păcătuit. Ce osteneală e în aceasta?...”14.

„Mai e şi altă cale de pocăinţă. Care anume? Plânsul pentru păcatele tale. Ai păcătuit? Plângi [pentheson] şi o să ţi se şteargă păcatul. Ce osteneală îţi cere aceasta?
Nu-ţi cer decât să-ţi plângi [penthesai] păcatul. Nu-ţi spun să străbaţi mările în lung şi-n lat, nici să te opreşti în porturi, nici să porneşti la drum, nici să faci o călătorie fără sfârşit, nici să-ţi cheltuieşti averile, nici să înfrunţi valurile sălbatice. Ce-ţi cer? Să-ţi plângi păcatele. Şi de unde sunt sigur, îmi vei zice, că plângând voi nimici păcatul? Ai dovada în Scriptură”, „prin exemplele lui Manase şi ale ninivitenilor”. „Vezi acum că plânsul [penthos] şterge păcatele?”15.

In următoarea omilie, precum şi în altele, Ioan Gură de Aur revine asupra aceloraşi idei, pentru a le întări16. La începutul secolului N. Suvarov a publicat17 un ciudat
opuscul grecesc, întitulat: „Sfântul Atanasie şi Sfântul Ioan despre feluritele chipuri de a ne lucra mântuirea şi despre pocăinţă”. Autorul enumeră zece moduri de a dobândi iertarea păcatelor. Una dintre ele este plânsul.

„E cu putinţă să ne curăţim şi să dobândim iertarea prin puţine lacrimi [di’oligon dakryon], numai să părăsim cu totul păcatul; în acest fel s-au căit şi au luat iertarea Petru şi femeia păcătoasă. Căci lacrima dumnezeiască este un botez, întrucât Duhul Sfânt o naşte în cei care o au.”

Acest rezumat ne duce cu gândul şi la Grigorie din Nazianz şi la Ioan Gură de Aur; compilatorul adaugă de la sine doar un argument teologic. Dar acest anonim contribuie doar prin aceea că a temperat exigenţele Teologului: câteva lacrimi în locul mulţimii lor care să umple cristelniţa! Dar să nu ne grăbim să acuzăm de laxism pe un necunoscut; el n-a făcut decât să pună la plural o expresie folosită de Sfântul Ioan Gură de Aur la singular:

„Focul păcatului e puternic, şi el se stinge prin puţine lacrimi [oligo dakryo]18; căci lacrima stinge mulţime de greşeli şi spală întinăciunea păcatului. Dă mărturie de
aceasta David, care arată puterea lacrimilor atunci când spune: «Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda»19. Dacă ar fi vrut să insiste numai pe belşugul lacrimilor, ar fi fost de ajuns să spună: cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda. De ce a mai adăugat acest cuvânt: spăla-voi? Pentru a arăta că lacrimile sunt o baie şi o spălare a greşelilor.”

In ciuda acestui dezacord, există în fond o unitate de învăţătură în privinţa eficacităţii plânsului (penthos)? Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a putut contrazice cerând, pe de o parte, o străpungere neîncetată, iar, pe de altă parte, susţinând promptitudinea iertării.

Irénée Hausherr

Fragment din cartea "Plansul si strapungerea inimii la Parintii rasariteni", Editura Deisis

Cumpara cartea "Plansul si strapungerea inimii la Parintii rasariteni"

Note:
1 Adversus Haereses IV, 14-15; PL 7, 1010-1014.
2 Iş 21,3-6.
3 Alph, Petru Pionitul 2; PG 65, 376C-377A [p. 196-197],
4 Alph, Pimen 39; col. 332B [p. 171].
5 De oratione 48; PG 79, 1179A [FR I, 1946, p. 80].
6 PE II, cap. 32, p. 104 = Arm I, p. 559.
7 Oratio 39, In sacra Lumina 17; PG 36, 356.
8 Oratio 40, In Sanctum Baptisonum 9; col. 369.
9 Sancti Pachomii Vitae Graecae 28; ed. HALKIN, p. 115
12 Ibid., p. 364.
13 PG 47, 308.
14 De paenitia, horn. 2, 2; PG 49, 285.
15 Ibid. 3.
16 De ex., In epist. ad Hebreos, hom. 9.
17 Vizantijskij Vremennik 10 (1903), p. 55-61.
18 De paenitia, horn. 7, 5; PG 49, 334.
19 Ps 6, 7.

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: