Voi începe de mai departe. Unul dintre Părinţii Bisericii sau dintre scriitorii duhovniceşti a mărturisit că cel mai rău eretic în momentul în care citeşte o pagină din Evanghelie urmaşilor săi nu este un eretic, ci spune cuvântul lui Dumnezeu. Aş adăuga că atunci când cineva săvârşeşte binele, face pur şi simplu binele şi poate conlucra în bine, dar aceasta nu înseamnă că poate împreună lucra la ceva duhovnicesc în afara acelui bine.
Imi este mai uşor să raţionez ca medic şi voi spune personal, din experienţă, că poţi lucra cu un medic care nu este credincios sau ale cărui convingeri nu le poţi accepta în niciun fel, dar acestea nu îi afectează profesia. Căci nu există niciun motiv, de exemplu, să alegi un chirurg prost pentru că este credincios în detrimentul unuia bun pentru că nu este credincios.
Poţi pur şi simplu să te rogi ca Dumnezeu să-i binecuvânteze munca. Mi se pare că binele rămâne bine, că nu se poate confunda cu fapta sa într-un mod atât de integral.
Creştinismul cu porunca sa de a nu ne împotrivi răului, implică în mod necesar convingeri pacifiste? Vladimir Nikolaevici Lossky a remarcat o dată: „Să lupţi pentru drepturile proprii este josnic, să nu lupţi pentru drepturile altora este meschin". Afirmaţia sa poate fi transferată şi la noţiunea de luptă împotriva răului. Toţi suntem liberi să suportăm ce vrem atunci când este vorba despre noi, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fim la fel de calmi în ceea ce priveşte ceea ce li se face altora. In ce fel este o altă chestiune, dar simplul fapt de a nu ne opune răului în niciun fel nu este neapărat o atitudine creştină.
O dată am susţinut o conferinţă duhovnicească pentru studenţii de la Oxford şi, după primul meu discurs, nu ştiu ce am spus, dar unul dintre studenţi a venit la mine şi mi-a spus: „Părăsesc evenimentul, tu nu eşti creştin". Am spus: „Bine, renunţă, dar măcar luminează-mă, în ce nu sunt creştin?". El mi-a reproşat: „Nu eşti pacifist". I-am explicat: „Nu, nu sunt un pacifist, nu cred că ar trebui să nu reacţionaţi în niciun fel în faţa răului. Sunteţi pacifist?". El mi-a zis: „Da". „Şi sunteţi dispus să mergeţi până la limită în pacifismul dumneavoastră?". „Da, până la limită", îmi spuse. „Atunci răspunde-mi la această întrebare. Dacă intri în această cameră şi afli că un ticălos este pe cale să-ţi violeze mireasa. Ce ai de gând să faci?"
El mi-a răspuns: „Voi încerca să-l conving să renunţe la intenţia sa rea". „In regulă, să presupunem că în timp ce tu îi ţii un discurs, el îşi vede de treabă". „O să mă pun în genunchi şi o să mă rog lui Dumnezeu să facă acest lucru imposibil". „Ei bine, dacă se va întâmpla răul şi făptuitorul se va ridica şi va pleca, tu ce vei face?". „Mă voi ruga lui Dumnezeu ca din rău să iasă binele". I-am spus: „Ştii, dacă aş fi mireasa ta, mi-aş căuta un alt mire, pentru că da, pare o abordare consecventă, dar este oribilă!".
Pentru mine, poziţia sa este inacceptabilă. Dacă vrei să fii un pacifist în sensul integral al cuvântului, trebuie să fii pregătit să mergi până la această limită, să fii pregătit ca unele lucruri urâte să se întâmple în faţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu ca ele să nu se întâmple sau ca lumina să strălucească în întuneric. Nu pot, nu am suficientă convingere că această metodă este tocmai potrivită. Nu vreau să spun că nu am suficientă credinţă, ci că sunt convins de contrariul.
O, ceea ce mi se pare absolut necesar, dacă vrem să luptăm cu răul în vreun fel, este ieşirea din răul cuibărit în noi înşine. Pornind de la o situaţie foarte simplă: dacă o mamă îşi pălmuieşte copilul pentru că ea crede că aşa va ajunge mai repede la el decât dacă îi va vorbi, dar fără nicio iritare şi cu dragoste pentru copil, este una; dar dacă îl lasă să o ia razna şi, când nu mai poate suporta, îl pălmuieşte cu toată răzbunarea acumulată treptat, greşeşte.
Bătaia este una şi aceeaşi, în ceea ce priveşte punctul sensibil al acelui copil, poate că nu loveşte mai tare, dar este o situaţie complet diferită, un caz complet diferit. Intr-un caz este vorba de răzbunare, în altul de o formă specială de educaţie. Mi se pare că, dacă vrem să luptăm împotriva răului şi avem furia care clocoteşte în noi, nu facem decât să adăugăm răul nostru la suma totală a răului din lume.
Am trăit acest lucru la un moment dat, pentru că între cele două perioade petrecute în armata franceză am fost în Rezistenta franceză, iar atunci când s-a decis dacă voi intra în Rezistenţă, eu şi mama mea am discutat şi ne-am promis reciproc că vom lupta, dar că nu vom permite ură în noi. Condiţia era ca, dacă unul dintre noi era arestat şi torturat în faţa celuilalt, celălalt se angaja să nu lase niciodată să pătrundă în sufletul său ura faţă de cei care ar face acest lucru.
Aceasta era limita a ceea ce eram capabili să facem în gândire, oricum, şi cred că aşa s-ar fi întâmplat. Şi în acest caz, consider că se poate lupta, se poate lupta activ împotriva răului, dar nu cred că lupta ar fi fost fructuoasă în prezenţa urii. Formele de luptă pot fi foarte diferite, dar esenţa este următoarea: un creştin nu poate urî. Scriitorul sud-african Vander Post remarcă că, dacă suntem neatenţi, ne asemănăm cu ceea ce combatem. Adică te poţi revolta împotriva a ceva şi foarte uşor să ajungi şi tu pe acel
teren unde lucrează răul. Tocmai aceasta nu trebuie să facem, căci nu putem învinge pe acel teren, care va fi întotdeauna al diavolului.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "Omul", Editura Egumenita
-
Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.