Experienta, cale a cunoasterii

Experienta, cale a cunoasterii Mareste imaginea.

a. Dogmele cunoscute astăzi au fost taine date sau descoperite de Dumnezeu. Deci, pe de o parte - a se reţine! este vorba de taine, lucruri care nu simt accesibile minţii omeneşti sau, oricum, la care oamenii nu au putut ajunge, pe care nu le-au putut intui sau descoperi singuri. Aceste taine au ajuns la cunoştinţa oamenilor prin descoperire, iar descoperirea este înfăptuită prin Duhul, de aceea Tomul mai numeşte aceste taine şi „tainele duhului". Tomul le mai numeşte şi „taine ale vieţuirii evanghelice", înţelegând, foarte probabil, prin această expresie lucrurile pe care creştinii au ajuns să le experieze, să le trăiască, în urma descoperirii lor de către Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru acestea, Tomul spune că au fost „date şi arătate", presupunând, prin urmare, că cei care au ajuns la acestea au ajuns nu datorită lor, ci lucrării de descoperire a lui Dumnezeu.

b. In mod concret, Tomul aghioritic se referă la taina darului sau harului îndumnezeitor, care constituie şi miezul disputei isihaste. Prin urmare, dumnezeirea în sine este taina cea mare şi inaccesibilă omului în starea lui firească, tocmai datorită distincţiei radicale între ordinea creată de care ţine omul şi ordinea necreată a dumnezeirii. Omul nu poate cunoaşte şi nu poate înţelege dumnezeirea tocmai pentru că este întru totul diferit de ea. Are însă şansa experierii harului dumnezeiesc. Redactorul tomului citează mai mulţi Părinţi ai Bisericii în sprijinul acestei afirmaţii. Marele Dionisie (Areopagitul) spune că „darul îndumnezeitor al lui Dumnezeu este îndumnezeire, obârşie dumnezeiască şi obârşia binelui, dar că Dumnezeu, care dăruieşte acest har celor vrednici, este mai presus de această Dumnezeire". Sfântul Maxim Mărturisitorul spune ca „harul acesta îndumnezeitor al lui Dumnezeu este necreat şi pururi existent din Dumnezeu cel pururi existent". Iar Sfântul Macarie cel Mare numeşte harul dumnezeiesc „hrana celor netrupeşti, slava firii dumnezeieşti, frumuseţea veacului viitor, foc dumnezeiesc şi ceresc, lumină negrăită şi mintală, arvuna Duhului Sfânt" (2 Cor. 1, 22).

c. Există însă o categorie de oameni care le-au văzut intr-un anume fel mai înainte, desigur, mai înainte de descoperire. Aceştia au fost proorocii - văzute mai înainte numai de prooroci. Vederea de care au beneficiat proorocii nu se datorează capacităţii firii lor, deci ei nu au văzut pentru că au fost mai capabili din fire, au avut o minte mai pătrunzătoare şi o înţelegere mai puternică, ci se datorează Duhului lui Dumnezeu - văzute ... în Duh. Proorocii sunt persoane deosebite, alese de Dumnezeu ca prin ele să aducă la cunoştinţă celorlalţi voia Sa, fie asupra unor evenimente sau fapte negative săvârşite de aceştia care provoacă mânia lui Dumnezeu, fie asupra unor evenimente viitoare, determinate în cele mai multe cazuri de comportamentul poporului lui Dumnezeu. Proorocii devin astfel cunoscători ai voii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, ai lui Dumnezeu, datorită comunicării speciale de care se bucură din partea lui Dumnezeu. Este vorba de ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur numea vorbirea directă, nemijlocită a lui Dumnezeu cu oamenii, atunci când spunea că „Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor".

d. In aceeaşi categorie intră şi cei care s-au învrednicit să vadă de pe acum bunătăţile făgăduite sfinţilor pentru veacul viitor. Această vedere nu este una deplină, ci cu măsură, adică în parte, ca o pregustare sau ca o arvună. Şi această vedere se datorează Duhului şi nu capacităţii firii respectivilor - cei ce s-au învrednicit să le vadă în Duh. Este vorba, de data aceasta, de perioada de după întruparea Mântuitorului Hristos.

e. Există o iconomie a descoperirii tainelor de către Dumnezeu prin Duhul, adică o desfăşurare a acesteia în etape, la care Tomul face trimitere cu multă claritate. Deducem chiar din acest mic fragment o referire la perioada vechitestamentară, a proorocilor, o referire la perioada noutestamentară şi o referire la veacul viitor. Perioada vechitestamentară este caracterizată ca fiind perioada „înaintelor vestiri", iar cea noutestamentară fiind asimilată cu perioada „celor descoperite pe urmă". Graniţa dintre cele două perioade este „plinirea vremii", la care tomul face referire, citând, desigur cunoscuta expresie paulină (Gal 4, 4) şi înţelegând prin aceasta ceea ce Apostolul însuşi înţelegea, adică momentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, „atunci când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege". Tomul subliniază unitatea sau potrivirea tainelor descoperite în perioada vechitestamentară ca „înainte vestiri" cu tainele descoperite în perioada noutestamentară şi numite „cele descoperite mai pe urmă": „...sfârşitul acelor înainte vestiri arată tainele de atunci ca potrivindu-se cu cele descoperite pe urmă".

Prooroci au cunoscut anticipat ceea ce avea să se descopere „mai pe urmă" tuturor, „întregului pământ" cum spune Tomul şi această cunoaştere era una „întocmai": „...deşi Treimea întreit ipostatică a dumnezeirii, neslăbită de raţiunea unităţii, s-a arătat pământului întreg mai pe urmă, proorocilor le-a fost cunoscută întocmai încă înainte de împlinirea vremii." In fine, veacul viitor, identificat desigur cu cel care va urma celei de a doua veniri a Mântuitorului Hristos şi schimbării la faţă a lumii şi a istoriei, va aduce cu sine o nouă şi ultimă treaptă a descoperirii, care va fi caracterizată de deplinătate şi universalitate: „...se vor descoperi, ia vremea sa, în veacul viitor, la arătarea negrăită a lui Dumnezeu, Cel unul în trei ipostasuri, desăvârşite, tainele propovăduite acum se vor arăta tuturor în chip vădit". Atunci, aşadar, tainele vor fi arătate tuturor oamenilor în chip vădit, adică evident, de necontestat.

f. Există, aşadar, un evident progres în descoperirea lui Dumnezeu şi în cunoaşterea Lui de către oameni, ca şi în ceea ce priveşte numărul celor care se bucură în fiecare etapă de descoperire. Dacă în prima etapă, cea a „înaintelor vestiri", numărul celor care cunosc tainele lui Dumnezeu este format dintr-un număr redus de persoane - cel al proorocilor - pe care Dumnezeu le alege pentru a împlini lucrarea Sa prin ei, în cea de a doua perioadă, care este perioada împlinirii vestirilor celor dintâi, numărul acesta creşte foarte mult, pentru că este format din toţi cei care se învrednicesc prin strădania lor să ajungă la starea de cunoscători în Duhul ai tainelor, în final, în veacul viitor, descoperirea tainelor lui Dumnezeu va fi făcută tuturor oamenilor, fără nici o deosebire şi fără ca aceasta să fie condiţionată de starea sau de vrednicia cuiva. Nu intră în discuţie acum ce efect va avea asupra fiecăruia dintre oameni această cunoaştere deplină a tainelor lui Dumnezeu. Trebuie spus, totuşi, că nivelul cunoaşterii sau al descoperirii nu înseamnă şi participare fericită la realităţile lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, pentru unii această cunoaştere va echivala cu osânda.

g. In acelaşi timp, există o evoluţie şi a gradului de cunoaştere sau a lucrurilor descoperite de Dumnezeu oamenilor. Este evident că în prima perioadă, cea vechitestamentară, le sunt descoperite oamenilor un număr redus de lucruri care slujeau lucrarea lui Dumnezeu limitată la poporul ales, iar cunoaşterea era una, de asemenea limitată, care trimitea cu oarecare claritate la lucruri ce aveau să fie descoperite mai târziu. Este perioada „înaintelor vestiri" sau a „făgăduinţelor" transmise de Dumnezeu prin intermediul proorocilor cu scopul de a menţine aprinsă speranţa împlinirii făgăduinţelor iniţiale ale lui Dumnezeu făcute protopărinţilor lui Israel. Cea de a doua perioadă consemnează un progres evident în cunoaştere faţă de prima, privitor atât la calitatea cunoaşterii cât şi la volumul informaţiei. Raportată la prima perioadă, etapa aceasta este caracterizată ca cea a confirmării sau împlinirii înainte-vestirilor şi a făgăduinţelor.

Raportată la veacul viitor, de asemenea, perioada de după întruparea Mântuitorului este caracterizată, din punct de vedere al descoperirii lui Dumnezeu şi al cunoaşterii din partea oamenilor, ca o pregustare sau arvună a celor viitoare. Aşadar, în această perioadă, oamenii pot ajunge la cunoaşterea parţială, cu măsură, a realităţilor care vor ti cunoscute în chip vădit de toţi oamenii la arătarea de negrăit a lui Dumnezeu, când se vor descoperi tuturor tainele lui Dumnezeu. In teologia biblică, de altfel, ca şi în tradiţia teologică a Bisericii peste veacuri -, se vorbeşte despre inaugurarea împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, o dată cu întruparea Mântuitorului Hristos şi cu Pogorârea Duhului Sfânt. Inaugurarea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă exact posibilitatea oamenilor de a participa la realităţile veacului viitor încă de pe acum. Este vorba de timpul sau perioada Duhului Sfânt sau a Bisericii, care se înscrie deja în eshatologic, în sensul că se trăieşte deja, în parte, ceea ce la sfârşit se va trăi şi se va cunoaşte deplin şi de către toţi.

h. Ideea aceasta a etapelor în descoperirea lui Dumnezeu se sprijină înainte de toate pe istoria biblică însăşi. Sfânta Scriptură, şi prin felul în care este împărţită, dar mai ales prin sinteza teologică biblică, arată clar distincţia acestor etape. Referitor la importanţa descoperirii în trepte a lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte deja despre aceste etape ca de nişte cutremure care produc schimbări capitale în relaţia dintre omenire şi Dumnezeu, ca şi în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iconomiei dumnezeieşti de către oameni: „Două schimbări vădite s-au făcut în cursul veacului, care s-au arătat şi ca două Testamente şi cutremure ale pământului (Matei 27, 51), pentru a se face lucru binecunoscut. Una a fost mutarea de la idoli la Lege (Ieşire 20, 3-5), iar alta, de la Lege la Evanghelie. Şi ni se binevesteşte un al treilea cutremur, sau mutarea de la cele de aici la cele de acolo, care nu se mai mişcă, nici nu se mai clatină..."

Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte şi el despre o ordine - adică o etapizare - a învăţăturii lui Dumnezeu, înţelegând aceasta ca pe o evoluţie a descoperirilor Sale şi chiar exemplifică foarte concludent cu descoperirile privind pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, raportate la cele două perioade. „Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul (1 Petru 3, 20) şi ne-a făcut să străvedem dumnezeirea duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai clară arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire vădită a Fiului până ce nu era mărturisită clar dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme dumnezeirea Fiului încă nu era admisă nu se putea încă primi în mod mai îndrăzneţ, ca să spun aşa, povara Duhului Sfânt. Precum, îngreuiaţi de mâncare peste putere şi îndreptându-şi privirea încă prea slabă spre lumina solară, oamenii îşi primejduiesc puterea, aşa, deopotrivă, prin adausuri parţiale (vezi descoperire treptată - n.n.) şi, aşa cum zice David, prin urcuşuri (Psalm 83, 6) şi prin înaintări şi propăşiri din slavă în slavă (2 Cor. 3, 18), lumina Treimii va lumina celor mai strălucitori" .

i. Legat direct de tema generală a lucrării noastre, trebuie consemnat faptul că cei care se învrednicesc de vederea în Duh a tainelor lui Dumnezeu îndeplinesc anumite condiţii, care le conferă capacitatea acestei vederi. Tomul ne spune mai întâi că „tainele Duhului sunt cunoscute numai celor curăţiţi prin virtute". Aflându-ne în inima teologiei secolului al XlV-lea, exprimată de Sfântul Grigorie Palama, cred că putem fi îndreptăţiţi să înţelegem prin această expresie dimensiunea ascetică a spiritualităţii creştine în toată complexitatea ei, regăsită dezvoltată la toţi marii Părinţi ai Bisericii, cu deosebire însă la cei pe care îi numim Părinţii niptici sau filocalici. Tomul vorbeşte despre „vrednicie" ca o condiţie a cunoaşterii „înţelesurilor celor propovăduite cu îndrăzneală şi a celor arătate mai înainte în Duh", înţelegând prin „vrednicie" nu vreo stare de merit - adică dacă merităm -, ci o stare lăuntrică de oarecare compatibilitate cu lucrurile descoperite, adică un fel de pregătire sau curăţire a vederii şi a minţii, de vederile şi simţirile pătimaşe.

De altfel, acest aspect fiind esenţial, Tomul revine asupra lui explicând ce înţelege prin această vrednicie. Au ajuns la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, şi încă la o cunoaştere „prin cercarea însăşi", adică prin experiere, „toţi cei care s-au lepădat, de dragul vieţii evanghelice, de avuţia bunurilor, de slava oamenilor şi de plăcerile lipsite de frumuseţe ale trupului". Este vorba despre „cel ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune, ca unul ce a lepădat deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune..." La această strădanie, evident ascetică, de curăţire şi eliberare de sub presiunea pornirilor pătimaşe egocentrice şi reduse la limitele lumescului, se adaugă „ascultarea" ca o condiţie ce se asimilează cu urmarea necondiţionată a lui Hristos: „ Ba nu numai atât, ci au şi întărit această lepădare prin ascultarea de cei ce au ajuns la plinirea vârstei lui Hristos (Efes. 4, 13)" . Cei care au ajuns „la plinirea vârstei lui Hristos" sau „la măsura bărbatului desăvârşit", după expresia Apostolului Pavel din acelaşi text, aceia alcătuiesc o categorie deosebită, foarte importantă şi din punctul de vedere al cunoaşterii celor dumnezeieşti, adică al ermineuticii teologice.

Este vorba de cei care reuşesc să ajungă la experienţa de negrăit a unirii cu Dumnezeu, la care ajung prin „liniştire şi prin rugăciunea curată - evidentă trimitere la experienţa isihastă, pe care o are în vedere Tomul aghioritic: „Cei din urmă ocupându-se prin liniştire, fără griji, de ei înşişi şi de Dumnezeu, şi prin rugăciune curată ajungând mai presus de ei înşişi şi prin unirea tainică, cea mai presus de minte, cu Dumnezeu, ridicându-se în El, au cunoscut cele mai presus de minte". Este vorba, fără îndoială, de cunoaşterea celor dumnezeieşti prin trăirea nemijlocită a lor, datorată întâlnirii maxime, adică unirii tainice cu Dumnezeu însuşi.

j. Demersul ascetic este în cazul acesta premergător şi absolut necesar, dar nu suficient. în cele din urmă, omul, oricât s-ar strădui el, nu are în sine capacitatea de a ajunge la experienţa dumnezeirii. Acelaşi Sfânt Grigorie Palama spune acest lucru cu claritate: „Drept aceea harul îndumnezeirii e mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă şi de toate ce sunt, după dumnezeiescul Maxim, mai prejos de el. Căci toată virtutea şi imitarea Iui Dumnezeu prin puterile noastre face pe cel ce le are apt pentru unirea dumnezeiască. Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic însăşi această unire de negrăit. Căci prin el Dumnezeu însuşi pătrunde întreg, în cei vrednici întregi, şi sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înşişi pe Dumnezeu întreg şi dobândind numai pe Dumnezeu, ca un fel de răsplată a urcuşului lor spre El".

k. Interesantă este sublinierea pe care o face Tomul în ceea ce priveşte participarea la descoperirea şi la cunoaşterea Tainelor Iui Dumnezeu a celor care nu beneficiază direct de descoperire în Duhul. Tomul vorbeşte de posibilitatea acestora de a cunoaşte cele dumnezeieşti prin încredinţare sau ascultare, adică crezând celor care au primit descoperirea acestora şi ascultând de ei. Plecând de la situaţia concretă a celor care, nefâcând experienţa isihastă, refuză să creadă în posibilitatea vederii luminii dumnezeieşti despre care dădeau mărturie cei care ajungeau la trăirea acesteia, Tomul invocă istoria biblică vechitestamentară, vorbind despre culpabilitatea celor care, dintr-un motiv sau altul, nu ascultau de prooroci. După cum iudeii, „care nu ascultau cu mulţumire pe prooroci atunci când aceştia vorbeau despre veşnicia Cuvântului şi a Duhului, astupându-şi urechile pe motiv că acelea sunt cuvinte oprite de dreapta credinţă sau potrivnice acesteia", tot aşa vor pătimi, vor suferi şi cei care „nu ascultă cu evlavie când se vorbeşte despre tainele Duhului, cunoscute numai celor curăţiţi prin virtute".

Sfântul Grigorie Palama, redactorul Tomului, foloseşte deseori ca argument autoritatea sfinţilor de dinainte, invitând pe toţi să se încreadă în cunoşaterea lor, tocmai pentru că se întemeiază pe experienţă directă şi nu pe vreo dezvoltare sau prelucrare logică a unor informaţii. El îi avertizează pe cei care îi confundă pe cei care socotesc harul lui Dumnezeu ca îndumnezeitor, necreat, nenăscut şi enipostatic cu masalienii (numindu-i diteişti, adică închinători la doi dumnezei) că în felul acesta sunt „potrivnici sfinţilor lui Dumnezeu". Dimpotrivă, cei care ascultă de sfinţi şi se încredinţează acestora nu rătăcesc: „Iar tot cel ce crede şi ascultă şi glăsuieşte împreună cu sfinţii şi nu născoceşte pricini clin păcate şi nu leapădă ca necunoscător ceea ce se spune în chip descoperit, dar nu cunoaşte felul tainei, să nu nesocotească a căuta şi a învăţa de la cei ce ştiu". Nu de puţine ori, Sfântul Grigorie Palama asociază rătăcirea de la adevăr de încercarea de a teologhisi fără baza experienţei dumnezeirii, mustrându-i şi îndemnându-i să se încredinţeze celor care au experienţa dumnezeirii: „De aceea, unul ca acesta - cel care nu are cunoştinţă directă - să nu încerce să-şi întipărească cugetarea lui strâmbă în cei ce cugetă drept şi să sădească întinăciunea în cei neîntinaţi în credinţă, ci, lepădând cugetul său, să înveţe de la cei cercaţi, sau de la cei învăţaţi de aceia, că harul dumnezeirii este cu totul nelegat de cele create..."

l. Există aşadar mai multe căi de cunoaştere, care presupun desigur mai multe grade de cunoaştere a celor dumnezeieşti. Cunoaşterea deplină este cea de la sfârşit, din veacul viitor, „la arătarea negrăită a lui Dumnezeu". Atunci tainele dumnezeieşti „se vor arăta tuturor în chip vădit".

m. Există, înainte de aceasta, cunoaşterea datorată experienţei directe a întâlnirii şi a unirii tainice cu Dumnezeu, prin lepădarea de patimi şi prin rugăciune curată. Astfel, cei care se învrednicesc de această vedere, „cei care se ridică, după eliberarea de patimi, prin rugăciune curată, la Dumnezeu trăiesc încă de pe acum în bunătăţile veacului viitor făgăduite prin dogmele Bisericii". La o cunoaştere asemănătoare se pare că ajungeau şi proorocii, care se bucurau de o vedere în Duh a celor dumnezeieşti. Aceasta este cunoaşterea „prin cercarea însăşi" - cum traduce Părintele Stăniloae, înţelegând desigur experienţa lucrului de cunoscut. Semnatarii Tomului aghioritic invocă ei înşişi temeiul propriei lor experienţe ca argument pentru cele expuse, alături de autoritatea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi de până la ei: „Acestea le-am învăţat din Scripturi; acestea le-am primit de la părinţii noştri; acestea le-am cunoscut prin puţina noastră cercare...''

n. In fine, o categorie importantă o constituie cei care, nebeneficiind de cunoaşterea directă şi nemijlocită, au şansa cunoaşterii celor dumnezeieşti „prin încredere" faţă de cei care au astfel de cunoaştere. „Iar cei dintâi le-au cunoscut prin respect, încredere şi dragoste faţă de aceştia". Istoria Bisericii ne arată că cei care fac experienţa celor mai presus de minte, a tainelor lui Dumnezeu, sunt puţini. Cea mai mare parte dintre credincioşi sunt aceia care încearcă să cunoască cele dumnezeieşti prin încredinţare şi dragoste faţă de cei dintâi. In cele din urmă, şi pentru aceştia, deşi nu în mod direct, cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti se întemeiază pe experienţă - e drept, nu a lor, ci a altora, pe care ei trebuie să-i crediteze. De multe ori am recurs la acest argument fără să fi ştiut că el este dezvoltat de un mare Părinte al Bisericii cum este Sfântul Grigorie Palama, pentru a întemeia teologia academică predată de cei ce nu au experienţa directă a lucrurilor dumnezeieşti.

o. Ce înţelege Tomul aghioritic prin cunoaşterea sau vederea în Duhul ne explică foarte clar Sfântul Grigorie Palama în multe rânduri. După Sfântul Grigorie Palama, există, desigur, o cunoaştere şi o vedere datorată simţurilor fireşti sau naturale ale omului şi capacităţii minţii acestuia de a prelungi şi adânci informaţiile oferite de simţuri prin ceea ce el numeşte „imaginaţie", adică prin gândire. In această cunoaştere naturală el înscrie toate datele privind lumea fizică: „Dar nu numai datele ce privesc luna, ci şi cele ce privesc soarele, eclipsele lui şi conjuncţiile din vremea lor, schimbările şi distanţele celorlalte planete de pe cer, formaţiunile felurite ce le alcătuiesc între ele şi, pe scurt, toate câte le ştim despre cer, apoi raţiunile firii, toate artele, meşteşugurile şi, simplu vorbind, întreaga cunoştinţă a tuturor adunate din observări parţiale, le-am câştigat din simţuri şi din imaginaţie, prin minte". Sfântul Grigorie face o distincţie categorică între această cunoştinţă, pe care o numeşte naturală, şi cunoştinţa duhovnicească, având in vedere conţinutul acestora. Cunoştinţa naturală se referă la cunoaşterea lucrurilor naturale, iar cunoştinţa duhovnicească la lucrurile duhovniceşti: "Nici una din acestea nu se poate numi duhovnicească, ci mai degrabă naturală, fiindcă nu cuprinde cele ale Duhului" .

Pentru a lămuri pe cititor ce înţelege prin cunoştinţa duhovnicească, Sfântul Grigorie purcede la o serie întreagă de exemple: „De unde am afla ceva sigur şi nemincinos despre Dumnezeu, de unde despre lumea ca întreg, de unde despre noi înşine? Nu din învăţătura Duhului? Căci Duhul ne-a învăţat că numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevărat şi este pururi şi este neschimbat, neprimindu-Şi existenţa din cele ce sunt şi nemergând spre nefiinţă; că este în trei ipostasuri şi Atotputernic; că El a adus în şase zile cu cuvântul la existenţă cele ce sunt din cele ce nu sunt..După ce explică felul în care Dumnezeu a întocmit cerul şi pământul şi tot ceea ce există, se opreşte la facerea omului expunând un rezumat al antropologiei teologice, care, desigur se întemeiază nu pe cunoaşterea naturală, ci pe cunoaşterea duhovnicească, lucrurile respective despre om nefiind accesibile cunoaşterii prin simţuri şi nici prelucrării informaţiilor dobândite prin simţuri, ci constituind adevăruri descoperite de Duhul : „Acesta (omul) s-a învrednicit de atâta cinste şi grijă din partea lui Dumnezeu, încât toată lumea aceasta văzută a fost făcută pentru el.

Preot Dr. Constantin Coman

Fragment din "Erminia Duhului", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Erminia Duhului"

 

Pe aceeaşi temă

11 Octombrie 2017

Vizualizari: 631

Voteaza:

Experienta, cale a cunoasterii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE