De la bun început trebuie spus că nu faptele legii ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu.
Acest adevăr este exprimat de Sf. Apostol Pavel în epistolele sale: „Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3, 20); „Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 21); „Iar acum că, prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit, deoarece << dreptul din credinţă va fi viu >>” (Galateni 3, 11).
De aceea, orice faptă bună trebuie să poarte în ascuns credința și dragostea noastră pentru Hristos și pentru aproapele. Dragostea şi smerenia reprezintă criteriul şi valoarea faptelor bune. Dacă acestea două nu există, faptele noastre bune devin pricină de mândrie şi de îndepărtare de Dumnezeu.
Atunci postul şi ostenelile personale ar fi mai mult decât inutile, dacă nu ne apropie de fraţii noştri și de Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, „un post fără dragoste este postul dracilor”, și rămâne doar o „lucrare omenească care ne semețește și ne ridică contra aproapelui şi deseori contra lui Dumnezeu”.
Fără credință, dragoste și smerenie însăși pocăinţa va fi redusă la un „simplu exerciţiu”, la fel ca și celelalte nevoințe, fiind astfel lipsită de „darul care transformă omul în profunzimile sale, care reprezintă pragul naşterii la o viaţă nouă, numită cerească” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina vindecării”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
Sf. Paisie Aghioritul prezintă simplu și clar care sunt treptele lucrării faptelor bune: „Cel ce face fapte bune, dar priveşte la răsplată, este un năimit. Iar cel care se îndepărtează de păcat, ca să nu meargă în iad, tot de sine se îngrijeşte. Însă cel care face fapte bune din dragoste, fără ca să se gândească la răsplata cea cerească şi nu păcătuieşte ca să nu-L rănească pe Hristos, Făcătorul său de bine, Care a fost rănit sus pe Cruce ca să ne răscumpere cu Prea scumpul Său Sânge, iar din mărime de suflet nu vrea să meargă în iad ca să nu-L mâhnească, acesta nu este numai lucrător bun, ci şi un fiu bun al lui Dumnezeu”.
Sf. Maxim Mărturisitorul definește fapta bună ca „dovada dispoziţiei binevoitoare” a omului, fiind un „mijloc” ce ne apropie de Dumnezeu și o expresie a „milei arătată din adâncul sufletului celor lipsiţi”.
Mântuitorul Iisus îl numește „dumnezeu” pe cel ce „bine pătimeşte” în lipsuri și în necazuri: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Iar pe acela ce poate să facă bine, şi face, îl va arăta ca fiind cu adevărat „dumnezeu după har şi participare”, ca unul ce şi-a însuşit „prin bună imitare lucrarea şi însuşirea binefăcătoare” a lui Dumnezeu.
Hristos, „bogat” fiind, s-a întrupat și s-a făcut „sărac” de dragul nostru, luând asupra Sa, prin împreună-pătimire, toate necazurile și neputințele noastre. De aceea vădit este că asemenea lui Dumnezeu va fi cel care, imitându-L, ajută celor ce pătimesc, din iubire față de oameni, şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu.
Numai Dumnezeu judecă cu dreptate toate cele săvârşite de oameni, pentru că doar El vede „mişcarea ascunsă” a sufletului, „pornirea nevăzută” și raţiunea după care s-a mişcat sufletul, precum și ţinta întregii acțiuni.
„Slăbiciunea se iartă, nu se pedepseşte”, de aceea nu trebuie dispreţuit ceea ce se face după putinţa omului. Lui Dumnezeu îi este plăcut tot ce I se aduce „sincer din suflet după putere”, chiar dacă apare ca un „lucru mic în asemănare cu cele mari”. Căci Dumnezeu n-a respins nici pe văduva care a adus doi bănuţi, aceștia fiind mai de preț decât „banii de aur” sau materia de mare valoare prin faptul că au fost aduşi cu toată dragostea (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Mystagogia. cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii”, EIBMBOR, Bucureşti, 2000).
Părintele Teofil Părăian spunea că lucrurile bune pe care le săvârșim sunt „datoriile” noastre faţă de Dumnezeu. Pe acestea, noi nu le facem numai prin puterea noastră, ci le săvârșim ca un fel de „colaboratori” ai lui Dumnezeu.
Oriunde am fi, toți suntem „nepregățiți”, și doar cu harul lui Dumnezeu facem ceea ce facem (Părintele Arsenie Papacioc). Pentru că faptele bune sunt lucrarea noastră prin puterea lui Dumnezeu.
Sf. Teofan Zăvorâtul are un cuvânt în acest sens, prin care arată conștiința neputinței și a necurăției celor care se străduiesc să facă bine, după puterile lor: „Niciodată un păcătos orbit nu-și plânge păcatele sale cele mai grozave, așa cum își plâng robii lui Hristos faptele lor cele bune”, deoarece înaintea lui Dumnezeu tot omul e necurat.
Lucrarea lui Dumnezeu este de a sădi, de a uda și de a desăvârși, iar a noastră de a aduce rod. Atunci când acționăm în numele Domnului, tot ce vom face va izvorî dinlăuntrul vieţii şi a rugăciunii noastre. Iar cei care s-au dăruit lui Dumnezeu „fără rezerve”, la fel „de generos şi de desăvârşit precum El însuşi ni S-a dăruit nouă, se vor putea apropia de această stare de dăruire desăvârşită”. Doar aşa vom putea înţelege ce înseamnă o faptă sau o „făptuire creştină”. Ea este o „lucrare a lui Dumnezeu care a cunoscut prin noi împlinirea” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Făcând din viaţă rugăciune”, Editura Sophia, Bucureşti, 2014).
Viața noastră și faptele pe care le facem trebuie să fie în armonie cu rugăciunea. Ce înseamnă potrivirea faptei cu rugăciunea? Adică să nu mai facem cele rele, pentru care ne rugăm ca să fim izbăviți. Pentru că atunci când omul îşi leapădă voile sale și fuge de pricinile păcatelor, Dumnezeu se împacă cu el şi îi primeşte rugăciunea (Avva Moise).
Cine s-a mărturisit curat și trăieşte prezentul potrivit poruncilor dumnezeiești, aceluia nu i se mai socotesc faptele din trecut. „Pentru că cine trăieşte prezentul repară trecutul şi cucereşte viitorul. Deci, faptele tale de acum sunt cele care sunt, căci se poate să faci o faptă urâtă, şi tot trecutul tău l-ai doborât, şi-ţi pierzi sufletul. Nu este chiar aşa de uşor să treci prin procesele acestea, pentru că se intră într-o lume a veşniciei, care este nespus de cernută, de purificată” (Părintele Arsenie Papacioc).
Când facem fapte bune, să nu cădem în greşeala de a socoti că nu trebuie să avem în vedere și binele personal. Important este să urmărim binele personal, dar fără să deranjăm pe cineva din apropierea noastră. Adică să nu căutăm binele nostru mai mult decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmăm şi binele propriu, dar fără a căuta să ne slăvim pe noi înșine sau să-l rănim în vreun fel pe aproapele (Părintele Teofil Părăian).
Pentru că, „de este vreun lucru bun, fie el mic sau mare, darul Tău este, Doamne; iar a noastră este răutatea. Aşadar întru ce să se laude tot trupul? Oare întru răutate? Aceasta nu e laudă ci nenorocire. Al Tău, Doamne, este binele, a Ta este slava. Căci cel ce caută slava pentru sine din cele ale Tale, acela este fur şi tâlhar, asemenea diavolului, care a vrut să răpească slava Ta” (Fericitul Augustin).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.