Dacă trupul este harpa sufletului, respectiv instrumentul muzical la care sufletul trebuie să interpreteze o melodie şi să-L slavoslovească pe Dumnezeu, atunci şi acest trup se cuvine să fie armonizat cu sufletul, adică să fie supus legilor duhovniceşti şi în slujba sufletului.

Trupul nu este vrăjmaşul sufletului, nici acea „temniţă întunecoasă". Dimpotrivă, el, dimpreună cu sufletul, este chemat să se afierosească Domnului şi să-L slăvească pe El. Este frumos spus: Sufletul fără trup e o fantomă, iar trupul fără suflet - un hoit. Prin urmare, întregul om trebuie să se nevoiască pentru a bineplăcea lui Dumnezeu; scopul său este de a se îndrepta şi, prin întoarcerea la starea sa iniţială, măcar puţin să se apropie de Dumnezeu. Insă, pentru ca omul să fie în întregime capabil să îşi aducă şi trupul şi sufletul drept jertfă, e nevoie să afle acordul între suflet şi trup, să realizeze o simfonie în care şi sufletul şi trupul să-L slăvească în chip armonios pe Dumnezeu.

Puterea obişnuinţei este mare, indiferent, că se lucrează binele ori răul.

Atâta timp cât vieţuim aşa cum nu trebuie, comozi din toate punctele de vedere, ne-am făcut un obicei prost, care se va preface în firea noastră mincinoasă. Orice despărţire de ea se face greu, cu osteneală, şi provoacă o mare suferinţă. De aceea, Sfinţii Părinţi au spus că omul, atunci când se întoarce de la calea cea strâmbă la cea dreaptă, la început trece prin chinurile facerii; atunci diavolul ne atacă încă şi mai mult, aducându-ne aminte de viaţa de mai înainte, fiindcă doreşte să ne întoarcă la cele trecute.

Fiecare mădular al trupului nostru este pecetluit de diavol, în noi se află seminţele oricărei răutăţi.

Adevăraţii duhovnici insistă ca întregul puroi păcătos - obiceiuri rele, patimi, înclinaţii rele, tot ceea ce am dobândit în lume şi nu este după Dumnezeu - să fie lepădat şi curăţat.

Este necesar să ne îngrădim cu luare-aminte, cu deprinderi şi obiceiuri virtuoase, chiar dacă pentru asta trebuie să depunem multă osteneală. Prin urmare, atenţie şi luare-aminte!

Repetarea dă naştere la obişnuinţă, iar aceasta din urmă dă naştere la simţământ. Simţământul se pierde cu greu.

Este necesară neîncetata tânjire după Dumnezeu, care în fiecare moment este pătrunsă de pocăinţă. Şi, pentru ca omul să formeze un astfel de simţământ, el trebuie să înceapă de la unul dintre cele mai elementare lucruri - de la caracterul său.

Atunci când la şcoala din Antiohia, profesorul de filosofie, Livanie, l-a rugat pe Sfântul Var-sanufie cel Mare să le spună un cuvânt de învăţătură ucenicilor săi, acesta nu le-a vorbit despre cine ştie ce lucruri, fiindcă nu erau încă iniţiaţi în tainele vieţii duhovniceşti, ci le-a vorbit deschis despre deprinderile din afară cu ajutorul cărora se ajunge la adevărata viaţa duhovnicească. Povăţuiţi printr-o astfel de pildă, şi noi trebuie să începem de la lucrurile de bază: să mergem încetişor, să vorbim încet, să nu arătăm împotrivire, să nu ripostăm impulsiv, să nu începem discuţia acolo unde nu este necesar şi unde ar aduce doar vătămare şi nouă şi altora. Apoi, cu timpul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se va resimţi şi o prefacere asupra omului nostru lăuntric.

Este necesar să faci disciplină: să stabileşti exact cât timp îţi este necesar pentru somn, cât pentru lucru, cât pentru rugăciune şi să te ţii de ele, fiindcă asta întăreşte voinţa. Iar când voinţa se întăreşte, atunci şi multe alte lucruri vor veni de la sine.

Nevoinţa trupească nu poate înlocui rugăciunea.

Aşa cum Dumnezeu, făcându-l pe om, l-a însufleţit cu suflare de viaţă, tot aşa şi vieţuirea noastră monahicească nu se formează doar din punerea trupului într-o adevărată armonie cu sufletul. Ar trebui să fim oameni ai duhului, iar nu ai trupului; nu cei din afară, ci cei dinlăuntru. Formarea caracterului nu este ţelul vieţuirii noastre, ci doar metoda şi mijlocul atingerii acestui tel, care este Dumnezeu.

Purtarea urâtă, ripostarea pripită, mersul rapid, libertatea în gestică, Sfinţii Părinţi o numesc îndrăzneală. Asta vădeşte starea dezordonată a sufletului nostru.

Este îndrăzneală dacă ne permitem să înghiontim pe cel pe care îl iubim ori să-i punem mâna la gură ca să nu poată vorbi şi, în general, să avem o purtare slobodă faţă de el. Sfinţii Părinţi spun chiar că nici cu un deget nu trebuie să atingem pe cineva dacă nu este nevoie. Aşadar, toate acestea sunt semnele nestatorniciei duhovniceşti, ale neluării-aminte îndeajuns asupra noastră înşine.

Dacă mergem iute, slobod, cu zgomot, asta înseamnă că nu ne rugăm şi nu ne pocăim. Dacă dăm din mâini sau vorbim fără reţinere şi fără motiv, doar pentru a spune ceva, înseamnă că nu luăm aminte la noi înşine, că pocăinţa nu este prezentă întru noi, că nu ne mântuim, într-un cuvânt - pierim.

In fiecare pas, în fiecare mişcare a mâinii sau orice altă lucrare a trupului, trebuie să se reflecte smerenia şi pocăinţa. Asta nu este ceva prefăcut, nefiresc, o stare înscenată („acum voi merge încet, echilibrat"), ci oglindirea ritmului lăuntric, fiindcă, atunci când omul îşi însuşeşte rugăciunea, rugăciunea însăşi îl îndeamnă la pocăinţă.
Mergi încet, ai grijă ca fiecare pas de-al tău să fie făcut cu rugăciune, să nu ripostezi pripit, lucrează cu acel ritm care îţi permite să fii permanent în legătură cu Dumnezeu.

Judecând după unele fapte ale noastre sau, dacă vreţi, şi după mişcări, oricine poate să-şi dea seama ce se petrece întru noi. Evanghelia spune: din -prisosul inimii grăieşte gura. (Matei 12,34) Prin urmare, dacă vrem să ştim ce este în inima unui om, să ne îndreptăm atenţia asupra vorbelor lui. Cel ce este plin de dragoste, de linişte, de pace lăuntrică, nu poate vorbi nimic potrivnic tuturor acestora.

Când vin vizitatori din ţară, nu trebuie să fie nu ştiu ce psihologi; oamenii care cunosc problemele duhovniceşti pot de îndată să înţeleagă pe ce înălţimi duhovniceşti ne situăm. Urmăresc ce şi cum vorbim, şi apoi spun: „Aha, asta este ceea ce se spune în Evanghelie: Gura grăieşte din prisosul inimii".

Cât de mult ţin aghioriţii să nu cădem în vorbire deşartă! Când se încheie masa, monahii ies din trapeză. Stareţul stă lângă uşă, binecuvântându-i pe cei care trec. După ce toţi au ieşit, bucătarul şi trapezarul vin la stareţ, iau binecuvântare, şi apoi obştea se întoarce în trapeză, pentru a strânge masa şi a spăla vasele. Pentru a nu ajunge la vorbire deşartă, unul dintre ei care are o voce mai sonoră, se adresează celui mai bătrân din apropiere: „Părinte, binecuvântează!", şi când acela spune: „Dumnezeu să binecuvânteze", el începe să rostească Rugăciunea lui Iisus, puţin mai tare astfel încât să audă toţi cei din bucătărie şi trapeză. Dar nu deranjează, asta este rugăciunea; ea sfinţeşte întregul aer, întregul spaţiu. Şi, încet-în-cet, cuvintele acestei rugăciuni ne intră în minte.

Sau, să zicem, când se trece dintr-un loc într-altul (de pildă, plecăm de la mănăstire la vie), pentru a nu grăi în deşert, unul dintre monahi spune: „Părinte, binecuvântează!". Atunci cel mai bătrân din apropiere binecuvântează cu cuvintele: „Dumnezeu să binecuvânteze!", şi monahul începe: îngerul cel mai întâi stătător din cer..., iar alt monah răspunde cu cântarea: Bucură-te, Mireasă nenuntită! Şi nimeni nu pronunţă niciun cuvânt. Toţi ascultă, toţi se roagă.

In timpul ascultării de obşte nu trebuie rostite vorbe deşarte, ci trebuie purtate doar discuţii folositoare pentru suflet.

Tipicul de la Hilandar interzice ca un monah să meargă la un altul în chilie. De asemenea, Sfântul Sava interzice ca monahii, după terminarea slujbei, a prânzului sau a cinei, să mai rămână înaintea bisericii sau a trapezei.

Problema se iveşte dacă devenim delăsători şi cădem în vorbărie deşartă, dacă ne adunăm prin chilii, ceea ce din punct de vedere monahicesc este inadmisibil.
Păzeşte-te de vorbirea deşartă. Domnul îţi va păzi sufletul în acea măsură în care tu îţi vei păzi limba, spune Cuviosul Antonie.

Sfinţii Părinţi au spus că şi cea mai cucernică discuţie, în măsura în care se prelungeşte, se transformă în vorbire deşartă.

Nu este monah cel cu care voi purta nişte relaţii de tovărăşie şi faţă de care mă port slobod. El e chiar cineva pe care, pe cât este posibil, îl voi feri de gesturi nepotrivite.

Păzeşte-te de purtarea slobodă şi nestatornică în relaţiile cu maicile şi surorile, fiindcă acesta este semnul că în noi rugăciunea a încetat.

Râsul este antipodul şi potrivnicul pocăinţei, aşa că să-l îndepărtezi de la tine.

Când omul cade în vorbirea deşartă, atunci toate merg de-a-ndoaselea; începe, de pildă, să discute despre ceea ce nu trebuie: „Aşa şi pe dincolo... în cutare şi cutare mănăstire...". Cre-deţi-mă că la acestea niciunde nu se află capătul. Şi, când vine seara, vom fi obosiţi, vom avea şi sufletele goale, fiindcă nu ne-am rugat. în noi se creează un haos, iar apoi, acest haos, vrând-ne-vrând, îl transmitem şi altora.

Fugi de grăirea în deşert, fiindcă ea inevitabil duce la osândire. Fiind slăbănogiţi de astfel de patimi (grăirea deşartă şi judecarea altora), oare ne mai arde de rugăciune? Şi astfel, puţin câte puţin, cu certitudine pierim...

Când cineva îmi mărturiseşte vorbe deşarte, pentru mine asta nu e spovedanie. Şi de ce nu este, vă voi explica acum. Pentru ca cineva să cadă în vorbire deşartă, el trebuie ca mai întâi să fi făcut unele păcate. Mai întâi, n-a mai luat aminte la sine. In al doilea rând, dacă nu mai ia aminte la sine însuşi, atunci încetează să se mai roage.

In al treilea rând, dacă întrerupe rugăciunea, atunci cade în vorbire deşartă. Inseamnă că cel ce se roagă cu adevărat şi este ocupat cu rugăciunea, care cere veghere asupra sa însuşi, nu poate cădea în acest păcat. Iar când omul cade în grăire deşartă, după asta vin akedia şi lenevirea. Ca urmare a grăirii deşarte, ajunge la clevetire - cum spune înţeleptul Solomon: Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire (Pilde 10,19) - şi, se înţelege, la râsul necuviincios şi celelalte. Prin urmare, ia aminte unde este izvorul şi de ce nu primesc mărturisirea: „Ştii, părinte, am căzut în grăire deşartă"; nu este aşa şi pe dincolo. Iţi re-pet ideea: am lepădat paza şi luarea-aminte asupra noastră înşine, acesta este cel dintâi păcat; în al doilea rând, am întrerupt rostirea rugăciunii, fiindcă rugăciunea cere pază şi luare-aminte asupra noastră înşine - controlarea simţurilor noastre; şi abia apoi am căzut în vorbire deşartă.

Cu alte cuvinte, atunci când am căzut în vorbire deşartă, clevetire şi râs necuviincios, prin acestea toate ferestrele simţurilor noastre s-au deschis larg şi în ele a putut intra oricine a vrut. Nădăjduiesc că pricepeţi ceea ce vă grăiesc.

Odată l-am întrebat pe Stareţul Paisie: „Părinte stareţ, ce atitudine să am faţă de oameni, în special dacă sunt monahi şi le place să grăiască în deşert?". Iar el mi-a răspuns: „Ascultă, fiule, unii oameni au unele probleme şi simt nevoia să le aducă în discuţie. Atunci trebuie să-i ascultăm până la capăt. Dar, dacă asta se întâmplă des, dacă vin permanent şi încep discuţii despre lucruri care nu sunt nimănui de folos, atunci astea nu au niciun sens. Dacă vine un astfel de om la tine, să nu-l laşi, ci insistă să se roage împreună cu tine. Şi străduieşte-te să te rogi cât mai mult. A doua oară când mai trece, fă la fel; procedează la fel şi a treia oară. Vei vedea că va fugi departe de tine!".Un preot rus, după slujbă, ar spune: Iertaţi-mă, mă grăbesc, mă aşteaptă Hristos în chilie!", şi repede-repede ar pleca la chilia sa, fără niciun fel de reţineri. Sfântul Isaac Şirul a notat pilda unui Bătrân, care, atunci când vreun monah înclinat spre grăire deşartă venea la chilia lui, îndată lua un molitfelnic şi spunea: „Haide, frate, să ne rugăm".

Trebuie să căutăm modul prin care să scăpăm de orice prilej de a săvârşi păcatul, nu nu-mai al grăirii deşarte, ci şi al manierii, şi încă a multor alte păcate. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ne păgubeşte duhovniceşte trebuie să evităm.

Trebuie să învăţăm să nu avem o atitudine pripită, să nu răspundem la întrebare mecanic, fără discernământ fiindcă, după cum se spune la noi în popor: ceea ce este pripit este ciobit.

Inainte de a rosti orice cuvânt, mai întâi cântăreşte-l.

Dacă am ripostat şi nu ne-am rugat înainte, diavolul va găsi întotdeauna loc pentru sine. Dacă asta nu ne răneşte pe noi, va răni persoana cu care stăm de vorbă şi căreia îi dăm răspuns nechibzuit şi pripit.

De multe ori în discuţii spunem unele cuvinte sau expresii, dar dacă după aceea cugetăm mai bine, vedem nu numai că acela a fost un cuvânt deşert, ci şi că l-am spus pentru a ne face o imagine frumoasă înaintea celorlalţi. Ceea ce se spune în cântarea bisericească: ...cuvinte trufaşe să nu iasă din gura voastră (I Regi 2, 3).

Omul trebuie întotdeauna să aibă în vedere nu doar propriul sine, ci şi sufletul aproapelui, iar asta poate face doar dacă neîncetat tânjeşte după Dumnezeu.

De la aproapele ne vin şi viaţa şi moartea. Este îndeajuns puţină neluare-aminte pentru a-i crea împotrivire aproapelui şi a-l pierde pentru veşnicie.

Fiecare mişcare neglijentă pe care o fac poate să aducă tulburare surorii mele.

De multe ori nu suntem nici conştienţi cum semănăm seminţe diavoleşti. De pildă, cineva ne-a jignit, iar noi, într-atât suntem de plini de mânie şi furie încât, în loc să I ne adresăm lui Dumnezeu, să ne rugăm şi să spovedim asta la duhovnic, mergem la persoana care după duh ne este apropiată sau la prima pe care o găsim şi întreaga furie şi mânie o spunem înaintea ei. Ei, acum, ce facem? Cu siguranţă, singuri nu ne putem despovăra, fiindcă a primi mărturisirea cugetelor şi a ne elibera de povară pot doar cei care au fost chemaţi la asta, aşadar, duhovnicii. Pe aproapele l-am molipsit şi l-am împovărat cu cine ştie câte cugete, suferinţe şi necazuri; chinului său propriu i l-am adăugat pe al nostru. Prin urmare, nu numai că ne-am molipsit pe noi înşine, ci am făcut asta şi altora.

Mai cu seamă noi care ştim legea lui Dumnezeu trebuie nu numai să ne păzim de ceilalţi, ci şi pe ceilalţi să-i păzim de noi. Iar asta înseamnă că atunci când întru noi se mişcă patima mâniei, să ne ferim de întâlniri şi discuţii, fiindcă atunci de cele mai multe ori ajungem să rostim cuvinte lipsite de sens, din pricina cărora mai târziu ne căim cu amar.

Nu numai că nu-ţi îngădui să te mânii, ci nici măcar să ridici tonul, chiar dacă pentru asta ar exista motiv. Din buzele tale să nu iasă astfel de cuvinte, pentru care vei da răspuns în ziua judecăţii (Cuvioasa Teodora din Alexandria).

Să nu răspunzi cu mânie celor ce te-au clevetit. Pentru ca omul să-i zică cuiva cuvinte tăioase, mai întâi trebuie să se tulbure în suflet, iar asta nu ne este de trebuinţă.

Vorbind despre sora N. N., printre altele zici că ea te „împrăştie la telefon". Ia aminte să nu intri nepregătită în discuţie cu nimeni, şi mai cu seamă cu cei ce te pot tulbura. Prin urmare, mai întâi roagă-te, linişteşte-te, şi apoi dă telefon.

Atunci când trebuie să vorbeşti, cugetă bine ce vei spune şi dacă este mai bine să zici sau să taci. Iar un astfel de control asupra ta însăţi vei putea avea doar dacă rugăciunea s-a lipit de ini ma şi de mintea ta. Osteneşte-te şi Dumnezeu te va ajuta.

Atunci când se întâmplă unele neînţelegeri, unele tulburări, să nu se întâmple să-i zici uneia dintre maici: „Ştii, sora cutare mi-a făcut asta şi asta, m-a tulburat!". Nu! Această patimă se mărturiseşte prin următoarele cuvinte: „Părinte, o soră mi-a zis cuvinte jignitoare, iar eu m-am tulburat şi nu am putut-o ierta pentru asta şi asta". Maicii stareţe îi vei spune: „Maică, nu am putut îndura jignirea, m-am înfuriat" sau „Am simţit tulburare în suflet. Te rog, roagă-te pentru mine". Asta este singura adevărată, frăţească, evanghelică purtare.

Cum spune Sfântul nostru Patriarh Pavle: „Pentru a răspândi pace în jurul nostru, trebu-ie mai întâi să o zidim în noi înşine". Fiindcă nu putem da altuia ceva ce noi nu avem: dacă înăuntru avem răutate, această răutate o vom şi răspândi, dacă avem bunătate, vom răspândi această bunătate. însă, aşa cum spune Sfântul Teodor Studitul, şi binele meu nu este doar al meu, ci "al nostru, al tuturor; cagul este pentru a gândi, mâinile pentru a apuca, picioarele pentru a umbla ş.a.m.d., dar toate lucrează pentru acelaşi bine, pentru binele trupului, pentru binele aceluiaşi organism.

Cu orice preţ, fereşte-te de legăturile care conduc la discuţii nefolositoare şi încearcă să împrăştii în jurul tău duhul sănătos al smereniei, al ascultării, al rugăciunii, al echilibrului, după Dumnezeu... Iar toate acestea le vei putea dacă, după cum spun Sfinţii Părinţi, Domnul înghite inima ta şi inima ta pe Domnul.
Ajutaţi-vă una pe alta, şi prin aceasta şi pe mine, şi Dumnezeul păcii va fi cu noi.

M-aş îndoi de o astfel de dispoziţie monahicească în care nu ar fi frica de lume. Se ştie că monahul este mai altfel de îndată ce iese pe uşa chiliei sale, şi să nu vorbim despre absenţele îndelungate. Dacă nu ţinem seama de ceea ce este păgubitor, îl ispitim pe Dumnezeu. Fireşte că harul ne va păzi, dar şi noi înşine trebuie să fim cu luare-aminte.

Privirea unor lucruri de nimic la monah pot da naştere unor mari ispite, ba chiar şi căderi. Monahul este cu atât mai sensibil cu cât vieţuirea sa este mai profundă. Sfinţii Părinţi spun că monahul poate fi asemănat cu floarea dintr-o grădină de sticlă, iar mireanul cu o floare de câmp: afară nu se poate găsi o astfel de preafrumoasă şi scumpă floare, aşa cum este cea din grădina de sticlă, fiindcă ea cere o îngrijire specială, nu poa te îndura vremea rea, se vatămă la cea mai mică răcire a aerului şi aşa mai departe. Tot aşa şi monahul, cu cât vieţuirea sa este mai neobişnuită şi mai neînţeleasă pentru lume, cu atât el trebuie fie mai atent şi să ia mai mult aminte la sine însuşi.

Nu mă tem de lume, ci de mine însumi, de slăbiciunile şi patimile mele, prin care sunt legat ca şi cu nişte lanţuri. Poate ni se pare că suntem liberi, însă nu suntem, fiindcă fiecare suflare de vânt ne clatină. Atunci când se întorc din lume, îmi zic fraţii la Spovedanie: „Nu am avut niciun fel de cugete, niciun fel de judecăţi, însă nu este la fel - ceva s-a pierdut, ceva lipseşte...".

Maicilor, păziţi-vă de influenţele străine, mai cu seamă de legăturile cu oamenii ce au înclinaţie lumească.

Orice nevoinţă se măsoară prin scopul care a fost atins.

Sfântul Grigorie Palama spune că fiindcă patimile trupeşti îşi au obârşia în împăcătoşi-rea minţii, aceasta trebuie mai întâi tămăduită; dacă omul se întrarmează doar cu postul şi, prin chinuirea trupului, nu-şi usucă izvorul lăuntric al cugetelor prin rugăciune şi smerenie, nu va dobândi nimic; dacă, aşa cum am spus, prin rugăciune şi prin smerenie, sfinţeşte fiecare pas, atunci va dobândi şi sfinţirea celor din afară... Asta este cugetarea de Dumnezeu înţelepţită a unui Părinte, că prin puterea minţii se poate „înconjura" partea poftitoare din om, se pot birui patimile. Dar, pentru ca trupul să fie mai cumpătat şi mai puternic decât mintea, este absolut necesară înfrânarea cu măsură de la hrană.

Postul, ca o autentică subalimentare, sau orice alt mod de asceză, ca îndurarea arşiţei şi a gerului, dacă nu au drept ţel domolirea iubirii de sine şi sporirea în dragoste, se aseamănă cu un sport denaturat. Un Părinte aghiorit relata nu demult cum stareţul său îngăduia monahului să se împărtăşească chiar şi dacă nu a respectat întru totul postul prescris, dacă, de pildă, din pricina slăbiciunii a băut o ceaşcă cu lapte miercurea sau vinerea, dar nicidecum nu îngăduia să se apropie de Sfintele Taine cineva care şi-a jignit fratele, şi pentru asta nu s-a pocăit sincer şi n-a cerut iertare.

Arhim. Paisie de la Hilandar

Articol preluat din cartea "La dumnezeiasca straja", Editura Egumenita

Cumpara cartea "La dumnezeiasca straja"

 

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: