"Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Dintru inceput, sa observam ca aceasta cerere uneste doua componente care se intretes: iertarea pacatelor noastre si iertarea pacatelor comise impotriva noastra. Hristos Domnul spune: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei 6, 14-15). Aici, in aceasta impletire, in aceasta relatie, se afla si misterul profund al iertarii cerute in Rugaciunea Domneasca.
Inainte de a analiza intreteserea aceasta, este esential sa ne oprim asupra felului in care intelege omul contemporan pacatul, pentru ca pacatul a devenit un concept care ii este complet strain. Ii este familiara, desigur, ideea de crima, care se incadreaza in categoria delictelor care incalca legea, dar conceptul de crima este un concept relativ. De exemplu, ceea ce constituie o crima intr-o tara poate sa nu fie considerata crima intr-alta tara. Acolo unde nu sunt legi nu sunt nici crime. Desi crima nu este legata de lege, ea poate, intr-o oarecare masura, sa derive dintr-o lege, iar legea, la randul ei, rezulta din nevoile societatii - iar acest Iucru nu are nici o legatura, si nici n-ar fi posibil sa aiba, cu ceea ce se petrece in adancul constiintei omenesti. Atata timp cat cineva nu impieteaza cu nimic asupra vietii pasnice a societatii, nu face rau altora si nu nesocoteste traditiile inseamna ca n-a comis nici o crima si n-a incalcat nici o lege.
Spre pilda, ura nu poate fi considerata mobil al unei crime pana nu se materializeaza sau concretizeaza in vreun fel - in abuz fizic, in crima, in talharie. Pe de alta parte, legile nu fac casa buna cu mila, intrucat obiectivul principal al unei legi este acela de a apara si a mentine ordinea in societatea umana - iar ordinea depinde de modul in care sunt puse in aplicare legile.
De aceea, e deosebit de important sa intelegem ca atunci cand vorbim despre pacat ne ocupam, de fapt, de ceva care difera clar si categoric din punct de vedere structural de conceptul social de crima. In timp ce crima e definita in functie de existenta sau inexistenta unei legi, pacatul ramane in sarcina constiintei. Daca ne lipseste constiinta, sau daca se diminueaza perceptia notiunii de constiinta in societate, sau, mai bine zis, daca experienta directa a constiintei se estompeaza - atunci conceptia religioasa despre pacat devine confuza si superflua, ca si iertarea, de altfel, care este o notiune inrudita cu pacatul.
Ce este constiinta? Ce este pacatul recunoscut si marturisit de constiinta noastra?
Nu este pur si simplu o voce launtrica, vocea care ne spune ce e bun si ce e rau. Nu este pur si simplu o capacitate innascuta de a deosebi binele de rau - este ceva mult mai profund si mai mistic. Se poate ca cineva sa nu fi comis nici un rau, sa nu fi incalcat nici o lege, sa nu fi lezat pe nimeni si totusi sa aiba o constiinta incarcata.
„O constiinta curata" sau „o constiinta patata, vinovata" - acestea sunt expresiile cele mai cunoscute care se refera la natura mistica a constiintei. Ivan Karamazov, unul din cei trei frati din celebrul roman Fratii Karamazov, de Dostoievski, stie foarte bine ca nu si-a ucis tatal. Cu toate acestea, el e convins ca e vinovat de paricid. Constiinta este, deci, convingerea profunda a vinovatiei, a constientizarii implicarii - nu neaparat intr-o crima sau in ceva rau ca atare, ci in acel rau launtric, cu radacini adanci, in acea depravare morala din care izvorasc toate crimele de pe pamant, in fata carora orice lege este neputincioasa. Atunci cand Dostoiesvki a rostit faimoasa lui sentinta: „Toti suntem vinovati fata de toti si pentru toti", aceasta nu era o rostire retorica sau o exagerare, ci o intuitie dureroasa a vinovatiei umane, un adevar de constiinta. Nu este vorba despre faptul ca noi toti incalcam o lege sau alta intr-o masura mai mare sau mai mica, ci despre faptul ca toti ne facem vinovati de unele crime mai mari sau, in cele mai multe cazuri, de crime mai mici; este vorba despre situatiile in care acceptam drept fapte de viata fie rupturi launtrice sau conflicte interioare cu noi insine, fie un simulacru de viata bazat pe neincredere, fie absenta iubirii si armoniei - carenta care caracterizeaza lumea in care traim. Constiinta noastra ne dezvaluie adevarul despre toate acestea.
Legea cea mai profunda a vietii nu consta numai in a nu face raul, ci in a face binele - ceea ce inseamna, in primul rand, a-l accepta pe celalalt, a realiza unitatea fara de care pana si cea mai pasnica societate poate deveni un iad autentic. In esenta, acesta es-te cel mai mare pacat dintre toate si pentru iertarea lui ne rugam noi in cea de-a cincea cerere cuprinsa in Rugaciunea Domneasca.
Dar pentru a considera ca cele expuse mai sus reprezinta un pacat si pentru a cere iertare pentru acest pacat, e necesar sa recunoastem mai intai lipsa de armonie cu ceilalti si sa facem efortul de a depasi aceasta deficienta a noastra - ceea ce deja implica iertarea lor. Iertarea este o actiune mistica ce restaureaza o plinatate pierduta, asa incat bunatatea sa poata domni din nou in noi insine; iertarea nu e o lucrare care tine de lege, ci de etica. Din punct de vedere legal, oricine ma lezeaza trebuie pedepsit - si, pana cand nu va fi pedepsit, nu se va implini legea, in timp ce din punct de vedere al constiintei, incalcarea legii morale nu necesita o reparatie legala, ci necesita restaurarea unitatii si a iubirii, ceea ce nu poate realiza nici o lege din lume. Numai iertarea reciproca are aceasta putere. Daca ne vom ierta unii pe ceilalti, atunci si Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai aceasta iertare reciproca, repet, a noastra fata de semenii nostri si a lor fata de noi, la care se adauga iertarea lui Dumnezeu fata de noi, ne va putea purifica temeinic constiinta; numai astfel va putea domni lumina in lume. In adancurile sale, fiecare om e insetat de o asemenea purificare si o cauta din toate puterile.
Adevarul este ca oamenii nu au atata nevoie de ordine exterioara, ci de o constiinta curata, de acea lumina launtrica in absenta careia nu poate exista fericire autentica. Prin urmare „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" este de fapt o cerere de purificare morala si de renastere launtrica, fara de care nu ne va putea ajuta nici o lege din lume.
Poate ca cea mai teribila tragedie a timpurilor noastre, a societatilor in care traim, consta cu precizie in aceea ca, desi se vorbeste mult despre legalitate si justitie, desi se citeaza multe texte de specialitate in aceasta privinta, aceste societati si-au pierdut in intregime puterea si frumusetea morala de a ierta. In aceasta ordine de idei, cererea de a le fi iertate pacatele celor care au gresit fata de noi, impletita cu aceea de a ne fi si noua iertate pacatele noastre de catre Dumnezeu, poate fi considerata, in mod intemeiat, drept centrul de renastere morala cu care suntem confruntati in aceasta epoca.
Parintele Alexander Schmemann
Articol preluat din volumul, "Tatal nostru", Ed. Sophia
-
Parintele Alexander Schmemann
Publicat in : Parinti -
Vamesul si fariseul - Parintele Alexander Schmemann
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului -
Libertatea in Biserica
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
Publicat in : Viata liturgica -
Omul, fiinta infometata de Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.