„Ceea ce vezi scrie în carte" (Apoc. 1, 11)

E O MARE DIFERENŢĂ între gândurile rele obişnuite (venite de la noi) şi „gândul cel rău” strecurat cu dibăcie de cel viclean. E nevoie de luminarea din partea lui Dumnezeu şi de rugăciunea faţă de El ca să ne păzească neatins sufletul de ghearele răpitoare ale vrăjmaşului.

Gândul pătimaş din Teologia Ortodoxă nu e un simplu gând urât, aşa cum, probabil, unii dintre noi credem pripit, ci o treabă complexă, profundă, grea, cu multe implicaţii. Gândul păcătos se insinuează în existenţa noastră, luându-ne captivi, asemenea unei caracatiţe care ne încolăceşte cu braţele şi ventuzele ei. Este una dintre săgeţile cele mai otrăvitoare, pe care vrăjmaşul o ia din tolba sa şi o trage asupra celui în rugăciune.

De fiecare dată când încuviinţăm atacurile asupra minţii noastre din partea celui rău prin mijlocirea gândurilor nesupravegheate, este pusă la cale o întreagă uneltire satanică, asemenea unui scenariu science-fiction. Gândul întunecat este o punere în scenă cu multe acte şi personaje diferite, cu protagonişti, actori şi figuranţi; cu introducere, cuprins şi încheiere - patos şi patimă în acelaşi timp. Iar într-un sfârşit, dacă scăpăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, de lovitura năprasnică ne pândeşte, chiar dacă suntem credincioşi, primejdia unei amăgiri grozave.

Rătăcirea nu e doar abaterea, îndepărtarea de dogmele Bisericii Ortodoxe, ci şi imaginile, închipuirile de fiecare zi, greşite şi păcătoase, faptele născocite şi gândurile de neînduplecat, care se înfig sau ies din mintea noastră cu privire la anumite persoane, lucruri sau situaţii, ce ne tulbură într-atât încât ne pierdem liniştea şi bucuria. Astfel, cădem, fără să prindem de veste, în capcanele grozav de meşteşugite şi prea bine ticluite ale celui viclean, rătăcind pe cărări primejdioase, dacă Dumnezeu, în milostivirea Sa, în urma mijlocirii Lui taumaturgice şi cu sprijinul duhovnicesc potrivit, primit de la cei din preajma noastră, nu ne va înzestra cu priceperea cuvenită.

Risipirea unui gând acaparator, semănat în mintea noastră de diavol, care ne spulberă liniştea şi calmul, ne umple de tulburare şi confuzie, înstăpânindu-se pe trup şi suflet, are trebuinţă de o preaiscusită „operaţie” duhovnicească. Bănuielile de tot felul, presupunerile şi, în general, neîncrederea care ne împresoară şi ne zdruncină întruna şi fără temei gândirea ne conduc afară din cămara de nuntă a lui Hristos.

De unul singur, numai prin foiţele tale, e cu neputinţă să scapi din plasele gândurilor atotputernice, de martiriul obsesiilor chinuitoare, care caută să-ţi fure liniştea şi, în cele din urmă, sufletul. Fiindcă adeseori lipsiţi de discernământul de a ne da seama că e vorba de atacul celui rău, ne răzvrătim şi ne pornim fără rost asupra celor ce au legătură cu această ispravă, ne ruinăm nu numai duhovniceşte şi sufleteşte, dar şi trupeşte.

Unele gânduri nu sunt doar nişte idei întunecate, ce ne tulbură, ci acel mănunchi veninos de judecăţi, obsesii care ni se înfig în minte, devorându-ne măruntaiele, cu privire la fratele nostru, la viaţa noastră, la noi înşine, fără putinţa împotrivirii, împingându-ne la depresie şi, adesea, la deznădejde. Asemenea captivităţi bolnăvicioase ale minţii din partea vrăjmaşului sunt deseori pricina nimicirii legăturilor de prietenie sau de familie sau chiar duhovniceşti puternice dintre oameni.

Intrucât socotim că dreptatea e de partea noastră, fără să dăm dovadă, de obicei, de înţelegere, recurgem la mijloace omeneşti spre a ni se face dreptate, căzând neîndoielnic pradă judecăţii aproapelui, răutăţii şi înfierării celor sfinte (mai ales când ne pornim asupra preoţilor sau a monahilor).

Ca oameni limitaţi, fireşte, cu sentimentul ofensei, suntem îndreptăţiţi, din pricina atacului vrăjmaşului căruia i-am căzut pradă. Intre timp ispita, cu încuviinţarea noastră, capătă forme din ce în ce mai perfide şi meşteşugite, atrăgând după sine persoane noi, chiar şi necunoscute, precum şi coincidenţe diabolice, obstacole şi înscenări, spre a hrăni focul în căminul cugetului, aprins de ea însăşi, ca să ne ardă cu totul. Cu cât mai mare e râvna dumnezeiască, cu atât mai iscusit se arată cel viclean în născocirea de situaţii amăgitoare şi confuze în sufletul şi mintea noastră.

Dacă gândul devorator zăboveşte multă vreme, ne otrăveşte întreg ţesutul duhovnicesc. Răul trebuie smuls de la rădăcină cu ajutorul lui Dumnezeu şi al unor călăuze duhovniceşti pe măsură.

Dacă cei mai mulţi dintre noi am urma paşii indicaţi de mijloacele terapeutice ale Bisericii, norul cel negru şi dedalic al asalturilor vrăjmaşului nu s-ar întinde asupra noastră ca o plasă de păianjen încurcată.

După Sfinţii Părinţi, încercarea e îngăduită de Dumnezeu spre învăţătura noastră. Dacă noi însă cădem în genunea rătăcirii, prin capcanele gândurilor, ne aflăm în primejdia de a ne pierde până şi sufletul. In Pateric avem multe pilde de oameni căzuţi în rătăcire din pricina gândurilor de mândrie, pe care ucigaşul de oameni şi urătorul binelui i-a împins spre deznădejde şi năpastă.

Pentru că negreşit pierdem multe bunătăţi duhovniceşti odată ce ne învoim cu un gând viclean, necurat sau murdar, îi facem loc, îl hrănim spre a rodi sau a se înrădăcina în sinea noastră, avem trebuinţă mai mult decât orice altceva de prezenţa şi rugăciunea unei călăuze duhovniceşti adevărate. Numai ea poate să deosebească duhurile şi să ia asupra sa ispitele celor slabi. Căci de unul singur nu eşti în stare nici de biruinţă, nici de păstrarea rugăciunii curate.

Răutăţile (viciile), ca şi virtuţile sunt legate între ele: una o trage pe cealaltă, ca verigile unui lanţ. Astfel, după un viciu ce ne subjugă urmează şi celelalte să ne tragă tot mai jos.

Ne întrebăm cum izbândim să nu ne învoim cu gândurile necurate dintru început, aşa cum Părinţii ne învaţă. Prin luminarea lui Hristos, nicidecum de unii singuri, avem nădejdea biruinţei. Primul pas în faţa unui astfel de asalt este predarea gândului lui Dumnezeu, care aduce o mare uşurare, cu ajutorul rugăciunii noastre fierbinţi: „Dumnezeul meu, fie-Ţi milă şi ia seama la acest gând pe care nu sunt în stare să-l oblăduiesc!”

Următorul este acela de a face, omeneşte vorbind, ceea ce ne va lumina Dumnezeu, cu discernământ şi pornire iubitoare, după putinţă, întrucât, de obicei, „fierbem de mânie” împotriva fraţilor amestecaţi în povestea noastră. In clipa în care suntem tulburaţi sufleteşte, e bine să ne aflăm liniştea şi pace, purtându-ne chibzuit şi cumpătat.

Al treilea pas în înfruntarea ispitei este acela de a ne încredinţa gândurile unui duhovnic îmbunătăţit (mai ales dacă gândul ne priveşte personal sau e de natură trupească) care, dacă nu ne va putea da o rezolvare, neîndoielnic, ne va uşura povara, rugându-se pentru noi. Să nu ne căutăm, prin alegeri greşite, din afara familiei duhovniceşti „sfătuitori” care momentan oferă sprijin, dar nu şi vindecarea sufletului. Numai doctorii duhovniceşti cu mijloacele tămăduitoare ale Bisericii ne aduc vindecarea.

Demonii turbează, şuierând precum crivăţul iarna, când ne aflăm sub robia unui gând, căruia îi urmează cel al bănuielilor, al neîncrederii; când învinuim pe alţii, ne pierdem rugăciunea, dragostea, odihna, pofta de viaţă, ajungând asemenea fiarelor sălbatice; în zbuciumul sentimentelor, în furtuna gândurilor, în acedie şi melancolie, lipsiţi de vlagă, pe scurt, neputincioşi.

Şi ultimul pas al înfruntării ispitei este începerea unui „tratament”, cu alte cuvinte a terapiei duhovniceşti, în urma convorbirii şi la sfatul cu dragoste şi luminare părinteşti ale duhovnicului nostru.

In viaţa noastră comună şi fără duhovnicie nu ne folosim cu adevărat de aceste extraordinare „arme” duhovniceşti, care nimicesc toate gândurile viclene. Păcatul începe întotdeauna cu un gând, atât de versatil şi iscoditor, încât pătrunde lesne în mintea omului, oricât de bine i s-ar părea că se apără, iar apoi se va vedea de îndată spre ce va înclina voia sa.

De aceea, cu. luarea-aminte şi paza minţii, oricât ar semăna demonii, nu va răsări nici un gând în cel hotărât să câştige împărăţia cerurilor. Şi chiar de gândul va ataca omul, va fi numaidecât respins dacă fortificaţiile „împărăţiei cerurilor” dinlăuntrul său („Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Lc. 17, 21]) vor fi pe potrivă întărite.

In afară de rugăciune, „taina binecunoscută” de toţi şi mai ales de epitrahilul duhovnicului, de la care vom lua binecuvântarea prin pocăinţă şi smerenie spre mărturisirea gândurilor şi cererea ajutorului - altă cale nu există. Toate acestea nu sunt defetism, ci libertate în Hristos.

Răbdarea, de nepreţuit în aceste împrejurări, preface cărbunele rătăcirii în aur duhovnicesc atotstrălucitor. Cu răbdare şi nădejde fiecare gând şi fiecare ispită aşa cum apar şi sfârşesc. Numai că, odată cu împrăştierea şi nimicirea acestui nor, prefăcut în pulbere şi fum, ce s-a abătut asupra noastră, să nu nesocotim să-I aducem slavă lui Dumnezeu.

Când gândul se smulge din rădăcină şi ne rugăm cu frică de Dumnezeu şi cu iubire, Domnul, după o luptă duhovnicească istovitoare, va purta de grijă să ne răsplătească, va trimite în locul ispitei daruri, harisme dumnezeieşti şi dulci mângâieri; va tămădui rănile, ne va arăta mai întremaţi de pe urma acestui zbucium, mai înţelepţi şi chibzuiţi, mai cu luare-aminte, virtuoşi, tămăduiţi şi, îndeosebi, mai smeriţi.

Pentru cel cu nevoinţă, luarea-aminte şi paza minţii sunt cea dintâi grijă, fiindcă patimile stau la pândă şi se întorc mult mai îndârjite.

Mai ales în timpul rugăciunii, potrivit Sfântului Isihie Presbiterul, inima să ne fie slobodă de gânduri, fie îndreptăţite, fie necugetate.

Atunci când gândurile vin, să nu încercăm să le alungăm, intrând în vorbă cu ele. Să le lovim de piatră. Iar piatra este Hristos. Piatra e numele Său, e Rugăciunea lui Iisus. Nu stă în puterea noastră să nu le primim. Să le izgonim cu numele Său, cu Rugăciunea lui Iisus.

Fragment din cartea "Cum primim in inima Rugaciunea lui Iisus. Sfaturile unui isihast necunoscut"

Cumpara cartea "CUM PRIMIM ÎN INIMĂ RUGĂCIUNEA LUI IISUS"

• Sa lepadam cat mai repede gandurile rele
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: