Motto: „Şi lumea bolnavă nu ştie că e bolnavă, şi atunci nici nu vrea să se vindece. Ori frumuseţea este una din căile de cucerire a lumii spre bine (vindecare), spre credinţă, spre Hristos. Hristos, acest Făt-Frumos al omenirii, este cuceritor tocmai prin frumuseţe".

Reporter: Am lăsat câteva secunde de linişte, ca să intrăm împreună în spaţiul acestei biserici a Mănăstirii Oaşa. Este tabăra de vară de la Oaşa, organizată anul acesta în memoria Părintelui Constantin Galeriu. Suntem cu domnul Costion Nicolescu, căruia am să-i dau cuvântul, să ne spună câteva cuvinte despre dumnealui, despre tabără şi cum aţi ajuns aici la Oaşa?

Costion Nicolescu: Despre mine e cel mai greu să vorbesc, pentru că, în fine, sunt mai multe şi nimic până la urmă. In tinereţe am fost inginer, pentru că am făcut Politehnica, pe urmă am făcut Teologia, începând din anul 1990, şi am lucrat ultimii 20 de ani din viaţă la Muzeul Ţăranului Român, unde am avut onoarea, bucuria şi privilegiul de a fi alături de Horia Bernea până când acesta a plecat dintre noi. Acum sunt un tânăr pensionar, cu o viaţă destul de agitată, să spunem aşa, în fine, o viaţă frumos agitată, din fericire, adică provocările sunt dintre cele bune.

Aş ţine să menţionez de la început această misiune deosebită, poate nu chiar unică, dar ca amploare unică, pe care şi-a asumat-o Mănăstirea Oaşa prin aceste tabere pentru studenţi, care se petrec în diversele lor vacanţe. Ei se strâng aici, pe de-o parte, ca să participe la viaţa slujbelor liturgice ale mănăstirii: este o rânduială athonită, cu toată frumuseţea ei şi toată dificultatea ei pentru cei neobişnuiţi. Apoi, ei participă la ascultările mănăstirii, ca să vadă cum e şi „labora”, nu numai „ora" într-o mănăstire. Şi, în fine, se strâng în jurul unor teme dezbătute în anumite întâlniri cu oameni mai înţelepţi, mai cunoscători în diverse domenii. Şi aici Părintele Stareţ Iustin Miron, şi toată obştea aceasta frumoasă, merită toată dragostea şi toată preţuirea noastră pentru jertfa pe care o fac, în ciuda multor greutăţi, cu toată dăruirea. Tabăra a căpătat numele generic al Părintelui Teofil Părăian, şi asta pentru că ea a pornit de la întâlnirile Părintelui cu tinerii, iar acum se continuă în duhul Părintelui, fiind al 19-lea an.

Iar anul acesta tema taberei a fost dedicată memoriei Părintelui Galeriu: un Părinte emblematic al sfârşitului de veac din Bucureşti, un Părinte şi modern, dar şi în duhul tradiţiei totodată. Şi e foarte potrivit ales locul acesta pentru aceste întâlniri şi pentru acest personaj, aflat în mijlocul teologiei noastre, al credinţei, al culturii noastre ortodoxe, pentru că el avea o componentă monastică evidentă. Era în lume, dar purta amprenta unui anumit tip de monahism deschis, specific poate monahismului românesc, care este foarte deschis spre lume, o îmbrăţişează, încearcă să o infuzeze cumva cu valorile lui morale, de credinţă şi de trăire, şi totodată să recepteze toată setea lumii de trăire, de asceză, de pătrundere de un duh profund al Ortodoxiei.

Eu am ajuns aici pentru că l-am cunoscut şi eu pe Părintele Galeriu, cu 25 de ani în urmă, şi până când a plecat. Pentru că a însemnat ceva în viaţa mea, aşa cum a însemnat în viaţa multora. Şi am venit să dau mărturie acestor tineri, nişte tineri foarte frumoşi şi la chip şi la suflet, mărturie despre ceea ce ştiu eu despre Părintele Galeriu, pe de-o parte, şi pe de altă parte, despre cum aş vedea eu continuarea lui în duh. Pentru că asta este important până la urmă: nu numai să avem undeva la inimă un chip, un portret, ci să-l continuăm, să cievenim într-un fel ucenici ai lui, şi prin el, ucenici ai lui Hristos. Pentru că Părintele s-a devotat el însuşi acestei slujiri a lui Hristos.

Unul dintre lucrurile care ar fi de subliniat pentru tineri, mai ales că ei sunt la început acum şi se confruntă cu o lume adversă de multe ori, o lume complicată, în care trebuie să-şi afirme credinţa, în care trebuie să ştie cum să şi-o trăiască, cum să facă faţă unor contraziceri, propuneri uneori destul de neplăcute, de violente, şi atunci, ceea ce ne învaţă viaţa şi comportarea Părintelui Galeriu din acest punct de vedere este această sete de cunoaştere în diverse domenii, nu ca să devină multispecialist, ci ca să deprindă duhul mai multor domenii de mare actualitate care sunt în atenţia tinerilor, să prindă duhul lor, direcţia lor de gândire şi de îndreptare a acestei gândiri, să poată să ia ce e bun, şi dimpotrivă, să dea deoparte ce e rău şi să umble prin lume, nu temători din cauza neştiinţei, ci cunoscători, cu încredere şi putere de a intra în dialog cu oameni din cele mai diverse domenii şi de a le insufla duhul gândirii ortodoxe, duhul credinţei creştine. Aceasta trebuie să ajungă să facă şi să se înarmeze cu cât mai multe cunoştinţe , bineînţeles în domeniul în care se pregătesc, apoi să cunoască şi din punct de vedere general cât mai multe ca să poată să apară în faţa lumii şi să se propună şi să propună credinţa lor, cu firesc, fără crispare, fără încrâncenare, cu bucuria unor oameni care sunt posesorii unui tezaur a cărui valoare bine spusă, bine expusă şi bine trăită, nu poate să nu impună omului firesc, omului normal, să spunem, (nu discutăm de anormalităţi care refuză orice lucru bun) şi în lumea aceasta de astăzi, când provocările sunt tot mai mari, la adresa firescului, nici n-aş spune la adresa credinţei, ci mai degrabă la adresa bunului simţ.

Ar trebui să ne reamintim de Părintele Rafail Noica, care a făcut această afirmaţie care a stârnit foarte multă mirare, într-un fel şi bucurie şi apoi şi înţelegere, cum că omul este din fire ortodox. Adică el e făcut de Dumnezeu să slăvească drept, să fie într-un comportament firesc faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi faţă de lume. De-aia spun că firescul este ortodox, nu în senul confesional ci începând cu dreapta raportare la Dumnezeu şi sfârşind cu ultima, să zicem, treaptă a creaţiei. O dreaptă raportare care, bineînţeles, presupune o dreaptă credinţă. Un fel de a te întâlni cu Dumnezeu, ca persoană, aşa cum e El, şi nu de a-ţi imagina sau de a deforma ceea ce este Dumnezeu.

Asta cred eu că este ceea ce ar trebui să vadă tinerii în primul rând la Părintele Galeriu. Apoi, sunt toate scrierile lui care au rămas, sunt înregistrările lui, din fericire. El a prins o perioadă de când am putut să îi avem chipul, imaginea, şi prezenţa lui extrem de puternică. Umplea locul. Chipul, exprimarea, zâmbetul, toate aceste lucruri spuneau foarte mult, pe lângă cuvintele pe care le putem găsi notate. Ceea ce găsim notat e minunat, dar predica gestuală şi a chipului adăuga foarte mult, şi de multe ori dădea, aşa, un duh în plus.

In afară de asta, organizatorii taberei, mi-au spus şi şi-au dorit să fie o ediţie, să zicem, într-un fel combativă, de luptă, tocmai având în vedere toate provocările lumii de azi, ale momentului. Cum e la noi cu problema modificării Constituţiei şi toate pericolele care se pot trage de aici, din punctul de vedere al vieţii noastre fireşti, tradiţionale, al credinţei noastre.

Şi mi-am ales eu lucrul acesta, fiindcă-i mai firesc, să vorbesc despre faptul că una din luptele pe care trebuie să le dăm este una pentru frumuseţe. Pentru că, până la urmă, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă, şi în vederea sporirii frumuseţii ei: prin transfigurare, prin „schimbare la faţă" a omului, în aşa fel încât omul să schimbe, să transfigureze şi natura înconjurătoare. De la lucrul cel mai simplu, al câmpului, până la marile opere de artă, care asta înseamnă; deoarece, când cultura este o cultură adevărată, devine slăvitoare. Cultura noastră ţărănească, de exemplu, este o cultură slăvitoare, o cultură a învierii. Marea cultură a lumii, când este mare, că se vrea că nu se vrea, că e conştientă sau nu e conştientă, nu are de unde să fie inspirată din altă parte. Diavolul nu poate să facă ceva cu adevărat bun, nu poate să facă ceva cu adevărat frumos, cred eu. Şi atunci, nimic nu e mai cuceritor pe lume, sigur, decât iubirea, iar iubirea generează frumuseţe. Şi atunci trebuie să fim atenţi la toată invazia de urât. Urâtul copleşeşte: de la limbajul vizual la cel auditiv. Este o invazie a urâtului. Până să-l vedem că e rău, îl vedem că e urât. Lumea îşi pierde educaţia şi criteriile de apreciere. Asta e una din marile sminteli ale lumii de astăzi, această deturnare a criteriilor de valoare. Şi lumea e bolnavă, dar nu ştie că e bolnavă şi atunci nici nu vrea să se vindece.

Ori, frumuseţea este una din căile de cucerire a lumii spre bine, spre credinţă, spre Hristos. Hristos, acest Făt-Frumos al omenirii, este cuceritor tocmai prin frumuseţe. Dacă ne uităm, biserica noastră ortodoxă, şi până la un moment dat, şi cea catolică, dacă au izbândit şi s-au propus prin ceva, totul a fost prin frumuseţe: cântările sunt de o frumuseţe extraordinară, arhitectura, poezia, nesfârşita poezie din textele liturgice, până şi mirosul, toate aceste miresme din biserică, de la tămâie la mirul bine mirositor, totul este de o frumuseţe pe care, dacă ştim să o arătăm, şi oamenii au o sensibilitate şi o văd, este irezistibilă. Spunea Olivier Clement că ştie oameni care au trecut la ortodoxie, la dreapta credinţă, prin icoană, prin frumuseţea icoanei.

Eu însumi mărturisesc că, într-un fel, aşa am venit la credinţă: primii paşi au fost prin poezie, care m-au dus la Ioan Alexandru, şi pe urmă, din iubirea asta de poezie, am ajuns la iubirea celor din biserică. Şi eu cred că, mai ales când eşti tânăr - tinerii sunt frumoşi, însăşi tinereţea în sine e frumoasă, şi tinerii, fiind ei înşişi frumoşi trebuie să fie purtători de frumuseţe biruitoare prin lume. Şi asta se întâmplă aici, la Oaşa, o educaţie întru şi spre frumuseţe. Sunt şi alte căi, alte feluri de a lucra, poate mai severe, mai ascetice, mai riguroase să zic. Eu am crezut că lor li se potriveşte acest lucru şi mesajul meu ar fi ca ei, pentru ei înşişi, să fie cei din Cântarea Cântărilor - acest minunat imn pe care Biserica l-a introdus în canonul ei, poate spre mirarea unora. Ori, dacă eşti tânăr şi eşti în duhul acesta, care este în acelaşi timp interpretarea firească, vedem în ea relaţia dintre Hristos şi Biserica Lui, şi orice mire cu mireasa lui; şi atunci şi noi să îl receptăm pe Hristos ca Mire.

Ştim că în Postul Mare spunem: „Iată Mirele vine", sau „cămara Ta de nuntă, Mântuitorule, e loc împodobit", cămara de nuntă. Părinţii vechi vedeau întâlnirea dintre Hristos şi Biserică, între Hristos şi fiecare suflet curat, ca o întâlnire de nuntă, între mire şi mireasă, o nuntă neconsumată, nesfârşită. Insăşi Maica Domnului este şi ea Mireasă. Aproape paradoxal, pentru că este Maica Lui, şi totuşi e Mireasă, pentru că mireasa nu semnifică doar o stare de legătură, să spunem, civilă, ci o legătură mistică, şi felul ăsta de legătură e cea cu Hristos, lucrurile sunt posibile aşa. Inşişi călugării, cu hainele lor, cu trenele lor, cu veşmintele lor, sunt mirese în negru, negrul fiind o culoare care nu este a morţii ci a învierii, până la urmă. Cam în felul ăsta eu, în puţinul timp pe care l-am avut ca să vorbesc cu ei, le-am surprins sensibilitatea; am remarcat că sunt foarte doritori de întâlnire, de ascultare, dar în acelaşi timp ei nu sunt numai de închis într-o sală, numai ca să-i dădăcim. Ei nu sunt de dădăcit. Ei sunt de întâlnit, de îmbrăţişat şi de convorbit cu ei. Poate că sunt mai sensibili şi mai ştiutori ca noi, aşa, în tinereţea lor. Şi apoi aici e un loc minunat, e lacul, e pădurea, şi drumurile pe deal...

Convorbirile pe deal au şi ele farmecul lor, şi îşi propun cei de aici, cu timpul, să facă mai mult, convorbirile să fie cumva mai mult în natură. Imi aduc aminte cum am mers odată cu Părintele Galeriu şi cu Părintele Cleopa pe deal, de la Sihăstria în sus. Şi ei tot vorbeau, noi eram în jurul lor, ne mai opream la umbra câte unui stejar, Părintele Cleopa era cel care vorbea îndeosebi, din când în când îl mai consulta pe Părintele Galeriu în probleme teologice, iar Părintele Galeriu (Îngroaşă vocea) „Da, da..." Am fost la stupină, după aceea ne-am dus spre stână şi acolo am mâncat caş proaspăt...

Reporter: E forma maieutică...

Costion Nicolescu: ...da, e o formă care şi în Antichitate se practica, şi care cumva face lucrurile mai umane. Adică, dincolo de marile conferinţe, marile bătălii şi gesturi, sunt micile gesturi, întâlnirile aşa, mai apropiate, care construiesc mult un om şi-l mângâie, îi dau o bucurie neînţeleasă aproape, care îl fac pe urmă apt şi pentru marile gesturi, când se cer ele, de jertfă, ştiu eu, de mărturisire. Dar omul face atunci mărturisirea c-un duh mult mai uman, nu este un mercenar, să zic aşa, care se achită de-o sarcină, e firesc. Şi altfel e recepţionată şi mărturia lui. Eu am văzut locuri unde sunt credincioşi care nu fac mare tărăboi în jurul lor, iar omul din afară îi observă că sunt credincioşi: împart cu celălalt, compătimesc cu celălalt, spun un cuvânt bun... lucruri din astea, care îi fac mai bine receptaţi decât dacă ar fi propovăduitori foarte vehemenţi. Sunt şi lucrurile acelea necesare câteodată, nu trebuie date deoparte, câteodată aşa îţi cere situaţia, să fii mai aspru, mai dur, să fii un luptător mai...

Fragment din cartea "Parintele Galeriu - Astazi." Oasa 2013, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Parintele Galeriu - Astazi." Oasa 2013

• Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
  Publicat in : Acatiste
• Catedrala Hristos Mantuitorul din Moscova
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica este trupul lui Hristos
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Hristos - Euharistia - Biserica
  Publicat in : Dogma
• Crucea si Invierea lui Hristos
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: