Hristos - Noul Adam

In centrul veştii celei bune din Noul Testament se află taina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Primul Adam nu a putut împlini sarcina care-i fusese pusă înainte, aceea de a ajunge, pe calea desăvârşirii duhovniceşti şi morale, Ia îndumnezeire şi de a conduce la Dumnezeu lumea cea văzută. După încălcarea poruncii şi pierderea dulceţii raiului, calea spre îndumnezeire i-a fost închisă. Insă tot ceea ce nu a ştiut să ducă la bun sfârşit cel dintâi om a fost împlinit în locul lui de Dumnezeu Cel întrupat, de Cuvântul devenit om, de Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta a făcut El însuşi drumul pe care omul ar fi trebuit să-l urmeze pentru a merge către El. Dacă, pentru om, acest drum era o înălţare, pentru Dumnezeu, el a fost o coborâre în smerenie, o micşorare, o lepădare, o deşertare (kenosis).

Sfântul Apostol Pavel L-a numit pe Hristos cel de-al doilea Adam, prin opoziţie faţă de primul: „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer" (I Corinteni 15, 47). Sfinţii Părinţi au dezvoltat această opoziţie, subliniind faptul că Adam era, într-adevăr, prin contrast, arhetipul lui Hristos:

„Adam este imaginea lui Hristos, scrie Sfântul loan Gură de Aur. Aşa cum cel dintâi s-a făcut principiu al morţii provocate prin gustare pentru toţi cei care, ieşiţi din el, nu au mai mâncat din pom, tot aşa şi Hristos a devenit izvor de mântuire prin jertfa de pe cruce pentru toţi cei care, deşi născuţi din El, nu au săvârşit binele."

Sfântul Grigorie de Nazianz insistă în detaliu asupra opoziţiei dintre suferinţele lui Hristos şi căderea lui Adam:

„Pentru fiecare dintre greşelile noastre este oferit un dar precis Pentru una, pomul crucii; pentru o mână întinsă fără reţinere, braţe larg deschise; pentru o mână îndrăzneaţă, mâini pironite pe cruce; pentru mâna care l-a izgonit pe Adam, braţele care ţin marginile pământului. Pentru o altă greşeală, suirea pe cruce în locul căderii; fierea pentru gustarea fructului celui oprit; moartea pentru moarte; îngroparea pentru revenirea pe pământ."

Când a venit pe pământ cel de-al doilea Adam, puţini oameni L-au întâmpinat şi au crezut în El. Ii sus Cel întrupat, Cel răstignit, Care a pătimit şi a înviat, a devenit „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie" (I Corinteni 1, 23). Pentru evreul ortodox, Iisus reprezenta, într-adevăr, un adevărat scandal (skandalon), deoarece pretinzând că este Fiul lui Dumnezeu şi declarându-Se egal cu Dumnezeu („făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu", Ioan 5,18), El aducea blasfemie. Când Caiafa a simţit că mărturiile mincinoase nu erau de ajuns pentru a-L condamna pe Hristos, L-a întrebat: „Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?" (Marcu 14, 61), nevrând să spună direct „Fiul lui Dumnezeu", pentru a nu pronunţa în deşert numele Domnului, iar Hristos a răspuns: „Eu sunt" (Marcu 14, 62). Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele ca şi cum ar fi auzit o blasfemie de neacceptat. Nu ştim exact cum anume se pironunţa în aramaică acest „Eu sunt" al lui Hristos, însă, spunând aceasta, nu îşi atribuia El oare numele
sacru al lui Dumnezeu, Yahve (în evreieşte, Yahweh, derivat, după cum am văzut, de la ehieh, „Eu sunt") pe care nimeni nu avea voie să-l pronunţe, în afară de marele preot atunci când intra, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor?

Pentru eleni, creştinismul era o nebunie, deoarece gândirea greacă căuta în toate lucrurile explicaţii logice şi raţionale şi nu putea concepe ideea unui Dumnezeu Care să sufere şi să moară. Veacuri întregi, înţelepciunea grecească înălţase un templu unui „Dumnezeu necunoscut" (Fapte 17, 23) şi era incapabilă să înţeleagă cum un Dumnezeu necunoscut, nevăzut, de nepătruns, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni prezent, putea să Se transforme într-un muritor slab şi suferind. Un Dumnezeu născut dintr-o femeie, înfăşat în scutece, Care e pus la culcare, alăptat, toate acestea erau cu totul absurde pentru greci.

Trebuie să recunoaştem că gânditorii creştini au avut nevoie de mult timp pentru a fi în măsură să formuleze dogma potrivit căreia Hristos este în egală măsură şi Dumnezeu desăvârşit, şi om desăvârşit. In veacul al II-lea, dochetiştii afirmau că Hristos nu avea decât aparenţa unei firi omeneşti şi nu a suferit şi nu a murit decât în aparenţă, căci în realitate Dumnezeu nu poate suferi datorită impasibilităţii Sale. In doctrina dochetiştilor, tot ce e material şi trupesc este rău şi le era cu neputinţă să admită că Dumnezeu Şi-a asumat un trup păcătos şi destinat răului, că S-a unit cu ceea ce este sortit ţărânei.

La cealaltă extremă, arianismul nega dumnezeirea lui Hristos, pogorârea Fiului lui Dumnezeu la nivelul făpturii. Ce trebuia făcut pentru a evita extremele şi unde trebuia căutat Hristos cel adevărat şi autentic?

Hristos din Evanghelie: Dumnezeu si om

Iisus Hristos este descris în Evanghelii ca o persoană reală, care posedă toate însuşirile umane. FI Se naşte şi creşte, mănâncă şi bea, oboseşte şi doarme, Se întristează şi Se bucură. In ultimele veacuri, scandalizaţi de realismul evanghelic, numeroşi cercetători s-au străduit să reconstituie imaginea unui „Hristos istoric", opus „Hristosuiui credinţei" sau „Hristosului credincioşilor", respingând tot ceea ce ţine de minunile şi de „misticismul" Evangheliilor, pentru a reţine numai ceea ce „nu contravine simţului comun". Astfel, în cartea lui Ernest Renan, Viata lui lisus, toate minunile sunt considerate „iluzionisme"; Hristos „credea că face minuni", când de fapt, în realitate, ele nu se produceau. In comentariile sale Ia Evanghelii, Lev Tolstoi interpretează în mod blasfemiator Zămislirea cea fără de sămânţă, Schimbarea la Faţă, învierea şi înălţarea la cer ale lui Hristos, precum şi toate vindecările şi minunile Sale:

„Un bolnav aşteaptă vreme de douăzeci de ani o minune. Uitându-se la el, lisus îi spune: aştepţi zadarnic o minune din partea unui înger, minunile nu exista. Revino-ţi. la-ţi patul şi trăieşte după voia lui Dumnezeu. Omul ascultă, se ridică şi pleacă [...]. Am cunoscut o femeie care zăcea la pat de douăzeci de ani şi care se ridica numai în ziua în care era stropită cu morfină; după douăzeci de ani, doctorul a recunoscut că o stropea doar cu apă, iar femeia, auzind aceasta, şi-a luat patul şi a plecat."

Toată suferinţa omenească este luată în derâdere, iar vindecarea este redusă la o manevră de escrocherie. Aşa- zisul „Hristos istoric", adică debarasat de tot ce s-ar referi la „mistică sau Ia minuni", se transformă în cel mai bun caz, ca la Renan, într-un Hristos creat de fantezia umană, într-o imagine dulceagă care nu are nimic în comun cu Hristos cel real. In cel mai rău caz, ca la Tolstoi, se ajunge la o parodiere a Evangheliei, la un afront adus omului şi la o îndepărtare de Dumnezeu.

Hristos cel real şi viu ni Se revelează atunci când citim Evanghelia în sens strict, ca pe revelarea adevărului divin. Evanghelia nu se lasă cuprinsă de raţiunea umană; situată mai presus de raţiunea şi de firea oamenilor, impregnată de minuni de la început până la sfârşit, ea însăşi este o minune şi o taină. Primele capitole ale fiecărei F.vanghelii mărturisesc în mod efectiv dumnezeirea lui Hristos, existenţa îngerilor şi a diavolului şi situează raţiunea omenească în faţa unei alternative: ori suntem gata să credem şi sa ne supunem revelaţiei supraraţionale a lui Dumnezeu, ori... închidem cartea pentru că este împotriva „bunului simţ". Din primul capitol din Evanghelia după Matei, aflăm despre Naşterea lui Hristos de către o Fecioară fără participarea unui soţ; din primul capitol din Evanghelia după Marcu, aflăm despre ispitirea lui Hristos din pustie şi despre confruntarea lui cu diavolul; primul capitol din Evanghelia după Luca ne prezintă apariţia arhanghelului şi Buna Vestire; acelaşi capitol din Evanghelia după loan ne relatează apariţia Cuvântului, adică a Fiului, ca Dumnezeu adevărat întrupat.

Incă din primele capitole ale Evangheliilor, Hristos ni Se revelează în mod simultan ca Dumnezeu şi ca om, toate faptele şi cuvintele Sale fiind cele ale unui om, dar purtând totodată şi pecetea dumnezeirii. lisus Se naşte ca toţi copiii, dar nu dintr-un bărbat şi o femeie, ci din Duhul Sfânt şi o Fecioară. Copilul este adus la templu ca toţi ceilalţi copii întâi născuţi, însă, spre deosebire de aceştia, El este întâmpinat de un proroc şi de o prorociţă care îl recunosc ca fiind Mesia. El creştea şi Se întărea cu duhul în timp ce trăia încă în casa părinţilor Săi, însă la vârsta de doisprezece ani şedea in templu în mijlocul învăţătorilor, spunând cuvinte greu de înţeles despre Tatăl Său. Ca şi alte persoane, Se duce la Iordan pentru a fi botezat, însă înainte de a ieşi din apă se aude vocea Tatălui Său, iar Duhul Sfânt Se arată sub formă de porumbel.

Obosit de drum, Se aşază pe marginea unei fântâni şi cere apă de la o samarineancă, dar nu vrea să mănânce şi nici să bea atunci când ucenicii îi propun hrana pe care l-o aduseseră. Doarme într-o corabie, iar atunci când Se trezeşte potoleşte cu un cuvânt furia elementelor dezlănţuite. Se urcă pe Muntele Tabor şi Se roagă
Ia Dumnezeu, aşa cum oricine putea să o iaca, însă în timpul rugăciunii, Se transfigurează şi lumina dumnezeirii Sale se răspândeşte peste ucenici. Se duce la mormântul lui Lazăr şi plânge moartea prietenului Său, însă spunând cuvintele: „Lazăre, vino afară", îl readuce la viaţă. Se teme de suferinţe şi Se roagă Tatălui să fie cruţat de ele, dacă este cu putinţă, însă Se supune voinţei Celui Preaînalt şi Se arată gata să moară pentru omenire. In sfârşit, acceptă insultele, umilinţele şi răstignirea, moare pe cruce ca un criminal, însă în a treia zi înviază din mormânt şi Se arată ucenicilor.

Evangheliile afirmă fără putinţă de tăgadă divino-umanitatea lui Hristos. Deşi inspirate de Dumnezeu, ele au fost scrise de autori vii care descriu evenimentele aşa cum le-au văzut sau cum le-au putut interpreta, sau cum le-au auzit din gura unor martori oculari. Sintgama „inspiraţie divină" folosită cu referire la cărţile sacre înseamnă o muncă creatoare efectuată de oameni împreună cu Duhul Sfânt, o colaborare sau o sinergie. Intre cele patru Evanghelii există divergenţe sensibile de detaliu care atestă nu contradicţiile dintre ele, ci unitatea lor; dacă aceste texte ar fi fost perfect identice, ar fi însemnat că autorii lor s-ar fi pus de acord între ei şi ar fi copiat unii de la alţii.

Evangheliile reprezintă atestările unor martori oculari, în care fiecare acţiune este demnă de crezare, chiar dacă este prezentată din puncte de vedere diferite de autori concreţi. In plus, Evangheliile se completează reciproc, se deosebesc ca mărime, formă narativă şi material folosit.

Evanghelia de la Ioan este alcătuită după un plan deosebit. Dacă primele trei Evanghelii prezintă evenimentele într-o ordine cronologică, cea de-a patra ne atrage atenţia asupra unor fapte izolate, prezentate pentru a ilustra anumite teme teologice. Astfel, întâlnirea de la fântână cu femeia samarineancă ilustrează tema „Hristos - apa vieţii"; episodul înmulţirii pâinilor pentru săturarea mulţimii celor cinci mii de persoane este introdus în legătură cu tema „Eu sunt pâinea vieţii"; vindecarea orbului pune în evidenţă faptul că „Hristos este lumina lumii"; învierea lui Lazăr adevereşte cuvintele lui Hristos: „Eu sunt învierea şi viata".

Ilarion Alfeyev, miropolit de Volokolamsk

Fragment din volumul "Taina credintei", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Taina credintei"

 

• Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
  Publicat in : Acatiste
• Persoana si numele lui Iisus Hristos
  Publicat in : Religie
• Cum este vazut Iisus Hristos in Coran
  Publicat in : Editoriale
• Iisus Hristos, contemporanul necunoscut
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: