Icoana sau imagine?

Icoana sau imagine? Mareste imaginea.

Acum, la mai bine de două milenii de creştinism, am putea susţine liniştiţi că icoana şi-a câştigat un loc de cinste în viaţa noastră. Aproape că nu este colţişor în care ea să nu fie prezentă, încercând să ne atenţioneze permanent şi să ne direcţioneze către lumea spirituală -adesea trecută cu vederea în febra societăţii de consum în care ne ducem traiul.

Pentru creştini nu se mai impune vreo argumentaţie în plus, care să-i lămurească asupra necesităţii prezenţei icoanelor în casa şi în viaţa lor. S-ar putea crede că mulţimea lucrărilor referitoare la taina icoanei - ce aparţin atât autorilor ortodocşi, cât şi celor de alte confesiuni - nu face decât să împodobească edificiul deja durat al cinstirii datorate celei purtătoare de chipuri sfinte.

Dar, după cum am văzut, câţi dintre creştini sunt înconjuraţi, nu de tablouri sau imagini, ci de icoane, adevărate continuatoare ale tradiţiei bizantine? Dintre cei care au astfel de opere în faţa ochilor, câţi sunt cei care le cunosc şi semnificaţiile profund spirituale? Iar, dintre aceştia, câţi oare, sunt cei care reuşesc să treacă de litera teoriei pentru a pătrunde şi a trăi dincolo de această fereastră sau uşă către transcendent, cum a fost numită icoana?

Câţi sunt aceia care doresc să treacă dincolo de obişnuinţa şi barierele impuse de un anume tip de educaţie creştină, în care icoana este privită mai mult ca element al prezenţei materiale, obligatorie -căci nu poate fi imaginat vreun spaţiu creştin fără de icoană - decât al celei spirituale?

Sau, altfel spus, câţi dintre creştini sunt dornici să facă din icoană o prezenţă vie, lucrătoare, care să-i ajute să se transfigureze? Din păcate, o bună parte se mulţumeşte să convieţuiască paşnic cu imaginea religioasă, fară să realizeze cumva că tocmai acest mod căldicel de viaţă - în care cutumele creştinismului ortodox sunt preluate automat, fără discernere şi trezvie - este cel care riscă să distrugă sau să ucidă icoana, prin desfiinţarea sensurilor sale spirituale.

Tocmai închinătorii la icoane au ajuns să le anuleze încetul cu încetul, printr-o asimilare a lor cu lumea imaginilor - ajungându-se, firesc, ca şi în cadrul limbajului icoana să fie înlocuită cu imaginea.

Omul poate refuza direcţia sacră pe care ar trebui să o imprime sieşi şi creaţiei, al cărei împărat este. El poate încerca uciderea icoanei naturale sau a frumuseţii, încercând „crearea" şi predicarea cu obstinaţie a urâtului sau a deformării.

Poate încerca uciderea simbolului prin reducerea lui la semn lipsit de conotaţia tainică şi sacră sau poate alege arta religioasă în locul celei sacre.

Poate propovădui chiar „moartea" lui Dumnezeu sau a artei, după cum poate fi un adept înfocat al „religiei artei". Poate transforma viaţa creştină în rutină şi automatism, distrugându-i sacralitatea specifică şi poate ajunge chiar şi la distrugerea unor icoane.

Cu voie sau fără de voie, din neştiinţă ori din nebăgare de seamă, poate încerca toate acestea. Dar nu va putea niciodată să ucidă ceea ce Dumnezeu a creat, adică adevărul, binele şi frumosul, căci izvorul lor nu stă în puterea, uneori, distrugătoare a omului, ci în iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

In acest sens, constituie o bucurie sublinierea faptului că adevărata tradiţie bizantină nu a murit, ci este mai vie ca oricând. Strădaniile Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi ale instituţiilor de învăţământ artistic din ţară - în special ale celor ce funcţionează în cadrul facultăţilor de Teologie - dau roade, o materializare vie a faptului că icoana nu a murit.

In prezent, în cadrul Patriarhiei Române funcţionează Comisia de Pictură Bisericească, iar din 1995 şi 1996, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-au înfiinţat specializările de Conservare-Restaurare şi Arte Plastice unde se caută şi se reuşeşte readucerea Teologiei şi a Artei în cadrul aceluiaşi univers spiritual.

Cât priveşte Academia, precum şi facultăţile de Artă, deşi veleităţile artistice mai determină uneori apariţia unor imagini de sfinţi şi nu a unor icoane, totuşi, în mare măsură, şi aici se caută şi se reuşeşte aprofundarea problematicii icoanei şi păstrarea tradiţiei.

La rândul lor, Atelierele Patriarhiei oferă spre vânzare reproduceri după modele bizantine, la preţuri accesibile creştinilor din ziua de azi, încercând, şi pe această cale, completarea educaţiei religioase şi înlăturând treptat reproducerile realiste, constituite deja într-o „tradiţie" seculară. Astfel, modele şi copii diverse a icoanelor intrate deja în tradiţie sau ale celor actuale oferă un bun prilej de cunoaştere ale valorilor picturale şi iconografice specifice Ortodoxiei, păstrătoare a Tradiţiei lăsate de Sfinţii Părinţi.

Educaţia estetică în spirit ortodox începe, din fericire, de la o vârstă fragedă, or, după cum am arătat pe parcursul cărţii, nu este importantă doar parcurgerea Literei, ci ea se cere dublată de Icoana corespunzătoare. Fideli acestui crez, autorii manualelor de Religie, precum şi ai caietelor aferente, au fost şi sunt preocupaţi de alegerea unor reproduceri după picturi realizate în stilul bizantin. Acest lucru este dovada cea mai vie a reuşitei încercări de regăsire a duhului specific artei creştin-ortodoxe şi de educare în acest spirit încă din copilărie.

Oricâte devieri ale sensului ei pot apărea în viaţa creştină, icoana va fi permanent stindardul luptei împotriva ispitei frumuseţii celei înşelătoare şi pentru dobândirea contemplării împărăţiei cerurilor. Iar în viaţa de zi cu zi, cea care ne aduce permanent aminte de aceasta este, nu imaginea, ci icoana lui Hristos.

Lector dr. Mihaela Palade

Fragment din cartea "Iconoclasmul in actualitate. De la moartea lui Dumnezeu la moartea artei", Editura Sophia
 

Pe aceeaşi temă

14 Iulie 2021

Vizualizari: 226

Voteaza:

Icoana sau imagine? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

icoana sfintee icoane

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE