Icoana si viata

Icoana si viata Mareste imaginea.

Putem specifica că dacă suntem atenţi la acest titlu, atunci vom reuşi să desluşim două planuri de referinţă: în icoană, viaţa noastră vis-a-vis de icoană şi viaţa ei însăşi, însă cele două planuri nu pot fi despărţite şi nici nu pot fi împărţite arbitrar, lăsând de fiecare dată lipsă una faţă de cealaltă.

De fapt, icoana nu este ceea ce vrem noi, majoritatea, să vedem în ea, un simplu obiect decorativ. Ea fiind individualizată prin harul ei, are de fapt viaţa ei lăuntrică. Mulţi cunosc importanţa icoanei în viaţa noastră şi a Bisericii, însă o negljează total, oferindu-i în cel mai bun caz un rol de ambianţă la rugăciune. Şi atât... Ori niciodată n-ar trebui să uităm că şi ea are viaţa ei care se identifică sfântului reprezentat în ea, trăieşte viaţa lui ca o anamneză şi ne-o transmite prin har nouă celor ce vrem să ne împărtăşim de sfinţenia vieţii viitoare.

Icoana este un mod de interpretare a vieţii, este o manifestare a concretului vieţii, ca îndrumător pentru curăţirea blidului pe dinăuntru, indiferent de înfăţişarea exterioară a acestuia... Abstractul, conceptualul nu au valoare pentru credincioşi. Pentru ei, icoana nu este ceva abstract, nu este speculaţie. Ea e viziunea concretă a vieţii înduhovnicite şi îndumnezeite, a vieţii ce a biruit moartea, a virtuţii ce a biruit păcatul, a spiritului ce a biruit materia.

Şi totuşi dacă vrem să vorbim de abstractizare în icoană, atunci e vorba de abstractizarea divinităţii care nu va putea fi reprezentată niciodată în intimitatea ei, în viaţa de zi
cu zi. Este o reprezentare simbolică, abstractă, dar nu lipsită de realitate, de acea realitate a pătrunderii divinului în uman şi îndumnezeirea celui din urmă, fie şi numai prin înduhovnicire - ca primă treaptă spre îndumnezeire.

Astfel, prin prisma vieţii icoanei încadrată de viaţa credinciosului, putem vorbi, de transformarea creştinului autentic intr-un „profesionist al smereniei” asemenea călugărului - prin definiţie - care vrea să piardă tot pământul pentru câştigarea cerului.

Icoana, în realizarea ei se deosebeşte de portret, deoarece nu reduce peisajul ambiant la un simplu decor, ci reuşind întotdeauna - pentru că acesta îi este scopul - , să introducă umanul în întreaga creaţie, va face ca odată cu îndumnezeirea umanului toată creaţia să fie restabilită. „în portret, tot ceea ce înconjoară omul încetează să mai aibă o viaţă proprie,... apoi dispare din portret şi corpul, lăsându-se doar faţa... redusă la expresivitate. Or icoana, din contra, păstrează un echilibru între ambele principii, atribuind însă primul loc feţei... iar cel de-al doilea, întregii naturi... ” Căci aşa cum „culoarea fără desen nu înseamnă nimic în fond... culoarea fiind asemenea trupului... iar desenul fiind sufletul picturii tot aşa şi frumuseţea trupului nu înseamnă nimic fără frumuseţea sufletului care îi dă viaţă”.

Faţa din icoană devine „ expresie a vieţii interioare ”, purtătoare de har dumnezeiesc, reuşind ca prin exemplul ei, să dea credinciosului „o ascensiune spirituală puternică ce îi va lumina faţa, făcând-o să semene cu o icoană purtătoare de lumină” un chip sau o icoană luminoasă. Icoana astfel percepută, „ este şi nu este o vedenie, devenind linia care dă contur vedeniei, având o realitate în sine” şi transformându-se intr-un „modelaj luminos” al vieţii de aici trăită în atmosfera de dincolo.

Ea realizează astfel „sensul altei lumi, nevăzute, imateriale, non-tranzitorie, deşi manifestată vizibil şi, în aparenţă material” prin „sufletul, care atingând extazul în lumea de-aici, poate urca în lumea de dincolo... pentru ca, apoi, purtând cu el zestrea celor ce i s-au arătat, să coboare iarăşi în lumea de jos,... iar aici, să întruchipeze în imagini simbolice, tot ceea ce a agonisit în spirit dând astfel icoanei şi sensul de vis întruchipat”.

Aşa, icoana ajută vieţii spirituale a credinciosului să ajungă prin reprezentările ei în lumea spiritului, a harului divin pentru a-şi face o idee a realităţii ultime de acolo, a acelei lumi concrete a harului, în care este dornic să ajungă încă din viaţa aceasta. Nu trebuie însă să înţelegem greşit, prin aceasta, că menirea icoanei „este aceea de a dubla realitatea, ci de a investi... materialul ei cu un sens şi o înţelegere mai profundă”.

Căci înţelegând greşit viaţa icoanei, sensul şi ordinea ei în viaţa noastră, vom ajunge până la urmă să suprapunem realităţii noastre o altă realitate subiectivă, îndepărtându-ne până la urmă de menirea ei de călăuză a vieţii noastre în vederea înduhovnicirii. Iar astfel transformată de noi într-un simplu tablou, îi vom acorda o importanţă minimă, de element de decor a unor pereţi sau a unei încăperi. Or chiar şi aşa viaţa ei interioară va rămâne la aceeaşi valoare sacră, chiar dacă noi nu mai suntem în stare să realizăm, să conştientizăm acest fenomen, iar spaţiul pe care îl ocupă va fi un spaţiu sfânt, ce va delimita prin el însuşi legătura cu un spaţiu sacru, o fereastră larg deschisă către Marea Realitate ”.

Este fenomenul asemănător cu cel al sfintelor moaşte, care independent şi indiferent de rolul pe care îl dăm acestora în viaţa noastră, prin credinţa sau interpretarea noastră, ele nu încetează de a fi purtătoare de har şi sfinţenie, indiferent de loc şi timp; şi în acelaşi timp de a răspândi în jurul lor buna mireasmă a lumii de dincolo. Şi dacă noi nu o simţim, vina este în exclusivitate a noastră, căci am devenit prin modul nostru de viaţă şi gândire, ne-simţitori la cele suprasensibile şi sfinte, „asemenea păgânilor în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care zace în noi din pricina împietririi inimii noastre, petrecând în nesimţire”, cum zice apostolul.

Inchizând în noi perspectiva de comuniune cu Sacrul, cu Divinul, cu Dumnezeirea, vom refuza singuri putinţa de a percepe adevărata realitate într-o lumină obiectivă şi care se reflectă în „ lipsa noastră de sensibilitate, şi nechibzuinţa estetică. Numai din această cauză „este percepută ca un obiect indepedent, care se găseşte, de obicei, în biserică sau care a ajuns acolo din întâmplare, dar care poate fi dus cu succes şi într-o sală de conferinţe, într-un muzeu, într-un salon sau mai ştiu eu unde ”.

Intrând mai adânc în „viaţa” icoanei, va trebui să luăm act şi de modul „naşterii” ei. Astfel de cele mai multe ori pregătirea naşterii unei asemenea opere, pentru a fi definită cu adevărat icoană, începe de la însuşi cel care o realizează - autorul iconografic, zugravul ei. Acesta „ nu este un meşter oarecare ”, căci de cele mai multe ori, în vechime pictorii de icoane erau ei înşişi sfinţi. Azi, chiar dacă nu mai avem acest privilegiu, totuşi ei au calitatea de „...purtători ai unei răspunderi bisericeşti speciale. Potrivit conştiinţei eclesiale, ei sunt deţinătorii unui cin deosebit în organizarea socială a cultului, ocupă un loc special în teocraţie şi se recunosc a fi mădulare ale Bisericii tocmai în calitate de iconografii. Locul lor se află între slujitorii altarului si mireni”.

Viaţa lor este este urmărită şi studiată de cele mai multe ori până în cea mai adâncă intimitate, căci aşa cum lucrul mâinilor lor va fi un exemplu de sfinţenie pentru alţii, tot aşa va trebui să fie şi viaţa lor: cu mult mai înaltă în trăire decât a mirenilor de rând.

Icoana este deci normativă şi în acest aspect al ei, de pregătitoare a vieţii zugravului pentru realizarea ei, prin post şi rugăciune, aşa cum recomandau vechii zugravi. Precum Biserica ca şi Trup al lui Hristos este în esenţa ei infailibilă, tot aşa şi învăţătura sa are aceeaşi calitate, demonstrabilă mai ales prin formula de început a hotărârilor Sinoadelor ei:

Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă... Or dacă Biserica cea Una prin puterea Duhului Sfânt a repurtat victoria asupra iconoclaştilor, dovedeşte faptul că Dumnezeu este Cel care doreşte să păstreze această cale de transmitere a harului pentru mântuire, indiferent de modul cum hotărăşte El să ducă la îndeplinire lucrarea aceasta. De aceea Mântuitorul spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” „Cine Mă are pe Mine are Viaţa", căci icoana este Chipul Său hristic. Este chipul Realităţii Sale - al realităţii întrupării Sale ca şi temei pentru existenţa sa - a icoanei.

Numai aşa putem înţelege pe deplin de ce icoana are o viaţă interioară, dată de Dumnezeu, ca deţinătoare de chip hristic, asemănător sufletului copilului; suflet care se naşte odată cu conceperea ei de mâna iconarului, aşa cum copilul dobândeşte suflet de la Dumnezeu odată cu conceperea trupului său din cel al părinţilor.

„Naşterea” unei icoane este în sine un act miraculos, am putea spune magic. Pe de o parte Icoana născută din mâna artistului zugrav, ca materie, pe de alta Dumnezeu participă şi El la naşterea ei în spirit viu, „dându-i suflet” prin harul cu care o înzestrează pentru a-şi duce la îndeplinire menirea ei de mijlocitoare între spirit şi materie.
Mai există însă o problemă în ceea ce priveşte perceperea acestui „suflet” al ei de către omul modern. Acest suflet al ei, harul cu care e înzestrată se va actualiza concretizându - se în manifestare dinamică - vizibilă chiar, doar odată cu manifestarea credinţei noastre - singura putere care o poate activa, căci dacă credinţă vom avea, cât de mică, chiar şi cât un grăunte de muştar, vom muta şi munţii din loc, aşa cum zice Mântuitorul.

Reuşind deci să deţinem valoarea icoanei, vom conştientiza şi valoarea vieţii ce rezultă din impactul ei cu Sacrul Icoanei, precum evreii care, conştientizând valoarea chipului şarpelui pentru salvarea vieţii lor, au conştientizat de fapt puterea credinţei lor, putere care îi ţinea în viaţă.

Această valoare a acestui chip este de fapt valoarea anticipativă a icoanei viitoare, iar noi azi având acest exemplu drept mărturie, trebuie să dăm valoarea credinţei care i se cuvine icoanei - mai ales fără a uita că în fapt tot Dumnezeu este Cel care ajută icoana să rămână în istorie.

Icoana care va fi percepută astfel de credincios, va reuşi să determine conştiinţa la o apreciere justă a valorii ei în planul vieţii, mai ales că ea este prin definiţie vestirea Zilei a Opta, Zilei Desăvârşite sau altfel spus a vieţii veşnice.

Insă considerând icoana o simplă imagine comemorativă sau evocativă, îi vom deturna sensul făcând din ea o imagine cadru asemeni celei a cinematografului sau televizorului. Iar, învăţându-i şi pe alţii să o privească cu aceiaşi ochi, ne vom face asemenea celor pe care Mântuitorul îi ceartă: „ Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi".

De aceea, icoana în cadrul liturgic al fiecărei zile, deţine un loc important indiferent de locul unde se află, făcând ca tot spaţiul pe care îl patronează să devină un cadru impregnat de sfinţenie ce se revarsă asupra vieţii noastre. Şi cu atât mai mult cu cât îi acordăm şi cinstirea cuvenită prin credinţa noastră.

Nica Henorel

Fragment din cartea "In imparatia icoanei", Editura Coresi

Cumpara cartea "In imparatia icoanei"

 

Pe aceeaşi temă

10 Ianuarie 2018

Vizualizari: 257

Voteaza:

Icoana si viata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE