Cuvintele tainic şi taină aduc în atenţie ceva ascuns, dar în acelaşi timp la vedere, cel puţin parţial. Ceva absolut ascuns este ceva absolut necunoscut şi ceva absolut cunoscut nu are nimic de dezvăluit. In cele două cazuri, taina este imposibilă. Icoana este o imagine tainică deoarece se plasează între persoana ascunsă, Hristos sau un sfânt, şi noi, cei care o privim. Prin urmare, ea este vehiculul unei prezenţe personale pe care o simţim însă nu o putem cuprinde. Orice taină, mai cu seamă una eclesială, impune folosirea celor două verbe: a fi şi a lucra. A fi este necesar pentru că face simţită prezenţa unei persoane care există. Pe Muntele Sinai, Moise întâlneşte pe „Cel ce Este", Dumnezeu, cea mai mare taină. O taină necesită şi verbul „a lucra" pentru că „Cel ce Este" lucrează, este activ, El acţionează spre atingerea unui obiectiv. Prin urmare, icoana este deosebit de tainică, este purtătoare de taină pentru că ne pune în contact cu o prezenţă care poate lucra o schimbare în noi, în vieţile noastre.
Sursa acestei puteri lucrătoare este deasupra oricărei feţe umane. Chiar şi în Vechiul Testament, când Dumnezeu nu avea un chip anume, Biblia vorbeşte adesea despre chipul lui Dumnezeu spre a indica o întâlnire personală cu „Cel ce Este". In Noul Testament, acest chip - în sens figurativ - a luat un chip uman, real, spre a oferi prezenţei Sale un grad şi mai mare de apropiere. între oameni, apropierea se dezvoltă prin întâlniri faţă către faţă. Indrăgostiţii se întrepătrund privind unul în ochii celuilalt. Iar atunci când cel iubit nu mai este prezent, o imagine artificială, un portret, o fotografie, serveşte drept substitut; este o reamintire, pe cât de dulce pe atât de amară, a celui iubit pentru că stârneşte sentimente cauzate de absenţa celui drag. O imagine a acestuia scurtează distanţa psihologică între cel care lipseşte şi cel care suferă din cauza absenţei. Cu alte cuvinte, imaginea îl face parţial prezent pe cel absent. A vedea chipul lui Hristos sau pe cel al unuia dintre apropiaţii Săi într-o icoană face ca persoana respectivă să fie prezentă, într-un mod tainic.
Pe de altă parte, nimeni nu este mai orb decât acela care nu doreşte să vadă. Nimeni nu este mai de neatins de taina icoanei decât acela care nu doreşte să tio atins. Nu este nimic magic într-o icoană. Dacă alegem să ignorăm prezenţa, dacă ne închidem inima noastră lucrării Sale, Hristos nu poate face nimic în noi. Prin urmare, deşi persoana reprezentată în icoană este cu adevărat prezentă şi activă, refuzul privitorului poate „neutraliza" taina, sau, cel puţin efectul benefic pe care îl poate avea asupra persoanei respective; rezultatul: nicio schimbare nu are loc. Dar ce anume este această schimbare pe care o poate lucra în noi prezenţa personală tainică? Nimic mai puţin decât mântuirea aceluia care priveşte, şi, prin el, mântuirea întregii creaţii. Icoana este doar un alt mijloc, asemenea Sfintelor Taine, de îndeplinire a planului minunat al lui Hristos de instaurare a împărăţiei lui Dumnezeu.
Unde este mediul natural al icoanei? Care este montura în care icoana îşi ocupă locul de nestemată? Din moment ce icoana însăşi reprezintă un loc de comuniune unde taina lucrează, este firesc să îşi găsească locul acolo unde prezenţa lui Hristos şi a prietenilor Săi este cea mai densă: în liturghia euharistică, într-o biserică. Tot ceea ce acţionează pe aceeaşi lungime de undă cu energiile dumnezeieşti spre a primi şi retransmite „radioactivitatea" dumnezeiască, se află concentrat în Liturghie. Prin urmare, întreaga creaţie este prezentă: arhitectura, muzica, pictura, vocea omului, scrisul, tămâia, uleiul, pâinea, vinul şi, în cele din urmă oamenii înşişi, bărbaţi şi femei. Intrucât Liturghia este locul în care taina lui Hristos lucrează cel mai intens, nu este surprinzător faptul că, în exact acel loc găsim icoanele celor care au acceptat să se lase transformaţi de Hristos şi să trăiască in Împărăţia lui Dumnezeu. Alte spaţii în care aflăm icoanele sunt locuri conectate într-un fel sau altul cu Liturghia euharistică: paraclise private unde câţiva credincioşi se roagă în comuniune cu Biserica; locuinţa unde vieţuieşte familia, o comunitate eclesială de mici dimensiuni; cimitirele, unde cei credincioşi aşteaptă - de dincolo de moarte - plenitudinea împărăţiei; în natură, unde bolta cerului o înlocuieşte pe cea a bisericii de unde Hristos Pantocrator veghează asupra creaţiei Sale.
Există cumva vreo legătură între faptul că icoanele sunt imagini bidimensionale şi natura lor tainică? De ce statuile tridimensionale nu îşi au locul alături de icoane? Am menţionat mai devreme faptul că o taină, cu cât ajunge să fie mai cunoscută, mai înţeleasă, cu atât îşi pierde din natura tainică. Exact această diferenţă dintre arta bidimensională şi cea tridimensională face ca icoanele să fie mai potrivite pentru transmiterea sensului tainic. Putem atinge şi efectiv ţine în mână o statuie. în spatele unei statui se află acelaşi spaţiu fizic pe care îl găsim şi în faţa ei. O statuie este înconjurată de spaţiul nostru, de spaţiul lumii noastre, de acelaşi spaţiu care ne înconjoară pe noi la fel ca şi pe copaci şi pe cele mai obişnuite obiecte din viaţa noastră de zi cu zi. Nu dorim să afirmăm că o statuie a lui Hristos sau a unui sfânt nu poate transmite un sens tainic, însă, potrivit principiilor care guvernează iconografia, o statuie - o reprezentare tridimensională într-o lume tot tridimensională - se aseamănă prea mult cu această lume pentru a permite ca lumina împărăţiei să strălucească. Statuia este limitată în timp şi spaţiu. Pe de altă parte, o icoană bidimensională este deja o torsiune a realităţii noastre curente din moment ce proiectează o lume tridimensionala pe o suprafaţă bidimensională fără grija regulilor aşa numitei proporţii „naturale" sau a curgerii obişnuite a timpului. Acest tip de imagine deschide calea unei profunzimi ce nu poate fi înţeleasă „în spatele" suprafeţei, şi facilitează irupţia lumii transfigurate de împărăţia lui Dumnezeu. La limită, basoreliefurile în lemn sculptat sau în metal îşi au locul lângă icoane, însă calea împărătească, şi tainică, rămân imaginile bidimensionale.
Pr. Stephane Bigham
Icoana in traditia ortodoxa, Editura Theosis
Cumpara cartea "Icoana in traditia ortodoxa"
-
Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala
Publicat in : Dogma -
Despre Sfintele Icoane – adevar al invataturii despre Iisus Hristos Domnul, Stapanul si Mantuitorul - importanta si celebritatea lor
Publicat in : Religie -
Despre sfintele icoane
Publicat in : Credinta -
Sfintele icoane in patrimoniul bisericii si al familiei
Publicat in : Duminica Ortodoxiei -
Consideratii despre sfintele icoane
Publicat in : Duminica Ortodoxiei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.