O schimbare majoră produsă de noile media în felul în care oamenii văd lumea este foarte marea importanţă acordată imaginii.
Această schimbare a fost iniţiată cu mai multe decenii în urmă în mijloacele de informare în masă tipărite (ziare, săptămânale, reviste), care au înmulţit fotografiile şi au introdus din ce în ce mai mult fotografii frapante, chiar şocante, care a dat naştere unui slogan publicitar caracteristic, adoptat de un cunoscut săptămânal francez: „Forţa cuvintelor, şocul fotografiilor”.
In paralel, imaginea a dobândit un loc din ce în ce mai mare în viaţa cotidiană, devenind un mijloc privilegiat pentru publicitate, care a invadat toate celelalte media, dar şi tot ce este în jurul nostru, fie în oraşe sau în împrejurimile lor, fie de-a lungul drumurilor de ţară.
Imaginea a devenit apoi obiectul principal al televiziunii, care a invadat toate căminele. Dar ea a dobândit de asemenea un loc important în toate noile media (Internet, recele de socializare, MMS-uri etc.), fiind vehiculată de calculatoare, tablete sau telefoane inteligente.
S-a scris mult despre puterea particulară a imaginii şi despre capacitatea ei de a impune un mesaj mult mai uşor si cu o mai mare forţa decât cuvintele.
Această putere specială e generata de doi factori principali: în primul rând, faptul că ea se adresează văzului, cel mai receptiv şi mai sensibil dintre toate simţurile; în al doilea rând, faptul că ea are o aptitudine particulară de a provoca emoţii, ataşamente sau sentimente, şi de a suscita dorinţă sau repulsie. După cum a subliniat Pascal mult înaintea tuturor specialiştilor în comunicare, puterea de convingere face mai puţin apel la raţiune, cât Ia imaginaţie şi la sensibilitate1, şi o imagine emoţionantă produce adeziune mai mult decât cel mai bine gândit si formulat argument raţional.
Agenţiile publicitare au înţeles imediat beneficiul pe care-l puteau obţine din această putere a imaginilor. Media au folosit-o de asemenea pentru a creşte numărul de cititori sau de spectatori. Iar diversele instituţii interesate în orientarea opiniei publice şi în manipularea maselor au ştiut şi ele să le exploateze în folosul lor.
Puterea de reacţie sau de acţiune obţinută prin imagine este cu atât mai mare cu cât imaginea însăşi poate fi definită potrivit cu ceea ce se urmăreşte prin prezentarea ei.
Momentul pozei şi unghiul din care este făcută permit deja în foarte mare măsură orientarea felului în care va fi percepută realitatea pe care ea o reprezintă; tot aşa, selectarea unui anume fapt sau a unui personaj anume din cadrul unui eveniment, întotdeauna complex prin însăşi natura lui. Pentru un film (reportaj sau documentar), scenariul permite dinainte alegerea planurilor sau a interlocutorilor, iar montajul, la un al doilea nivel, permite şi el reţinerea anumitor elemente şi eliminarea altora, dând astfel cu uşurinţă informaţiei orientarea dorită.
Soft-uri- le de prelucrare a imaginii (Photoshop şi altele) permit retuşarea după cum se voieşte a unor imagini (infrumuseţându-le sau urâţindu-le) până la a le truca (adăugând sau eliminând personaje sau elemente din mediul înconjurător, de exemplu); imaginile contribuie astfel la impunerea unei anumite viziuni şi concepţii despre persoanele şi faptele reprezentate, la suscitarea emoţiilor, sentimentelor, dorinţelor sau opiniilor dorite/scontate.
Dar importanţa acordată imaginii până la a o face să apară ca mai valoroasă decât realitatea pe care o reprezintă nu se constată doar la nivelul acestor media difuzoare de imagine; ea poate fi văzută acum în viaţa cotidiană a fiecărui adept al digitalului. Uşurinţa cu care oricine poate produce imagini, nu doar cu aparate foto şi camere de filmat, ci şi cu tablete şi mai ales cu telefoane inteligente-o uşurinţă nu doar de natură tehnică (utilizarea este simplă), ci şi practică (aparate uşoare, întotdeauna la îndemână) şi economică (imaginile digitale nu costă nimic) - a condus la proliferarea fotografiilor în viaţa cotidiană. Fără a vorbi de practica selfie-urilor, prin care individul îşi manifestă într-un mod iraţional nevoia de cât mai multe fotografii cu propria persoană, în general homo connecticus simte nevoia să fotografieze oricare situaţie în care se găseşte.
Ceea ce contează pentru el nu mai este momentul trăit, natura înconjurătoare, persoanele de lângă el sau chiar mâncarea din farfuria pe care o are înainte, ci captarea lor digitală. Bulimia sa fotografică nu mai are justificarea pe care o avea odinioară pasiunea pentru fotografie, care era scoasă pe hârtie, lipită într-un album răsfoit din când în când în familie, spre aducerea-aminte de marile şi frumoasele momente din trecut. Inflaţia de imagini digitale este într-atât de mare, încât nimeni nu are timp să se mai uite vreodată la ele - dacă sunt salvate pe un suport independent, de pe care de altfel sunt şterse şi înlocuite cu altele, pentru că nu mai există loc pentru toate. Adesea, ele se fac pentru a fi trimise altora („şeruite”, cum se spune în limbajul folosit pe Facebook), dar cu aceşti „prieteni” şi „followers” inundaţi de valul imaginilor primite din toate părţile2, soarta lor rămâne la fel de efemeră.
Important acum este că ai făcut o fotografie şi ai postat-o pe Facebook sau pe Twitter, nu că ai trăit un anume moment şi ţi-a plăcut ceva anume. Şi acesta este un lucru neliniştitor. Mai înainte de a adăsta o clipă ca să contemplăm un peisaj, îl fotografiem, iar odată fotografiat, nu ne mai interesează, pentru că ni se pare că în felul acesta ni l-am însuşit. Fotograful digital nu mai trăieşte realitatea decât sub forma reprezentării şi a difuzării ei necontenite, altfel spus el se sustrage în permanenţă din lumea reală şi se cufundă într-una fantomatică.
Prin faptul că pun reprezentarea lumii la dispoziţia lui homo connecticus, noile media îi anesteziază dorinţa de a descoperi lumea şi de a o experia în mod concret. Sub pretext că-i îmbogăţesc viaţa, de fapt i-o sărăcesc şi-i mărginesc tărâmul libertăţii, pe care declară sus şi tare că-l extind.
De ce-am mai dori să facem drumuri lungi, ostenitoare, primejdioase şi costisitoare până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, când, fără să ne mişcăm de pe fotoliul nostru, filmele de la televizor sau de pe Internet ni le aduc şi ni le pun în faţa ochilor? Ce rost mai are să-ţi doreşti să mergi la un muzeu şi să stai la o coadă lungă, când Google, cu aplicaţia sa ArtProject, îţi pune înainte pe dată, cu un simplu clic, aproape 40.000 de capodopere din lumea întreagă, redate cu cea mai mare fidelitate?
Dar aici se vede limpede simulacrul, iluzia, înşelătoria: din ce ţi se înfăţişează lipseşte adevărata mărime a pânzelor, lipsesc culorile reale, nu poţi să te apropii sau să te depărtezi de ele, ca să le vezi din diferite unghiuri; lipseşte mai cu seamă emoţia pe care o oferă întâlnirea cu o operă de artă în locul cuvenit, menit contemplării ei.
Privitorul nu se mai află într-un muzeu, unde are în faţa ochilor opere originale, ci i se pune înainte un ansamblu (mai bine zis o suită) de copii care seamănă cu cele realizate în serie de un falsificator, şi chiar mai nereuşite de acelea, pentru că sunt reduse la dimensiunile (sau în cazul sculpturilor la suprafaţa plană) a unui ecran.
Jean-Claude Larchet
Fragment din cartea "Captivi in internet", Editura Sophia
Cumpara cartea "Captivi in internet"
Note:
1 Cf Pensees, ediţia Brunschvicg, nr. 82 [tr. rom. de Maria şi Cezar Ivanescu, in Pascal, Cugetari, Ed Aion, 1998
2 In 2015, pe Instagram, aplicaţia pentru fotografii din Facebook, 300 de milioane de utilizatori activi afişau in fiecare zi 70 de milioane de imagini [LeMonde, 10 aprilie 2015).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.