Crezul este cea mai concentrata expresie a credintei noastre religioase si nu e de mirare ca formularea lui este rezultatul unor meditatii, consultari si dezbateri care au durat, iata, aproape sase decenii, pe masura ce Sfintii Parinti ai Bisericii Universale au trebuit sa raspunda numeroaselor provocari ale ereziilor.
Vrednic de luare-aminte e si faptul ca noi, ortodocsii, suntem singurii crestini care rostim Crezul – ca marturisire de credinta si angajare duhovniceasca – asa cum ni l-au lasat Sfintii Parinti, fara nici o stirbitura si fara nici un adaos.
Retineti, va rog, importanta cuvantului intru, folosit de patru ori in rostirea Crezului. El provine din latinescul intra inseamna "in interior", inrudit cu verbul intro-intrare, care inseamna "a intra". In vorbirea noastra curenta, intru este un arhaism care nu se mai foloseste decat in combinatia "intr’un", "intr’o", iar unii nepriceputi din ultimele decenii au atins performanta de a-l alunga chiar din limbajul bisericesc, inlocuindu-l cu obisnuitul in. Or, launtru inseamna "interior", inlauntru inseamna "in interior", iar intru face parte din structura lui inlauntru, ca un invelis protector.
Pe acest cuvant se intemeiaza o intreaga teologie, dar mai ales viata duhovniceasca. Omul launtric este cel care isi manifesta credinta nu doar prin marturisire, ci si prin traire, dupa modelul sfintilor si al marilor nevoitori, adica al oamenilor duhovnicesti. Credinta in sine e un produs al intelectului, eventual sustinut de experienta.
Necredinta initiala a lui Toma, manifestata la nivelul indoielii, punea in cumpana marturisirea celorlalti zece apostoli, cum ca-L vazusera pe Iisus inviat, ceea ce l-a facut sa ceara proba tactila, singura care, in socotinta comuna, nu insala. Iisus i-a oferit-o, dar cu atata deschidere si siguranta de Sine, incat Toma s’a descumpanit si a renuntat. Chiar daca ar fi pipait urmele evidente ale ranilor, el tot nu ar fi iesit din dilema insolubila a rationamentului: Daca trupul lui Iisus e real, cum de a patruns prin pereti? Iar daca e aparent, cum de se lasa pipait?. Pana aici, Iisus ii era exterior.
De indata insa ce fostul necredincios I-a cazut la picioare exclamand: Domnul meu si Dumnezeul meu!, Iisus i-a devenit un bun launtric, al sensibilitatii sale interioare: act de credinta prin insumarea obiectului credintei.
Intorcandu-ne la Crez, daca eu voi spune, simplu: Cred in Duhul Sfant, e ca si cum as spune: Cred in electricitate, adica ii simt efectele fara sa-i cunosc esenta. Dar daca spun: Cred intru Duhul Sfant, aceasta inseamna ca mi L-am incorporat in fiinta mea launtrica, asa cum eu m’am incorporat in fiinta Lui. Credinta e punctul in care subiectul si obiectul ei se intalnesc intru iubire.
IPS Bartolomeu Anania
Cartea deschisa a Imparatiei - o insotire liturgica pentru preoti si mireni, Editura Institutul Biblic (IBMBOR)
Pe aceeaşi temă
-
Simbolul de credinta de la Niceea
Publicat in : Religie -
Despre catolicitate si etnicitate
Publicat in : Dogma -
Icoana Inaltarii Domnului - talcuire
Publicat in : Inaltarea Domnului -
Simbolul Credintei - Crezul
Publicat in : Liturghia -
Crezul sau Simbolul credintei
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.