Apreciem lucruri pe care înainte nici nu le observam. Crezul devine pentru noi o lentilă spre veșnicie. Locul în care învățăm cel mai mult despre Dumnezeu este Biserica. Aici vedem lucrurile așa cum sunt. Ne curățăm ochii, ca să putem vedea. Scopul nu este să vedem peisaje noi, ci să dobândim ochi noi. Să coborâm din tribună în teren, să ne implicăm, să nu rămânem pe margine. Să vrem să Îl studiem pe Dumnezeu , să nu ne studiem doar pe noi înșine. Iar Dumnezeu va triumfa peste disperarea lumii.
Dumnezeu tratează traume, alină neliniști, șterge imaginile ororii. Sufletul nostru tulburat își găsește pacea doar atunci când se înalță spre Dumnezeu. La maturitate, nu se mai pune problema de a afla despre Dumnezeu, ci de a trăi cu El .

Acum un secol, Biserica denunța păcatul. Acum, tema preferată este iubirea. Păcatul nu trebuie justificat, păcatul trebuie părăsit. Nefericirea este cauzată de multele păcate care ne stăpânesc. Părintele Iacob Bârsan a fost de curând în parohia noastră și ne-a reamintit să luptăm cu păcatul zi de zi. Ne-a dat exemplul Danemarcei, unde credința este înlocuită cu succesul social.

Dumnezeu nu vrea să ne înspăimânte, ci să ne facă să înțelegem pericolul păcatului . Problemele lumii să nu ne preocupe mai mult decât întâlnirea cu Hristos. Este imposibil să menținem o relație cu un Prieten fără să Îi vorbim. Ca să ajungem la destinația dorită, respectăm semnele de circulație: Stop! Obligatoriu la dreapta! Sens unic! Ca să ajungem în Rai, respectăm Decalogul. Cele 10 porunci, nu cele 10 sugestii. Hristos va reveni! Pentru mai multe informații, citiți Biblia! Ca să identificăm care este a doua prioritate în viață, trebuie să știm care e prima.

Omul este nefericit încă de când a pierdut bucuria Raiului. Iar când Dumnezeu a vrut să se nască în lume pentru noi, cetatea pe care ales-o era prea aglomerată . Lumea nu avea loc și pentru El. Hristos a biruit puterea care îl îndepărta pe om tot mai mult de Dumnezeu. Fără Hristos, unirea omului cu Dumnezeu era imposibilă. Hristos ne îndeamnă să avem o minte curată, o inimă blândă și o voință care alege mereu binele. Deși numărul celor care cunosc învățătura despre mântuire este destul de mic, tuturor le este necesară această învățătură. Îngerii constituie o lume reală. Fiecare înger își cunoaște treapta. În același fel trebuie să procedăm și noi.

Evanghelia anunțată lumii de Tatăl este trimiterea Fiului Său, ca Acesta să întemeieze Împărăția Cerurilor. Trezirea credinței este scopul Evangheliei și al propovăduirii apostolilor. Dragostea lui Dumnezeu are în vedere omul păcătos, căruia El îi acordă gratis posibilitatea mântuirii. Omul păcătos este lipsit de har. Această lipsă îl despoaie de asemănarea cu Dumnezeu, de participarea la strălucirea Lui. Credința luminează conștiința omului, ca să înțeleagă starea de rătăcire în care se află sub stăpânirea păcatului.

Barbarul era pentru grec acela care nu îi înțelegea limba și care – la rândul lui – vorbea într-o limbă neînțeleasă, ce dădea impresia că toate cuvintele sunau bar-bar-bar. Așa pare azi pentru un agnostic limbajul creștin, din păcate. Grație Evangheliei, omul se simte partener de fiecare clipă al lui Dumnezeu, reușind să decodeze mesajul iubirii. Este vorba despre un uriaș plus de cunoaștere, care nu poate fi nicidecum substituit vreodată . Dorul după Dumnezeu atinge acum treapta culminată. Omul vrea să înainteze, dar nu poate, așă că va cerși ajutorul lui Dumnezeu.

Lumea este puntea pe care trebuie să o traversăm ca să ajungem la Dumnezeu. Atunci nu va mai exista frică, iar asta ne va umple de fericire. Moartea este o stare căzută, rezultatul păcatului, iar nu colapsul final al realității. Crezul nostru este despre înviere și viață veșnică. Ceea ce a realizat Hristos este cu putință pentru noi numai prin apropierea de El. Omul cunoaște lumea, dar lumea nu îl cunoaște pe om. Doar Creatorul lumii îl cunoaște pe om și îl poate salva.

În epoca tehnologiei, digitalizarea majorității populației are o lacună, anume renunțarea la empatie, transformarea omului într-o mașină, un robot eficient și atât . Totuși, lumea este un spațiu destinat unei vieți liturgice și euharistice, în comuniune cu semenii și cu Dumnezeu. Așadar, Biserica este creația în curs de reabilitare și de regăsire a semnificației.

Secularismul începe să crape. Asistăm la cea mai mare profundă criză a secularismului. Nu este potrivit pentru creștini să încerce o acomodare cu secularismul. Confuzia se află la apogeul ei. Este momentul ca Biserica să își redescopere vocația misionară . Lumea este înfometată de Taină, să nu îmbrățișăm utopii ridicole. Secularismul s-a manifestat în ultimul secol nu neapărat ca o negare a divinității, cât mai degrabă ca o negare a cultului, a vieții liturgice. Secularismul este cu siguranță o erezie, un eșec al omului modern, eșec datorat părăsirii crezului înaintașilor. Fără Euharistie, omul devine din ce în ce mai bolnav.

Nu există rană de nevindecat a sufletului. Avem o mare nădejde în Dumnezeu. Mare plată vom avea dacă vom ridica altar pentru slava Lui ! Să nu se consume viața noastră fără nici un folos! Cea mai mare bucurie o câștigăm din prigonirile îndurate pentru numele Lui, din curajul de a mărturisi crezul. Să ne ținem bucuroși de Hristos, Cel ce nu ne va abandona niciodată. Cei ce fug de adevăr se ascund prin Thailanda sau Hawaii, dar – oriunde se vor duce – vor auzi chemarea divină de reîntoarcere. Iar când nu vor mai fi plini de slavă deșartă, Dumnezeu va lucra prin ei. Cei ce doresc să se întâlnească cu Dumnezeu nu vor fi lipsiți, dacă se vor strădui să ducă o viață minunată.

Cei credincioși au revenit la viață și au domnit împreună cu Hristos. Apocalipsa 20, 5 e realitatea prezenței Sale . Având această certitudine, ucenicii au transformat crezul într-un mod de viață. Crezul a devenit lentila spre veșnicie. Această așteptare a învierii oferă un dinamism aparte vieții Bisericii, care nu poate fi șterpelit de nici un persecutor. Ucenicii sunt însuflețiți de această prezență reală a Domnului Hristos în mijlocul lor. Cuvintele Lui au pentru ei o valoare infinit mai mare decât oricare alte cuvinte. De aceea, ucenicii iau extrem de în serios cuvintele Lui. Mărturisirea Crezului în cadru liturgic și euharistic este o pregustare în avans a veșniciei promise. Având în vedere că Parusia (A Doua Venire a lui Hristos) va avea loc în mod neașteptat, ucenicii sunt mereu pregătiți să o întâmpine. Candela să nu se stingă din fața sfintei Lui icoane.

Nu uitați: Hristos S-a identificat mereu cu cei umili, cu cei bolnavi, cu cei marginalizați, cu cei din afara sferelor de putere ! Sămânța semănată de Hristos, de solidaritate nelimitată, a rodit imprevizibil în învierea Lui. Hristos a deschis un drum nou, dincolo de moarte. Biserica timpurie s-a zidit pe această convingere. Învierea implică victoria împotriva morții și prezența celui înviat alături de Dumnezeu. Învierea este începutul unei noi creații, străbătute de frumusețe. Iar viața viitoare a început deja să se manifeste. Arătările Domnului Hristos înviat sunt abia începutul.

Există oameni pentru care Liturghia este totul pe pământ 

Este centrul vieții lor. Se pregătesc mereu cu râvnă și evlavie și se feresc de păcate. Simt o bucurie imensă, dincolo de necazurile zilnice. Simt o nădejde în plus în momentele de încercare. Simt un plus de iubire, dincolo de ura de la tot pasul. Liturghia îi ține în viață, dincolo de boli și neputințe.

Azi, redescoperim Liturghia ca o Taină extraordinară, o Taină în care Biserica este Biserică . Obiectul laudei ecleziale este misterul lui Hristos. Întreaga Liturghie nu este altceva decât o aducere în prezent a acestui mister. Prin Liturghie, Biserica este îndreptată în întregime către Hristos. Când totul se clatină în jurul nostru, atunci nu numai omul, ci întreaga Biserică se simte și mai dependentă de venirea lui Hristos în Liturghie și de trăirea dincolo de grijile lumii.

Avându-L pe Hristos în inimă, să ne temem să nu Îl pierdem . Fără ajutorul Lui, nu putem birui nici măcar un singur păcat. Să nu ne zgârcim la o lumânare de ceară, nici la câteva minute de pauză din iureșul lumii. Să nu fim leneși a pomeni pe cei bolnavi și pe călători, pe cei întemnițați și pe adormiți.

Pentru săvârșirea Liturghiei este nevoie mai ales de duh înalt. Toată inima să fie cuprinsă de văpaia Sfântului Duh . Unde s-ar putea găsi un asemenea preot, întocmai unui serafim? Să nu uităm că ne rugăm pentru mântuirea sufletelor noastre, nu pentru altceva. Cât de mult timp alocăm zilnic forfotei și cât de grăbite ne sunt rugăciunile!

Măcar la Liturghie să uităm de griji și să nu ne grăbim la rugăciune. Oare ne mai arde de desfătări trupești, de vreme ce primim atât de multe daruri duhovnicești? Oare tot așa de supărăcioși suntem și după adierea Duhului? Dacă nu participăm la Liturghie, crește puterea celui rău în noi . Dacă vrem să scăpăm de un coșmar, trebuie să ne trezim.

Adevăratul creștin îndură cu mulțumire și bucurie suferința sau chiar moartea, fiind încredințat că toate îl duc spre Dumnezeu și spre veșnica Împărăție, în care vom fi cu toții una în Hristos . Există și trăitori cu multă râvnă care nu concep să lipsească de la Liturghie. Pentru că aduc o unică împreună-mulțumire, creștinii dreptcredincioși constituie o singură Biserică, realitate etern biruitoare.

Prezența pretutindeni și în același timp a Domnului Hristos la Liturghie este o minune vrednică de a ne înfiora, de a ne scoate din superficialitate . Inexplicabil, pășim ca și cum nu această minune ar fi principala, adesea distrași de detalii net inferioare. În fața evidenței eliberatoare, nici o scuză puerilă nu se poate susține: Am merge la Liturghie DACĂ... (nu ar ploua, ar fi mai scurtă, am avea loc pe scaun). Hristos Se jertfește simultan pe mii de altare.

Fiecare Liturghie este un popas duhovnicesc, o ocazie de trezire . Fără Liturghie, ne otrăvim cu fiecare respirație. Fără Liturghie, teologia devine tehnologie. Poporul învierii nu are de ce să fie posomorât, de vreme ce Liturghia îi aduce bucurie. Câtă vreme există Liturghie, există mântuire. Liturghia este o pace nebănuită, o stare de bucurie cu Hristos. 

Liturghia este o ripostă în fața decepțiilor.
Iov nu pierde totul, câtă vreme nu Îl pierde pe Dumnezeu.
Doar pentru mântuire ne luptăm, restul bătăliilor sunt inutile.
Lumea nu s-a sfârșit, dar continuă altfel.

Liturghie și înviere. Două cuvinte de bază în credința noastră. De multe ori folosim neologisme atât de complicate, încât suntem de neînțeles. Uităm că Domnul Hristos a vorbit simplu pentru cei simpli. Grăbiți între spitale și catedrale, uităm importanța Liturghiei și pierdem perspectiva învierii. În Liturghie anticipăm deja învierea. În Liturghie, Cerul se deschide și moartea nu mai este finalul povestirii, ci abia începutul ei autentic. În Liturghie, Hristos ne ridică la scaunul cereștii vrednicii , ne face părtași vieții fără de moarte.

Să nu uităm de unde și de la Cine luăm Lumina.

Cea mai îmbucurătoare veste: Ai noștri au câștigat războiul!

Hristos nu doar îmbunătățește condiiile de detenție, ci ne eliberează complet . Prezența lui Hristos în Liturghie este o garanție a învierii: El continuă să fie alături de omenirea întreagă. A învia înseamnă a intra în spațiul lui Dumnezeu – o dată pentru totdeauna - și a accede la plenitudine. Dumnezeu pune lucrurile în ordine, civilizează o lume barbară. Niciodată Liturghia nu va putea fi înlocuită cu ceva. Învierea și Liturghia sunt dumnezeiești. Le putem numi evenimente metaistorice . Doar pregătindu-ne de Liturghie și așteptând învierea morților vom trece dincolo de bariera istoriei suferinței cauzate de păcat.

Învierea și Liturghia sunt profeții despre Hristos. El ne promite că nu ne va abandona, ci – dimpotrivă - ne va dărui fericirea deplină. Aceasta este modalitatea pe care El a ales-o să împartă veșnicia cu noi. Degeaba vom căuta alte modalități, niciuna nu ne va conduce la El. La Liturghie aducem cea mai bună pâine, cel mai bun vin, ne îmbrăcăm cu cele mai bune haine, ne facem bagajul, ne pregătim cu cea mai bună inimă. Mergem în audieță la Împăratul împăraților și nu ne putem prezenta acolo oricum. În această audiență nu Îi cerem lucruri perisabile, ci Îi mulțumim pentru darul învierii. Credința în înviere nu se găsește, ea se naște în suflet, de regulă în timpul Liturghiei.

Singuri nu avem cum să câștigăm, dar împreună cu Dumnezeu nu avem cum să pierdem . Dumnezeu câștigă mereu și nu pierde niciodată. Datorită învierii, pericolul ca umanitatea să dispară ca specie nu mai există. Singurul lucru care ne rămâne este perspectiva învierii. Cel ce ne dă harul la Liturghie nu are de gând să ni-l ia la înviere. Momentan, e de ajuns că aparținem lui Hristos (Galateni 3, 26). E de ajuns să înțelegem că medaliie se dau la finalul cursei, să nu așteptăm tranșe săptămânale. Hristos ne promite învierea și ne-o și oferă.

Fiii lui Adam ne vom scula dințărână și vom da slavă Învietorului morților. Toți ne vom scula la glasul trâmbiței și vom liturghisi lui Dumnezeu. Așadar, să cerem de la Hristos, pentru că El dă. Dacă și oamenii și stelele vor uita numele Lui, îngerii Îl vor ține minte și Îi vor aduce continuă slavă . Cel ce dorește înviere, cu Viață trebuie să se hrănească. La Liturghie avem pace mult mai multă decât în lume. Avem bogăție mai de preț. Avem putere mai însemnată. Avem parte de fericire. Ne întâlnim cu Înnoitorul lumii învechite de răutatea păcatului. Suntem binecuvântați că avem acces la Liturghia învierii. Singurul obstacol este lenea noastră.

Numai puterea Lui mai poate veni în salvarea noastră . Oamenii care nu mai știu să se roage și să iubească, nu știu nici să trăiască, nici să moară. Cei ce nu respectă Liturghia nu sunt farisei, ci saduchei, deoarece nu cred în înviere și se îmbată cu iluzia unui paradis terestru . Numai că patima nu se consumă niciodată pe sine și durerea crește. Doar părăsirea patimii aduce fericirea. Hristos nu spune să nu se ierte păcatele oamenilor pentru a-i sâcâi și - în nici un caz – nu spune să se multiplice legile care culpabilizează . El tocmai pentru a le ierta a venit.

Hristos ne scoate din zona de confort. Ne rugăm și dacă biserica nu e încălzită iarna, salvăm un copil de la înec și dacă ne murdărim cele mai bune haine. Pentru că Hristos ne scoate din cimitir prin altar.

Ceea ce am pierdut astăzi este mai degrabă entuziasmul . Să nu moară dorul nostru după veșncie, să nu fim prea ocupați cu achiziții și reparații, să nu tăiem Liturghia din agenda duminicală. Să Îl primim cu bucurie, să nu uităm să Îl așteptăm . Să nu încetăm a face binele, ca să nu ne sleim.

Marius MATEI

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor