Insemnare scrisă de mâna Cuviosului Gheorghe Zăvorâtul, care a fost găsită între hârtiile sale
Amintindu-mi, spre slava lui Dumnezeu, o istorisire vrednică de a fi pomenită, care mi-a fost adusă la cunoştinţă de o persoană foarte apropiată inimii mele, abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea de la Naşterea Domnului Hristos, iată că m-am încredinţat acum că bine este să o vestesc, pe cât îmi va fi cu putinţă să-mi aduc aminte, inimii voastre celei cinstitoare de adevăr.
De vreme ce am pornit a vă spune adevărul, vă voi înfăţişa acum o povestire adevărată, şi nu una care purcede din visare ori din închipuire.
Văd o pereche sfinţită1, dăruită cu frumuseţe, înmiresmată cu facerea de bine, încununată cu virtuţi, în care soţii se întâmpină unul pe altul cu mântuitoarele cuvinte ce se revarsă din izvoarele pline de har ale dragostei celei mai curate; iar în preajma lor se joacă o fiică-pruncă, întocmai ca un trandafir ce va să înflorească. Mă las răpit întru uimire de către Pronia lui Dumnezeu şi merg mai departe cu istorisirea mea. V-am vorbit până acum despre tinerii căsătoriţi şi despre fiica lor cea mică (sora mea Nadejda), care a fost prima binecuvântare trimisă asupra căsniciei lor de la Cel Preaînalt.
După o vreme, în urma unor rugăciuni săvârşite în repetate rânduri, această mamă care a bineplăcut lui Dumnezeu, este din nou învrednicită de cereasca binecuvântare ce i se arată printr-o osebită cercetare. în toiul nopţii, atunci când totul în jur se odihnea într-o linişte plină de pace, în timp ce ea dormea în tihnă pe patul său, tot dormitorul ei s-a umplut deodată de lumină. S-a deschis uşa. Lumina s-a înmulţit. In prag a apărut un preot care a fost părintele ei duhovnicesc şi care de trei ani se odihnea în mormânt. Părintele avea în mâinile sale o icoană sfântă, în care erau zugrăvite trei cununi prealuminoase. Purtând în braţe icoana, trimisul lui Dumnezeu s-a apropiat încet de patul celei ce dormea şi a binecuvântat-o pe fiica sa duhovnicească, în timp ce ea era cuprinsă de o frică sfântă, dar şi de cutremur şi bucurie, şi i-a vestit cuvintele acestea mult-dorite: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Dumnezeu îţi va da un fiu cu numele Gheorghe. Iar spre adeverire, iată, ţi se dăruieşte acest chip al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă".
Bucurându-se nespus dintru această binecuvântare a lui Dumnezeu, ea s-a atins de chipul cel sfânt şi, luându-l în braţe, l-a aşezat la locul ce i se cuvenea. Cu acestea, vedenia ei s-a sfârşit. Iar când cucernica femeie s-a trezit din somn, inima ei tremura de frică şi de bucurie.
Bărbatul ei nu se găsea acasă în vremea aceea, aşa încât soţia care fusese răpită cu duhul îşi aştepta cu nerăbdare soţul spre a-i împărtăşi acea negrăită bucurie. într-un sfârşit -el a venit. A privit către dânsa - şi bucuria soţiei a sporit şi mai mult. După ce el a ascultat cu luare-aminte istorisirea visului nevestei sale, perechea cea plină de cucernicie a fost răpită întru credinţă şi, binecuvântând pe Domnul, soţii s-au încredinţat pe ei înşişi Proniei Sale celei sfinte. Bucuria din inimile lor a biruit orice hotare, urcând mai presus de simţuri, şi dintru umilenia2 sufletului ei au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Slavă binecuvântării sale! A căutat Domnul spre smerenia noastră. Ce vom răsplăti Domnului pentru cercetarea Sa?" Această binevoire a lui Dumnezeu li s-a vestit şi rudelor celor mai apropiate, iar din cuvântul acelora au aflat despre ea mulţi alţii. Şi toţi se bucurau dimpreună cu cei care s-au umplut de bucurie prin primirea harului lui Dumnezeu.
Istorisirea acestui vis minunat am avut fericirea de a o auzi chiar de la însăşi cea care m-a născut şi care a cunoscut întru cele dinlăuntru ale ei bucuria aceea. Pe voi, cei cărora le povestesc această întâmplare, vă rog să căutaţi la ea acum cu ochii cei gânditori ai minţii, voi, cei care sunteţi cu luare-aminte la acea bucurie neamăgitoare: cât de plăcută era acea aşteptare în care au rămas inimile cele răpite de cereasca vestire şi întărite într-o credinţă neclintită prin fiul ce avea să se nască din ei, care şi-a dobândit numele de Sus. Cercetaţi voi înşivă ce bucurie poate să întreacă această bucurie întru Domnul, pe care acelor părinţi, vieţuitori de pe pământ nu le era cu putinţă a o cuprinde în cuvinte!
După o vreme, acea soţie, care avea înlăuntrul său numai gânduri bune, purtând şi păzind în pântecele său rodul făgăduinţei lui Dumnezeu, a fost din nou întâmpinată de tihna cea bineplăcută a nopţii şi de liniştea ei adâncă. Aşa stătea ea şi cugeta la judecăţile cele necercetate ale lui Dumnezeu. Pe când în casa ei toate se aflau în pace şi în tăcere, doar inima Anei3 a tresărit dintr-un oarecare simţământ de groază ce se abătea asupra ei: ba se întuneca de deznădejde, ba se tulbura de frică, ba se afunda întru mâhnire. Smerita soaţă trecea necontenit dintr-una din acele stări de întristare în cealaltă, şi nu înţelegea nicicum care era pricina tristeţii ce o sfâşia.
Cineva, lovind cu putere în acel perete lângă care stătea adâncită-n cugetare, a scos-o din nedumerire. S-a auzit o voce care a strigat: „Veniţi să-l luaţi pe cel omorât!".
Acela era tatăl meu, care, dintr-o greşeală săvârşită de nişte oameni răi, a fost ucis pe podul Piatneţki, fiind confundat cu cel pe care-l aşteptau răuvoitorii. Nu pot găsi cuvinte potrivite spre a înfăţişa acele simţăminte ce-au fost copleşite de o frică mai îngrozitoare decât moartea însăşi! Din nefericire, s-a petrecut o preschimbare cu totul neaşteptată! Casa bucuriei şi a cucerniciei s-a prefăcut în sălaş al plângerii şi al tânguirii!
Inima, care nu demult cugeta cu o uimire plină de cucernicie la judecăţile lui Dumnezeu, a fost zdrobită fără de veste. Ea se află în mâna Atotţiitorului Dumnezeu. Simţurile inimii au încremenit; însă Domnul o face să învieze spre a îndura mai apoi alte suferinţe neasemuite.
Unde e tatăl care se bucura de arătarea harului lui Dumnezeu? Unde e cel mai apropiat prieten al inimii? Iată-l. A fost adus şi pus pe patul de moarte. Insângerat pe de-a-ntregul, dar încă mai suflă, vede şi simte. Prin urmare, se cuvenea să fie chemaţi cât mai repede preoţii ca să-l sfinţească ungându-l cu untdelemn. Ei au venit îndată, l-au uns pe cel care se săvârşea cu untdelemnul ce a fost sfinţit întru numele Domnului şi el, fiind încă în stare de conştienţă, s-a învrednicit a primi Sfintele Taine. Intr-un sfârşit, şi-a luat rămas bun de la toţi cu o privire plină de umilenie, şi-a ridicat ochii spre cer şi a scos un suspin abia auzit. Atunci toţi au început a plânge şi a uda cu lacrimi trupul lipsit de suflare.
Dar Pronia lui Dumnezeu e sfântă! Această încercare este cercetarea lui Dumnezeu. A binevoit Tatăl Ceresc să-l ia pe cel care a fost tată pământesc şi prieten credincios; fie-le însuşi Dumnezeu Atotdătător Tată al orfanilor şi Ocrotitor puternic maicii celei văduvite. Cu adevărat, văzutele mângâieri vremelnice sunt neînsemnate faţă de acea cale pe care Domnul însuşi îi duce pe aleşii Săi spre mângâierile cele nevăzute, care sunt veşnice.
Povestitoarea acestei istorisiri, oricât s-ar fi străduit să- şi potolească întristarea inimii prin cugetarea cea cu bună- chibzuinţă şi înţelepciune, încercând astfel să-şi astâmpere durerea ce se reînnoise înlăuntrul ei la amintirea celui care îi fusese soţ, totuşi lacrimile ce răzbăteau stăruitor s-au făcut izvoare, şi până când n-a încetat curgerea lor cea nestăvilită, a rămas necurmată tăcerea. S-au domolit simţirile şi ea a început din nou să istorisească, spunându-mi că, spre mângâierea ei, când s-a plinit sorocul cuvenit, Dumnezeu a slobozit-o de purtarea sarcinii prin naşterea fiului făgăduit. „O, jalnică împrejurare! Când părintele tău s-a mutat de la noi, atunci tu te-ai născut în lume" - aşa grăia maica printre lacrimi către fiul său. Apoi ea l-a încredinţat naşilor pentru ca ei să-l ducă în Sfânta Biserică spre a primi Botezul. După o întreită cufundare în apă întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pruncul, îmbrăcat în harul Sfântului Duh, a fost adus înapoi în braţele maicii sale.
„După ce trecuse un an de la moartea soţului meu - povestea maica orfanului Gheorghe - s-au adunat toate rudele şi mi-au propus să mă căsătoresc din nou cu un alt bărbat de neam bun, pe care mi-l înfăţişau ca fiind un om cinstit şi destoinic. Pronia lui Dumnezeu e sfântă! «Voi vedeţi, le-am răspuns eu, că i-a bineplăcut bunăvoinţei lui Dumnezeu să-l ia de la mine pe soţul meu şi să-mi dea fiul. Dragostea mea pentru cel dintâi nu s-a tăiat din sufletul meu odată cu moartea lui, ci este mărturisită prin credincioşie şi în această împrejurare. Iar pentru a mă putea păzi în curăţie şi neprihănire până ce voi ajunge în mormânt şi pentru a izbuti să-mi cresc copiii până ce vor atinge ei vârsta bărbăţiei, pentru aceasta am o singură şi neîndoielnică nădejde - Dumnezeu. Şi de aceea o altă nădejde nu pot să-mi propun. Vă rog să nu vă supăraţi pentru că am lepădat propunerea ce mi-aţi făcut-o».
Aşadar, rudele mele, mirându-se de acest răspuns neaşteptat, s-au împrăştiat pe la casele lor. In curând am renunţat la şederea mea în oraş. Sălăşluindu-mă în suburbie, mi-am construit o casă nouă şi nu foarte mare, alegând pentru aceasta un loc retras lângă Biserica Sfântului Nicolae, Făcătorul de Minuni. Acest loc se găsea pe un deal ce era aşezat între râuri, în apropierea munţilor Tătăreşti şi a cimitirului în care se odihneşte iubitul vostru tată. Acolo am aflat împrejurări mai potrivite pentru a-mi creşte copiii pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat spre îngrijire, întru toate poruncile Domnului şi întru frica lui Dumnezeu.
Adeseori mergeam la mormântul celui adormit însoţită de copiii mei pentru a sluji acolo parastasele şi pentru a-mi vărsa lacrimile ce-mi răzbăteau din tânguirea inimii. Când ajungeam sleită de puteri, mă luau de pe mormânt cerşetorii şi, purtându-mă pe braţele lor, mă aduceau acasă, ducându-i în urma mea şi pe micuţii mei care plângeau.
Această plângere a mea peste mormânt nu a încetat până în ziua când, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cel adormit mi s-a arătat el însuşi în vis şi m-a alinat cu înfăţişarea lui cea vie, zicându-mi: «De ce tot plângi? Nu mai plânge după mine; îmi este foarte bine unde sunt»; şi întinzându-mi o bomboană, mi-a spus: «Uite ce hrană avem noi acolo». Şi îndată cum am pus-o în gură, ea s-a şi topit, şi s-au revărsat întru toate simţurile mele o dulceaţă şi o bucurie de negrăit, pe care nicidecum nu-mi este cu putinţă a le lămuri prin cuvinte. Astfel s-a sfârşit vedenia. Din ceasul acela, plânsul meu cel plin de amărăciune s-a preschimbat în lacrimi dulci de mulţumire! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Domnul a dat, Domnul a şi luat. Fie numele Domnului binecuvântat!"
„Iar voi acum - a grăit ea către copiii săi - voi de ce plângeţi? Domnul mi v-a dat în dar să-mi fiţi spre mângâiere; de ce, dar, plângeţi şi cu lacrimile voastre îmi întristaţi şi mai mult inima mâhnită?
Iar fiica cea mare îi răspunse: «Ah, măicuţă! Cum să nu plângem noi, cei care-am fost lăsaţi aici? Acolo unde se găseşte acum tăicuţul nostru e nespus de bine. El este în Rai. Când, oare, vom merge şi noi la dânsul? Aici ne este trist fără el». «Nu vă întristaţi - zicea iarăşi către ei maica lor -, ci rugaţi-vă Domnului să ni se facă nouă după sfântă voia Sa. Atunci când El va binevoi, ne va lua şi pe noi la Sine. învăţaţi cu sârguinţă, ascultaţi de cei ce sunt mai mari decât voi, păstraţi în inimile voastre frica Domnului; iubiţi pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, faceţi poruncile Lui, şi nu vă va lipsi Domnul de mila Sa. încetaţi să mai plângeţi! Ii vom mulţumi Domnului acum pentru toate. Mila lui Dumnezeu este cu noi»".
Ea îi iubea pe cerşetori şi mereu le dădea milostenie. Şi pe copiii săi îi deprindea cu drag să facă acest lucru. Dându-le câteva monede, mama le zicea: „Aceşti bani sunt ai voştri: aşadar, la ce îi veţi folosi? Oare îi veţi cheltui cumpărându-vă cu ei bomboane pentru îndulcirea şi plăcerea voastră, sau îi veţi da săracilor întru Numele lui Hristos?" Iar fiica ei îi răspundea: „Mamă, bomboanele noi le vom mânca şi îndată vom vrea altele, iar de-i vom da săracilor de dragul lui Hristos, atunci Domnul mai mult ne va mângâia când vom ajunge la El". Pentru cuvintele acestea se bucura inima mamei şi ea ştia să-şi mângâie copiii cu multă înţelepciune, sădind în cugetele lor gândul că noi nu avem nimic al nostru, iar cele ce le-avem, ne- au fost încredinţate de la Domnul. Şi El va cere de la noi răspuns pentru felul în care le vom folosi. De le vom ţine numai pentru noi sau le vom cheltui nechibzuit, vom fi supuşi dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu. „Ce-aţi căzut pe gânduri? Lucraţi faptele cele bune şi vi se va da vouă întru împărăţia Cerurilor plata cea bună".
Fragment din cartea " Jurnalul unui zavorat", Editura Sophia
Cumpara cartea " Jurnalul unui zavorat"
Note:
1 Adică o familie.
2 în limba rusă avem aici cuvântul umilenie, al cărui înţeles este tălmăcit de către Părintele Rafail Noica în conferinţa sa „Ce este omul": „Există un cuvânt pe care l-am pierdut din graiul nostru şi, pierdut fiind, într-o anumită măsură, riscăm să pierdem şi trăirea lui. E vorba despre cuvântul umilinţă. Umilinţa traduce cuvântul umilenie din textele vechi slavone, şi catanixis din greacă, şi nu este smerenia, nici a fi înjosit. Umilinţa este dulcea străpungere a inimii de către dumnezeiasca dragoste, care dă lacrimi: ori dulci lacrimi de mângâiere, ori şi lacrimi de pocăinţă, de durere pentru păcatele noastre".
3 Ana este numele pe care l-a primit la Sfântul Botez mama Cuviosului Gheorghe din Zadonsk.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.